OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una din principalele preocupari ale stiintelor cognitive din ultimele doua decenii merge in directia destructurarii mecanismelor cerebrale ce duc la aparitia imaginii mentale. Filozofi ca Daniel C. Dennett sau psihologi ca Stephen Michael Kosslyn elaboreaza modele teoretice cognitiviste apropiate de cele fictionale ale prozei SF si cyberpunk din anii ’80-’90. Atit in cercetarea cognitivista, cit si in experimentele narative ale fictiunii cibernetice, functionalitatea mintii umane este redusa la o serie de operatii de tip computeristic, generate si sustinute de „marele procesor neuronal“: creierul.

- In lumea imaginilor mentale
Teoria computationala a mintii umane are o puternica sustinere in rindul psihologilor cognitivi. Unul din pionierii domeniului, Stephen Michael Kosslyn descrie modul de functionare a imageriei mentale intr-un volum din 1983, Ghosts in the Mind’s Machine. Creating and Using Images in the Brain, o amplificare a cartii sale Image and Mind din 1980. Incercind sa explice maniera in care imaginile mentale reusesc sa redea obiectele in absenta lor, Kosslyn procedeaza la o deconstructie a creierului uman, pe care il asociaza unui procesor cibernetic de programe ale mintii: „Putem vorbi despre minte ca despre o componenta a creierului, intruchipata in interiorul acestuia, exact cum vorbim de un program ca parte componenta electronica a computerului; faptele mentale – gindirea, amintirea si celelalte – pot fi intelese in termenii unei descriptii simbolice a informatiei inmagazinate“.

- Teza upgradarii omului, ca sistem computerizat
Ideea lui Kosslyn (care coincide aproape cronologic cu cea a matematicianului Rudy Rucker, autorul unor cunoscute romane cyberpunk) e ilustrata fictional, printre altele, de teza upgradarii omului, ca sistem computerizat (ceea ce Bruce Sterling numeste „posthuman self-actualization“ in romanul Holy Fire, 1996) si de cea a functionalitatii sufletului ca software (op. cit.). Extinderea locativa a activitatii mentale pe linia intelegerii acesteia ca o componenta computeristica a corpului/creierului uman figureaza si in romanul Schismatrix (1985).

Aici, unul din personajele lui Sterling, femeia-cyborg, Kitsune, ii marturiseste iubitului ei, Lindsay, ca organele sexuale i-au fost inlocuite printr-o grefa de tesut cerebral, ceea ce pune sub semnul egalitatii activitatea centrului placerii cu exercitarea pre-programata a mecanismelor constiintei. De altfel, pe filiera implicatiilor brizarii identitare, legatura dintre stiintele cognitive si proza cyberpunk se observa clar in asocierea unui autor ca Rudy Rucker la proiectul filozofic al lui Douglas R. Hofstadter si Daniel C. Dennett din volumul The Minds’ I. Fantasies and Reflections on Self and Soul (1981), unde Rucker e prezent cu un fragment din romanul cyberpunk Software (1982), publicat in premiera aici si analizat de Dennett.
Teoria existentei unei matrici mentale functionale in interiorul creierului uman e legitimata la Kosslyn prin intermediul mai multor constructe metaforice, cum ar fi ochiul mintii sau homunculul (the homunculus), cel din urma (probabil cel mai discutabil dintre ele) fiind conceput ca un soi de „omulet“ intra-cranian care, grefat molecular si dedublat de activitatea creierului si a mintii, le poate observa cu mai multa obiectivitate procesualitatea.

Printre altele, el serveste ca instrument de cuantificare a ceea ce am putea numi introspectie, in sensul cel mai tehnic al cuvintului. Pe de alta parte, daca „homunculul“ este inteles ca un fel de ghid/monitor/supervizor mental, principala obiectie care i s-ar putea aduce ar fi aceea a regresiei nelimitate: in spatele „homunculului“ care „observa“ si „inspecteaza“ reprezentarile, ar trebui sa existe alt „homuncul“, care sa examineze reprezentarile configurate de cel dintii si asa mai departe, la infinit.
Definirea procesului introspectiei si secventializarea nelimitata a relatiei observator/observat in interiorul mintii umane face si obiectul unor speculatii fictionale, marcate prin diferitele teorii de echivalare a realului exterior cu realul mental. In cazul lui Thomas Pynchon, activitatea mentala e perceputa fie ca atomizator cerebral (The Crying of Lot 49, 1965), fie ca dispersor identitar (V, 1963).

