OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Profesor la o prestigioasa universitate americana, Sanda Golopentia a ales plecarea din tara la inceputul anilor ‘80, perioada de „virf“ a „epocii Ceausescu“, lipsita de orizonturi si perspective: „Cind am plecat, aveam sentimentul ca momente de revenire, ca cel de fata, nu se vor mai produce“. Anii ‘80 au fost marcati, pe linga activitatea profesionala in lingvistica si studii culturale, de o activitate intensa la Radio Europa Libera – gura de oxigen si modalitate de conservare, pe calea undelor, a legaturii cu Romania: „felul meu de a continua sa traiesc romaneste in spatiul de adoptie“. A urmat, dupa 1990, o alta etapa: aceea a pendularii intre America si Romania, unde a publicat atit volume personale – in care a reunit, printre altele, interventiile de la Europa Libera – cit si opera tatalui sau, sociologul Anton Golopentia, disparut in inchisorile comuniste.


„Exil“ – cuvint cu anumite conotatii greu de dominat

Cum ati trait experienta stramutarii? O puteti numi exil sau a fost o plecare?

Am plecat din Romania in 1980 si m-am referit la acel moment din viata mea, intotdeauna, cu termenul mai sec si mai neutru de „plecare“. Nu de alta, dar „exil“ imi pare un cuvint cu anumite conotatii greu de dominat. Cind am plecat, aveam sentimentul ca momente de revenire, ca cel de fata, nu se vor mai produce: plecarea nu putea fi atunci decit una definitiva. Imi aduc aminte ca, la fel ca in momentele in care – foarte rar – se pleca in strainatate, dar mult mai intens, prietenii m-au insotit cu gindul ca nu ne vom revedea niciodata. Plecarea de atunci a avut asadar caracterul unei despartiri pe viata. Mai tirziu, prin 1982-1983, am simtit nevoia sa scriu despre experientele ruperii. Am publicat atunci in ziarul Lupta, editat la Paris, dar a carui editie americana era scoasa de Constantin Eretescu, mai multe articole in care incercam sa dau glas intrarii intr-un spatiu de existenta noua, schimbarii valorilor din jur si nevoii de adaptare. Am reunit studiile intr-un volum intitulat Mitul pagubei, publicat la o editura pe care o infiintasem la Providence – Hiatus. Ulterior, cind climatul interior s-a schimbat si am amplificat volumul in vederea publicarii sale in Romania, am alaturat experientei plecarii, a desfacerii, si experienta revenirii. Am numit-o, in aceasta noua forma, Cartea plecarii, si ea aparuta la editura Univers.

Inainte de momentul 1980 ati avut nenumarate ocazii de a pleca, pe care nu le-ati folosit…

Eram printre cei care reveneau paradoxal: plecam, lumea se astepta sa nu ne mai intoarcem, noi reveneam insa, mereu in speranta unei schimbari, in credinta ca se mai poate face ceva, ca intr-un fel ceea ce ne reuseste poate sa forteze recunoasterea noastra profesionala si sa creeze temeiul de libertate al actiunii noastre. Numai in momentul in care lucrul s-a dovedit imposibil si am inteles ca optimismul nostru nu era intemeiat, ne-am hotarit sa parasim Romania. Plecarea este un gest extrem de grav, ale carui consecinte nu se masoara imediat. Cind pleci, ai sentimentul cistigarii unei triste victorii locale: ai reusit sa-ti pui planul in aplicare. De fapt, rezultatul il masori in timp – mai ales in domeniul in care lucram noi, al disciplinelor umaniste –, de abia dupa ani iti dai seama cu adevarat de gravitatea pasului facut. Orice plecare are o doza de inconstienta, altfel nu s-ar indeplini. Ma intreb inca daca este bine sau rau sa pleci, dar nu am un raspuns.

Chestiunea plecarii a ramas una de mare actualitate si astazi pentru romani.

E adevarat, desi acum lucrurile imi par a se fi schimbat. Nu mai poate fi vorba de plecari definitive. Conceptul acesta este de acum abolit. Multi vor sa plece pentru a vedea cum se traieste si se munceste in alta parte, ceea este de inteles. „Calatoriile“ pot fi mai indelungate sau mai scurte, dar marea plecare nu mai poate fi o formula benefica pentru cineva din Romania. Ea presupune intrarea intr-o alta cultura, negarea partiala a propriei identitati, eforturi costisitoare de adaptare.
Singura plecare care imi pare a caracteriza acest moment este plecarea de tip pendulare, in care te intorci, iarasi pleci… in formula Anteu.


