OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin TOIU
Vrajeli (de buzunar)
Prefata de Luminita Marcu, nota biobibliografica de Marius Mihet,
Grupul editorial Art, 2007, 214 p.

Vrajelile (de buzunar) ale lui Constantin Toiu sint – in cadrul unei opere impresionante – niste bucati vesele-triste de factura jurnalistica, al caror titlu ne avertizeaza deja de registrul „minor“ in care sint scrise. Aparute anul acesta la Editura Art, in conditii grafice excelente (ilustratii realizate de Ion Alin Gheorghiu), ele deschid o intreaga serie de autor, ce isi propune sa reediteze romanele sale de referinta, dar si culegerile de articole ale lui „Prepeleac“ (publicate saptaminal in Romania literara): Caderea in lume, Galeria cu vita salbatica, Obligado, insotitorul, Barbarius, Scrisori din Kamceatka, Duminica mutilor, Istorisirile Signorei Sisi. Autorul celebrului (in epoca) roman Galeria cu vita salbatica (aparut in 1976) este ceea ce se cheama un „scriitor de cursa lunga“, iar Vrajelile din 2007 se inscriu in acest lung parcurs literar, aducind in fond citeva flash-uri din cotidianul amestecat al primilor ani de dupa ’90. Interesant de vazut aici este felul in care un autor livresc, savant, de rafinament „coboara in strada“ – vorba ceea – si incearca inedit un soi de descriptie minimalista: „O luaseram pe Magheru in jos, apoi pe Balcescu...“ – asa incepe primul text (Bun de ars pe rug), insa, atentie, naratorul acesta o porneste prin Bucuresti nu „cu bastonul“, ca Arghezi altadata, ci... „cu ingerul de serviciu“ (titlul primei sectiuni a cartii)! Fraza de mai sus continua asa: „Omicron voia sa inspecteze subsolul din Piata Universitatii“. Omicron e chiar ingerul cu pricina, „mesagerul ceresc“, un dublu al naratorului, evident, un personaj „insotitor“, care-l acompaniaza intotdeauna pe cel dintii.

Minimalismul de care vorbeam se vadeste astfel impanat cu digresiuni savante, recte conversatiile dintre cei doi (a se vedea cele despre Cruciade sau despre sirul de imparati cu numele Alexandru), pigmentate de (auto)ironie. Cotidianul romanesc al anilor ’90 se amesteca cu politica mondiala a aceleiasi perioade, istoria si geografia sint busculate dupa voia „mesagerului“, care intreprinde calatorii in epoci diverse si in spatii exotice, la capatul carora se reintoarce, de fiecare data, linga narator. Adesea, cei doi se lanseaza impreuna intr-o „escapada“, asa ajung, de pilda, la Moscova la un congres literar unde naratorul e impresionat de „cel mai mare poet din Kamceatka“, un tip slinos si marginalizat in context, dar care se va dovedi, acasa la el, ospitalier si de mare civilitate. Fiindca cei doi onoreaza invitatia aceluia si se duc sa participe la o noua dezbatere literara, „asa, ca sa ne aflam si noi in treaba: Daca exista o criza a culturii in Kamceatka si in ce consta... (s.a.)“. Limbajul alegoric si fictionalizarea puternica sint ca niste ecrane, niste spatii de refractie pentru realitatile deceniului postdecembrist, insa putem distinge aluziile la criza culturala a acelor ani, la centrele de putere si la marginalizarea literara, ca si la crizele politicii mondiale (vezi referintele la Cecenia, la musulmani etc.).

Nu lipsesc aluziile la cenzura si la cuplul ceausist, insa totul apare blurat, saturat de livresc – prilej de a constata ca de fapt Constantin Toiu este un veritabil fictionar si nu vreun amator de scriere esopica din inertie... in „Comandorul de piatra“ exista o metafora puternica, dramatizata, pentru crezul autorului in spirit, in cultura, in vremuri de restriste, anume „pianul printesei Trubetkoi“: „Pianul, subtire, plapind, fusese carat prin nameti, tocmai pina-n centrul Siberiei. L-am vazut cu ochii mei, singuratic, in odaita de lemn, subred, mincat de vreme, avind aspectul unei fosile imemoriale, sugerind doar ideea, spiritul“. Iar incheierea consuna grav cu drama printesei exilate in Siberia si a celui venit pina aici sa vada pianul: „Cultura este si va fi totul“. Dezbaterea literara din Kamceatka este o parabola a dezbaterilor de gen romanesti, iar morala numarul 1 este formulata de profesorul pensionar Veniamin: „Criza, criza adevarata – dupa el – era numai atunci cind se scriau carti mari [...] Prin urmare: nu sint carti mari, nu exista nici o criza! – rosti el rar si raspicat. intrucit, zicea, veritabila criza inseamna zguduirea constiintei. Si cu ce s-o zgudui, daca n-ai cu ce?! – se intreba el aproape comic“. Registrul comic-caricatural vireaza apoi, odata cu morala numarul 2, spre gravitate: „Superficialitatea temei noastre literare, la capatul lumii, ne facu sa ne simtim prost“. Kamceatka e un asemenea tinut „la capatul lumii“, „departe de lumea dezlantuita“, tinutul boreal, locul unde poti sa iei distanta fata de lume si lucruri.