Emblemele iconice alese de Pynchon pentru a ilustra relatia entropica dintre realul exterior si cel mental sint spray-ul care se pulverizeaza in mici explozii intr-o camera de motel in The Crying of Lot 49 (un soi de proiectie abisala a dispozitivului termodinamic si informational numit The Nefastis Machine) si litera V, sub grafia careia se ascund persoane si nume de locuri adevarate sau imaginare in romanul V. Alaturi de atomizatorii si dispersorii narativi ai lui Pynchon stau virusii mentali imaginati de John Barth in The Last Voyage of Somebody the Sailor (1991).
Acestia functioneaza ca niste colonizatori cerebrali, a caror actiune e independenta de vointa individului, pe care o dubleaza fictional: „Imagineaza-ti un obiect nazdravan – el poate avea forme diferite, in epoci diferite – care, odata ce privirea ti-a cazut intimplator pe el, are puterea sa-ti ia incetul cu incetul mintea in stapinire, la fel cum un virus electronic ia in stapinire memoria computerului unei banci. [...] El ar putea fi o agrafa sau scrumiera de pe biroul tau sau un pin oarecare dintr-o padure de pini sau o caramida cu totul si cu totul nediferita de celelalte caramizi ale cladirii sau o figura oarecare in decupajul vizual al unei multimi“.

- Un model computeristic
Principala calitate pe care stiintele cognitive o atribuie imageriei mentale este spatialitatea. Prin intermediul acesteia, gindirea vizuala (visual thinking) poate „materializa“ orice problema de spatialitate exterioara (obiecte, fiinte, mediul inconjurator etc.). De exemplu, atunci cind dorim sa intreprindem o calatorie, imageria mentala constituie modalitatea cea mai buna de a „gindi vizual“ traseele posibile. Sau, in situatia in care vrem sa mutam piese de mobilier dintr-o camera in alta pentru a mai schimba cite ceva in locuinta noastra, tot imageria mentala e cea care ne ajuta sa obtinem noul aranjament, fara efortul de a cara totul in zeci de locuri. Proprietatea spatialitatii rezulta din combinarea mai multor date „tehnice“ ale mintii umane, de la functionalitatea eficienta a miezului central (central core) – un soi de hard intra-cranian – pina la claritatea tamponului vizual si de la acuratetea procesului de asamblare a sectiunilor separate ce construiesc imaginea mentala (mental gluing) pina la stabilitatea imaginii mentale obtinute, care atenueaza sau elimina pilpiirile parazitare (flickerings) sau, in termeni televizuali, „puricii“ de pe „ecran“. Pe scurt, spatialitatea ofera cadrul de intelegere a procesualitatii mentale de formare iconica printr-o combinatie de parametri „televizuali“ si „computeristici“.

In prezent, exista doua mari directii in interpretarea mintii umane ca matrice productiv-cognitiva „computerizata“. De „spargerea“ codului ei prin analizarea relatiei dintre creier si minte s-au ocupat mai multi cercetatori cognitivi (Neisser, 1967; Richardson, 1969; Shepard &Cooper, 1982), cea mai buna sistematica a fenomenului fiind, probabil, cea oferita de Stephen Michael Kosslyn si Olivier Koenig in volumul lor din 1992, Wet Mind. The New Cognitive Science. Cei doi disting abordarea psihologiei cognitive de cea a neurostiintei cognitive, prima fiind caracterizata prin analiza procesualitatii mentale fara a lua in considerare proprietatile si functionalitatea „materialelor“ fizice de natura cerebrala care o compun, cea de a doua definindu-se prin analiza relatiei deterministice dintre functionalitatea „materialelor“ cerebrale si functionalitatea activitatii mentale.