Adaptarea, o permanenta si obositoare negociere

Cum ati perceput dumneavoastra presiunea identitatii-gazda? Ca pe o agresiune?

Nu ca pe o agresiune, dar ca pe o negociere permanenta, obositoare, in fond anormala. In mod firesc nu ne dezbatem identitatea pe ansamblul ei, nu stam de paza in permanenta la poarta identitatii noastre. O avem pur si simplu, iar dincolo de ea se afla relatia cotidiana in prefacere lenta cu toti cei de care ne leaga o activitate sau alta.

Este cumva si o necesitate de autojustificare in reconstructia identitara?

Mai putin. Autojustificarea o cunosc in meserie. Justificarea profesionala in America este un fapt atit de cotidian, incit nu as trece-o in categoria apasarilor suplimentare legate de reconstructia identitara. Presiuni exista cu prisosinta in alte domenii, cum sint felul de a vorbi, de a scrie, cartile pe care le citesti.

Interventiile dumneavoastra la Radio Europa Libera de-a lungul anilor ’80 au mers cumva si in directia circumscrierii si pastrarii unui spatiu identitar, atit prin contactul cu mediul romanesc cit si prin contactul cu amintirile evocate atunci, legate de familia dumneavostra?

Emisiunile pe care le-am facut la Europa Libera au fost, e adevarat, la inceput, legate de activitatea sociologica a parintilor mei, Stefania Cristescu si Anton Golopentia. Era o latura de care ma ocupam, pentru ca nu o putusem face in tara. Am intrat apoi intr-o alta faza, in care mi se parea ca cele cinci-sapte minute privilegiate de comunicare, pe calea undelor, cu Romania, sint felul meu de a continua sa traiesc romaneste in spatiul de adoptie. Spre deosebire de Mitul pagubei, cartea America, America este scrisa mai senin, aproape cu bucurie.

De ce America?

Fratele meu traia acolo. In tara fusese judecat, in absenta, de un tribunal militar si condamnat pentru ca nu revenise inainte de a-si sustine teza, cum i se ceruse sa o faca. Daca ar fi fost de ales, as fi ales oricum fie America, fie Franta, tari cu care avusesem tangente in activitatea mea profesionala. America imi era apropiata din cauza tipului de lingvistica pe care il abordasem: structuralismul in varianta americana, gramatica generativa a lui Chomsky, mai tirziu pragmatica in dezvoltarile ei americane. O usoara depeizare profesionala s-a produs totusi, pentru ca am trecut de la studii de lingvistica generala la studii de lingvistica sau semiotica intr-un cadru francez.


Oamenii si institutiile lor

Studiile de lingvistica de la Bucuresti le-ati facut sub indrumarea profesorului Rosetti…

Asa este. Am lucrat cu mai multi profesori: Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan si Ion Coteanu. Treptat, prin faptul ca am fost angajata la Centrul de cercetari fonetice, m-am indreptat catre un domeniu de activitate in care activa intens profesorul Rosetti, caruia ii pastrez o amintire calda si adinca. El a asigurat in anii aceia supravietuirea noastra intelectuala. Gratie lui s-au organizat atunci la Bucuresti conferinte internationale, simpozioane, colocvii. Am venit in contact cu o multime de specialisti – unii dintre ei imi sint prieteni si acum. Gratie lui puteam pleca in strainatate, aveam acces la carti si publicatii… A insemnat enorm pentru cei din generatia mea. E drept ca perioada aceea a coincis cu o relativa libertate in domeniul stiintific strict. Rosetti a fost un om-institutie – de felul celor pe care ne bucuram sa-i avem si acum.

Credeti ca, in comparatie cu ceea ce se petrecea pe vremea aceea, acum avem nevoie de alte institutii?

Trebuie continuate institutiile care s-au dovedit viabile sau cu deschidere spre viitor. Exista insa, din pacate, tendinta de a lasa in paragina institutii care, desi s-au dovedit eficiente, sint asimilate unui trecut pe care dorim sa-l uitam. Ma refer la institutele de cercetare ale Academiei. Greutatile financiare cu care se confrunta sint imense, dar ele ar trebui ajutate sa le surmonteze, pentru ca institute de excelenta – cum au fost si sint multe dintre ele – se construiesc in timp. In America, de pilda, cercetarea este concentrata in universitati. Faptul ca se procedeaza asa nu este neaparat un lucru bun sau rau, ci rezultatul unei evolutii locale.