Pacate si picanterii
in ce-l priveste pe Omicron, el e un inger vioi, doct in istorie si povestitor mucalit de anecdote. Una savuroasa e aceea din Haremul ca ipoteza, in care Omicron „dicteaza fonetic“ naratorului dialogul (in „araba culta a lui Avicenna“) dintre un cruciat, Renaud, adjunctul lui „Godefroi de Bouillon (bulion)“, si un print musulman facut prizonier. Printul musulman observa – muscind dintr-o rodie, cu zeama prelingindu-i-se pe barbie – ca nu-i cinstit sa ai doar o femeie si „pe-ascuns sa ai, nedeclarate (s.a.), doua, trei, patru si ca, daca Islamul va invinge, va invinge numai fiindca nu tolera fatarnicia, inselatoria“. Ca urmare, Renaud ramine pe ginduri si, avind in vedere si razboiul troian, si altele, isi da seama ca „multe rele se trag de la femei, cind ele se afla in stare de libertate, si ca musulmanul avea dreptate: mai bine le tii pe toate gramada, la un loc, cite vrei, cite doresti, si sa le pastrezi in tarc sub o stricta supraveghere“! Morala: cruciatul se alege – dar de la printul musulman – cu o superba „fiica a Iudeii, roscata, cu pistrui, cu ochi verzi si cu aer sfidator de terorista, acoperita de un val straveziu“... Altadata Omicron pune fata in fata, intr-o noua istorioara, evident, „brutalitatea, duritatea“ occidentala vs. „finetea si perfidia“ orientala.
Picanteriile acestea stilizate nu sint niciodata complet gratuite, exista mereu un fir de legatura cu realul istorico-politic, desi straturile livresti anuleaza impactul prozei minimaliste. La un moment dat, Omicron se complace in a-l pedepsi pe narator, a-l supune chinului de a citi cu glas tare, din Dictionarul enciclopedic, bigrafiile „fluviale“ ale celor doi C. (sic!). Cind ajunge la „Ceausescu e il ruolo internazionale dei piccoli e medi stati, cu o prefata de Giulio Andreotti“, naratorul lesina de-a binelea; supliciul e un fel de rascumparare a „pacatului editorilor, istoricilor si cititorilor“...

Blocurile ceausiste sint calificate drept „imensul dormitor al clasei muncitoare“, islamismul e un subiect delicat, in ciuda anecdotelor cu printi musulmani; primele texte din sectiunea „Cu ingerul de serviciu“ fac, in aceeasi maniera alegorica, o critica a presei postdecembriste: domnul Kobal, de la D.G.P.C.I., „Directorul General al Placerilor de la Curtea Infernala“ este si „seful mass-mediei si al propagandei in Estul eliberat“, calitate in care tine o conferinta si la Bucuresti. Aflat in public, naratorul schimba opinii cu un jurnalist de la Le Monde, care crede ca pe Boss (Kobal) nu-l intereseaza institutiile, ci sufletele: „El sustinea ca, de fapt, nu-i vorba de sufletele moarte ale lui Gogol. Ca in democratie, oricum ar fi, ele ramin totusi vii; amarite, dar vii. Si ca se pot reconditiona usor, numai sa stii cum sa le iei (s.a.)“. Practic, toate aceste broderii jumatate fictionale, jumatate realiste sint subintinse de axa inger-demon. De o parte Omicron, de cealalta Kobal (nu-i vorba, sint pomeniti si alti „demonasi“, cu care Omicron intretine, surprinzator, „relatii“...). in ce priveste infatisarea, Kobal seamana izbitor cu „Iulian intiiul, imparatul tiganilor nostri“. Celalalt, ingerul, e suav, are o pereche de aripi splendide, de culoarea albastrului lui Giotto, pe care le perie cu „o perie fina cu miner de argint facuta din par de hutak“ (un fel de bursuc, ne zice tot autorul).

Scriitura ocolitoare
in a doua sectiune, „Razlete“, dispare Omicron, insa textele continua in acelasi spirit alegoric-critic si livresc: sint pomeniti laolalta Aristotel, Noe, Cortina de fier, rusoaicele, „romancele noastre“, tranzitia, „si Gomulka, si Malenkov, si Kádár, Jivkov, Dej, o panorama fascinanta a neantului ideologic (...) si al nostru (s.a.), virusul nostru urit si interminabil, virusul nostru national ce-l purtam in noi“. Ei bine, „virusul nostru“, cuplul C., „el si ea“ – sint, peste tot in carte, forme de demonism nenumit direct, eufemistice, ca si cind autorul s-ar multumi sa le evite, sa le ocoleasca pentru a se purifica. Alegorismul care imbraca permanent critica socio-politica a actualitatii, indirectul se regasesc de fapt si la capatul celalalt, in evocarea trecutului recent, in aceasta miscare de evitare a confruntarii directe. As incheia spunind ca ocolirea aceasta e un fapt simptomatic care se inscrie intr-o miscare mai generala de reconsiderare a comunismului romanesc (despre care se vorbeste mai intens in ultima vreme, insa nu e momentul sa insist aici), dar ca, in cazul unui prozator de talia lui Constantin Toiu, e, inainte de orice, un tip de scriitura, un fictionarism savant, care decoleaza intotdeauna din cotidian.