Astfel, in cazul pozitiei psihologiei cognitive, metafora centrala a computerului e folosita intr-o incercare de a deconstrui relatia dintre creier si minte: „Asa cum operatiile de procesare dintr-un computer pot fi analizate fara a fi puse in legatura cu masinaria fizica a calculatorului, evenimentele mentale pot fi examinate fara a fi puse in legatura cu creierul. Aceasta abordare e ca si cum am intelege proprietatile si functionalitatea unei cladiri independent de materialele folosite la construirea ei; formele si functiile incaperilor, geamurilor, boltilor si asa mai departe pot fi discutate fara vreo referinta la modul cum cladirea e construita din lemn, caramida sau piatra. Numim aceasta abordare Dry Mind (Mintea Bruta, n.m.)“.
In cea de a doua directie, modelul computeristic e unificat in forma unei „masinarii“ producatoare de cognitie, prin relationarea sinonimica a „corpului“ ei fizic cu mecanismele psihice pe care le genereaza: „Prin opozitie, numim abordarea neuro-stiintei cognitive Wet Mind sMintea Neuronala, n. m.t. Aceasta abordare exploateaza ideea ca mintea este ceea ce face creierul: descrierea unor evenimente mentale inseamna descrierea unor functii cerebrale, iar datele despre activitatea creierului sint necesare pentru a caracteriza aceste evenimente“.

De fapt, asa cum observa autorii, abordarea neurostiintei cognitive nu urmareste inlocuirea descrierii evenimentelor mentale cu descrierea activitatii cerebrale, insa arhitectura mentala pare sa depinda in buna masura de natura „materialelor“ cerebrale utilizate. Experientele pe indivizi cu diferite deficiente ale „materialului“ cerebral au demonstrat ca, din punct de vedere al producerii imageriei mentale, procesualitatea iconica este alterata de modificarile neuronale sau de tesuturi ale creierului (uneori, cu impact nu numai asupra sistemului de imagerie interna, dar si asupra sistemului optic propriu-zis). Si invers, investigarea diverselor boli ale sistemului optic uman (cum ar fi, de pilda, macropsia – obiectele se vad mai mari decit in realitate – sau micropsia – obiectele se vad micsorate fata de realitate) a aratat ca procesul de cognitie vizuala poate fi afectat de receptia gresita a imageriei reale.

- Ochiul uman ca un soi de proiector virtual
Transplantarea distorsionata a realului exterior in real „ocular“ poate crea premisa fictionala a legitimarii universurilor intra-dimensionale. La granita elastica dintre lumea exterioara si privirea dereglata care o percepe, obiectele si fiintele se virtualizeaza in proza postmoderna sub forma unor iluzii 3-D care, in fond, nu reprezinta altceva decit efectul unor mariri si micsorari dirijate optic. De exemplu, in cazul lui Thomas Pynchon si al romanului The Crying of Lot 49, intregul univers functioneaza prin refractie in lacrimile protagonistei, Oedipa Maas, in timp ce pentru Robinson, anti-eroul lui Michel Tournier din Vendredi ou les limbes du Pacifique (1967), insula pe care a naufragiat exista mai degraba prin constientizarea unei imersiuni oculare decit prin relieful ei exterior: „I se paru deodata ca insula, stincile, padurile ei nu erau altceva decit pleoapa si sprinceana unui ochi imens, albastru si umed, scrutind adincurile cerului“.

Iluzia rezultata in urma distorsiunii oculare devine ea insasi creatoare de realitate, atunci cind referentul originar ramine ochiul uman (ca un soi de proiector virtual), iar universul exterior ajunge o simpla suma de lumi posibile pusa in miscare de fluctuatiile cimpului vizual: „Fiecare dintre acesti oameni era o lume posibila, destul de coerenta, cu valorile ei, cu focarele ei de atractie si de respingere, cu centrul ei de gravitate. Oricit de deosebiti erau unul fata de altul, acesti posibili aveau actualmente in comun o marunta imagine a Speranzei – cit de sumara si de superficiala! – in jurul careia se organizau, si intr-un colt al careia se aflau un naufragiat pe nume Robinson si servitorul sau metis“.