S-a invocat de multe ori argumentul ca institutele de la noi sint create dupa un model sovietic…

Modelul sovietic urma la rindul sau un tipar francez. Atunci cind s-a creat si la noi Consiliul National al Cercetarii – printre conducatori se afla si Dimitrie Gusti – nu modelul sovietic a fost preponderent. E adevarat ca in Franta acestor ani cercetarea trece prin greutati comparabile cu cele din Romania, se confrunta cu acelasi scepticism si cu atractia tot mai mare exercitata de modelul american. Or, modelul american are fara indoiala trasaturi foarte puternice si foarte bune, dar el nu poate fi implantat oriunde. Institutele ofera specialistului prilejul de a se dedica exclusiv activitatii de cercetare: in America, cercetatorii – intotdeauna si profesori – sint impovarati si de o activitate didactica extrem de intensa. Este un privilegiu pentru o cultura sa aiba oameni care se pot dedica exclusiv activitatii de cercetare si e pacat sa renuntam la el. De altfel, a trecut timpul „modelelor“. A evolua intr-o cultura globala in care se comunica din ce in ce mai mult inseamna a alege ce este bun la unul sau la altul, la tine insuti si a realiza ceea ce este mai benefic pentru dezvoltarea ta.

Plecind in America, v-ati confruntat, nu in ultimul rind, cu un sistem universitar care functioneaza cu totul diferit fata de cel european. Care sint elementele ce contureaza diferentele?

Eu cunosc invatamintul american din interiorul unei universitati private. Universitatea Brown e o veche universitate – face parte din asa-numita Ivy League – care da deplina libertate de optiune studentilor in alegerea cursurilor, punind insa in sarcina profesorilor dezbaterea acestor optiuni. Universitatile americane pastreaza inca elemente ale modelului englez, unde profesorul este pedagog si mentor, are relatii strinse cu studentii, ii sfatuieste chiar in probleme depasind domeniile strict profesionale. Studentul american intra in universitate relativ neorientat, spre deosebire de cel din Europa. Universitatile americane il angreneaza pe profesor intr-o suma de domenii neinrudite cu cercetarea sau activitatea didactica, pentru a asigura bunul mers al vietii studentilor de care raspund. Meseria de profesor ramine, cu toate acestea, una privilegiata, ca si in Europa. Timp de cercetare exista in vacante, desi nici atunci treburile administrative nu dispar: recrutarea studentilor doctoranzi, angajari etc.

Preocuparile dumneavoastra stiintifice au mers de la bun inceput si in directia studiilor culturale. De la ce ati pornit in cercetarile pe care le-ati facut?

Inca din Romania am facut multa cercetare de teren. Pe de o parte pentru ca auzisem despre realizarile Scolii Sociologice de la Bucuresti, mama culesese folclor, tatal meu incepuse tot asa. La rindul meu, am mers inca din studentie pe teren, gratie echipelor studentesti organizate de Mihai Pop. Am continuat apoi sa fac cercetari de teren timp de 10 ani in Maramures, adunind un material considerabil. Terenul constituia de altfel si o forma de aparare. Plecam din Bucuresti ca sa scap de momentele de viata amorf apasatoare, de sedinte si condici de prezenta.

Dupa ce am ajuns in America, am continuat sa ma interesez de cercetarea de teren. Pe de o parte, integrarea in noul mediu presupunea o cunoastere a culturii americane, pe care am incercat sa o convertesc in activitate profesionala. Pe de alta parte, m-am hotarit sa suplinesc terenul din Maramures prin studiul culturii franco-americane din Noua Anglie.
Franco-americanii au emigrat de doua ori: intii din Franta in Canada, apoi din Canada in Statele Unite, in perioada revolutiei industriale in Noua Anglie (1850-1860). Franco-canadienilor li se datoreaza marea prosperitate a zonei in care traiesc: prin ei a inflorit industria bumbacului, industria textila. In momentul de fata, ei sint comunitatea invizibila cel mai bine reprezentata in Noua Anglie. Am studiat felul in care supravietuieste cultura franceza in familiile lor, considerate o anomalie tocmai din cauza indirjirii cu care si-au pastrat valorile si identitatea. Aveam surpriza sa aud in dialogurile pe care le-am purtat lucruri asemanatoare cu cele pe care le auzeam in Romania cind mergeam prin sate. Tot in zona in care fac eu teren, adica in preajma orasului Providence, exista de altfel si o comunitate restrinsa de macedo-romani pe care imi propun sa o studiez intr-unul din anii viitori.


Ultima carte a lui Anton Golopentia

Pe linga proiectul pe care l-ati pomenit, mai aveti si altele, editoriale, aici in Romania. Unul dintre ele consta in editarea unui volum care cuprinde file din dosarul de inchisoare al lui Anton Golopentia.