Procesul de reflectare iconica sintetizat de o astfel de scena fictionala deplaseaza in mod paradoxal locatia constiintei de la creier la ochiul uman, acesta din urma fiind investit cu functie cognitiva autonoma. In viitorul apropiat, poate ca insesi descoperirile de tehnologie cyber-oculara (cum ar fi implanturile de procesoare miniaturale, aflate deja, in ciuda fragilitatii „materialului“ retinian pe care s-ar grefa, in atentia savantilor americani, japonezi si sud-coreeni) ar completa o expresie metaforica de tipul „Gindesti cu inima“ cu una pragmatica de genul „Gindesti cu ochii“.
Abordarea stiintei cognitive de tip Wet Mind favorizeaza conectarea corporalitatii individuale la corporalitatea cibernetica prin incercarea cercetatorilor de a construi un model teoretic computeristic, cu aplicatie practica, al creierului uman dedublat de materialitatea lui intra-craniana, detasat de corpul purtator asa cum hard-ul unui computer poate fi detasat de unitatea de baza: „Vrem sa intelegem natura procesarii informationale care ii permite creierului sa produca comportamentul observat; de aceea, vom lua in consideratie modul in care se poate construi un sistem computational care s-ar comporta asa cum se comporta creierul. Scopul analizelor computationale si al realizarii modelului computeristic nu este pur si simplu acela de a gasi orice cale posibila in care comportamentul poate fi produs; de fapt, vrem sa aflam felul cum o masinarie cu structura si proprietatile creierului poate genera comportamentul“ (Kosslyn &Koenig, op. cit.).

- Cind creierul o ia la plimbare…
Relatia dintre intra- si extra-locatia iconica in procesul cognitiei individuale rastoarna cu totul stabilitatea notiunii de punct de vedere, creind posibilitatea unei dezbateri abisale pe temei logic si filozofic. In capitolul final al cartii sale Brainstorms. Philosophical Essays on Mind and Psychology (1978), intitulat sugestiv Where am I?, filozoful cognitiv Daniel C. Dennett incearca sa opereze deconstructia conceptului de punct de vedere prin intermediul unui model teoretic schizoid, care sta, in fond, la baza machetei cyborgice. Astfel, el inventeaza o poveste de spionaj, imaginindu-si ca trebuie sa patrunda in Pentagon; pentru a-si asigura reusita misiunii si a se proteja de radioactivitatea spatiului ce urmeaza a fi investigat, Dennett arata ca ar trebui sa-si lase propriul creier intr-un laborator separat, implantindu-i-se un mecanism identic, artificial, conectat la creierul viu din laborator. Intrebarile pe care le ridica experimentul sint de natura logica si ontologica (ce inseamna, intr-un asemenea context, aici, acolo, eu?), iar problema identitatii, a gindirii si a constiintei se revarsa in cea a perspectivismului instabil (Dennett gindindu-si creierul care se afla in exteriorul lui, semi-independent pe coordonate spatiale; Dennett intrebindu-se „Unde ma aflu?“ si cautind sa descopere unde se situeaza intrebarea „Unde ma aflu?“).

Dincolo de ideea scindarii „punctului de vedere“, experimentul mental al lui Dennett se opune de fapt ideii carteziene a locatiei spatio-temporale fixe a constiintei; in locul teatrului cartezian, Dennett propune un model instabil al constiintei, bazat pe o multiplicitate de procesualitati mentale paralele si necoordonate.
O materializare a experimentului conceput de Daniel C. Dennett si a intrebarilor pe care le pune acesta s-ar regasi in chestionarea locatiei si identitatii cyborgilor reali (cu precadere cei medicali) ai postmodernitatii. In cazul celebrului fizician Steven Hawking, aflat in imposibilitatea de a vorbi sau de a-si misca altceva decit degetele de la miini, angrenajul protetic care il „completeaza“, determinindu-i conditia cyborgica (in frunte cu generatorul alofon Votrax – un dispozitiv de vorbire artificiala conectat la un procesor de cuvinte), are mai putin calitate unificatoare (prin eventuala corelare a mintii la un mod „tehno-vocal“ de exteriorizare, altfel irealizabil) si mai mult functie dislocanta (prin sectionarea vocii de minte si, ca rezultat, a mintii de corp).

Decalajul dintre performarea verbala si realitatea corporala e ceea ce atrage de la bun inceput atentia in timpul conferintelor lui Hawking, pe durata carora ruptura medicala a ansamblului corp-minte-voce e deseori transformata intr-o meta-ruptura bio-comunicationala: datorita afluentei publicului peste capacitatea salilor, conferintele sint „descarcate“ si in exteriorul cladirii, prin mijlocirea difuzoarelor. „Posesor“, „ambalaj“ si, in acelasi timp, „telecomandator“ al unei subiectivitati decorporalizate, Hawking exista si nu exista, e si „aici“, si „dincolo“, se „afla“ undeva si nu se afla niciunde; corpul sau prelungit protetic-locomotor de caruciorul care il transporta si protetic-lexical prin joystick-ul laptop-ului care ii „genereaza“ si ii „materializeaza“ acustic vocea altfel inaudibila (cu alte cuvinte, care ii asigura baza de date a exprimarii sale cyborgice) traieste intr-o cronotopie multipla ce il fractureaza/fragmenteaza identitar.

Deconstruita uman si reconstruita cyborgic (post-uman), o astfel de existenta (pe care am putea-o numi, cu un termen deopotriva psihologic si tehnologic, schizo-protetica) pune probleme de acomodare spatiala si cognitiva pina si observatorilor celor mai versati: „Unde exact, imi spun, se afla Hawking? Sint mai aproape de el acum decit atunci cind eram afara? Cine vorbeste de fapt acolo sus pe scena? Dintr-un punct important de vedere, Hawking nu inceteaza sa fie Hawking odata cu limita corpului sau vizibil. Exista un Hawking net vizibil, pus puternic in evidenta de modul in care conditionarea noastra sociala ne invata sa vedem o persoana exact in forma sa de persoana. Dar o parte substantiala din Hawking se prelungeste in cutia electronica pe care o tine in poala. In oglinda acestei imagini, o parte substantiala a asamblajului de silicon si plastic din poala se prelungeste la rindul ei in Hawking [...]“ (Stone, Sandy sStone, Allucquère Roseannet – Split Subjects, Not Atoms; or How I Fell in Love with My Prosthesis, 1995).

- Din zona speculativa a fictiunii in cea a normalitatii teoretice si bio-medicale
Dupa cum se poate observa, comparind domeniile si protagonistii lor, intre cyborgii fictionali ai literaturii cyberpunk si cei medicali din realitate diferentele au devenit minime. Personajele post-umane din romanele unor William Gibson, Rudy Rucker, Bruce Sterling sau Ben Bova se vad din ce in ce mai serios concurate de omologii lor reali, care se bucura de cuceririle tehnologice ale implanturilor digitale si cibernetice. Teze cum ar fi aceea a creierului separat de corp sau a mintii scindate de creier au iesit si ele din zona speculativa a fictiunii si a ecranizarilor de anticipatie (a se vedea, de exemplu, recentul film al lui Spielberg, dupa The War of the Worlds), intrind in cea a normalitatii teoretice si bio-medicale. Din acest punct de vedere, intre stiintele cognitive si literatura SF si cyberpunk exista mai mult decit o legatura tematica. Asimilarea reciproca a modelelor bio-tehnologice (mergind de la clonare pina la genetica robotica si chirurgia cognitiva) face posibila, astazi, lectura tratatelor cognitiviste ca un best-seller cibernetic si viceversa. In acelasi timp, ele pot fi citite ca furnizoare de ontologie post-umana, in directia familiarizarii treptate a publicului cu un nou tip de existenta individuala si colectiva: cea hibrida, simbiotica, propusa de capitalismul cibernetic. O astfel de „lectura“ va ridica probleme de natura etica suficient de ample si de persistente pentru a nu fi tratata cu lejeritate.