Viata mea este acum divizata, pendulind intre America si Romania. Dupa ce am publicat aici Cartea plecarii si America, America am publicat, recent, un volum care se numeste Vamile grave, in care ma ocupam de ideea de bilant. Am trait cu totii o multime de bilanturi: ce s-a facut, ce nu s-a facut, ce iese, ce nu a iesit sau ce va iesi…
Ma ocup in prezent de editarea operelor complete ale lui Anton Golopentia, sociolog de calibru din Scoala lui D. Gusti si ulterior demograf la Institutul central de statistica, pe care l-a si condus un an de zile. Opera lui a ramas imprastiata prin volume tiparite inainte de razboi sau in articole de revista care n-au fost alaturate niciodata in volum. Am publicat anul trecut volumul doi al Operelor complete, subintitulat Statistica, demografie si geopolitica, la editura Enciclopedica. In ultimii trei ani am lucrat la o alta carte a lui Anton Golopentia – pe care am numit-o Ultima carte. Volumul contine declaratiile in ancheta ale lui Anton Golopentia, incheiate o data cu moartea sa.

Ati avut asadar acces la dosarul lui?

Da, volumul este alcatuit pe baza consultarii Arhivelor SRI. Mi s-a permis accesul la material, dar mi-am dat seama, studiindu-l, ca nu este suficient sa ma opresc la declaratiile lui Anton Golopentia, ci trebuie sa le vad si pe cele ale altor „retinuti“ in procesul Patrascanu: unele din intrebarile care i se puneau erau determinate de declaratiile altora, propriile lui declaratii serveau uneori la elaborarea de intrebari. Salariatii Institutului de statistica alcatuiau un grup masiv in lotul Patrascanu, care avusese printre ei citiva prieteni devotati. Printr-o contagiune nefireasca, toti cei care au avut legaturi profesionale cu acestia au fost „retinuti pentru informatii“. Este extrem de interesant – de altfel cred ca traim astazi un fel de descoperire a Americii pe planul vietii romanesti – sa atingi astfel vremuri despre care am stiut ca prin vis. Putem sa vedem concret ce haos a produs sovietizarea in Romania, cum au disparut institutii intregi, cum au murit nestiuti atitia oameni. Volumul alatura polifonic vocea lui Anton Golopentia vocilor altor arestati.

Declaratiile lui Anton Golopentia povestesc o multime de lucruri: intilnirile la Paris cu Ionesco, Eliade sau Cioran, eforturile de a plasa in diferite centre universitare din strainatate cartile tiparite la Editura Fundatiilor Regale, editura Institutului de statistica, la Editura Institutului Social. Sint multe relatari despre Scoala de sociologie, de statistica.
In miezul acestor declaratii se afla un text, intitulat Sugestii pentru programul de guvernare al regimului viitor, pe care Anton Golopentia il concepuse in septembrie 1949. Textul era scris din perspectiva anului 2000, cind Anton Golopentia prevedea instaurarea unei „paci americane“ si incerca sa vada care ar fi locul Romaniei in cadrul ei: cum s-ar putea face asanarea morala a tarii, cum ar fi de pedepsit conducatorii vinovati, cum ar putea fi stabilita continuitatea cu anumite aspecte ale regimului trecut (ca accesul largit la cuvintul scris, la cultura si la decizia politica). Pe de alta parte, Anton Golopentia arata ca, spre deosebire de denazificare, care a trenat, debolsevizarea ar fi trebuit sa se produca foarte rapid. In momentul cind aceste opt pagini, pe care el le-a declarat din proprie initiativa, au fost cunoscute de anchetatori, Anton Golopentia a fost declarat dusman al poporului si lichidat in consecinta.

Sper ca Ultima carte a lui Anton Golopentia va putea sa apara in cursul acestui an, tot la Editura Enciclopedica. Voi continua cu editarea, in cadrul Operelor complete, a volumului intii de Sociologie, cu o introducere semnata de profesorul Stefan Costea, si cu publicarea citorva carti personale, inclusiv materialul cules cu ani in urma in Maramures.

Vorbeati despre divizarea pe care o cunoaste viata dumneavoastra, in aceasta pendulare continua intre America si Romania. Care a fost sentimentul prim la revenirea intr-o tara pe care nu credeati ca o veti mai vedea?

Plecarea mea a fost amorfa, cu o doza de resemnare. Fiecare reintoarcere este tonica, pentru ca raportez Romania pe care o gasesc la Romania pe care am parasit-o. Plec de la ce vad si aud pe strada, de la ce carti vad prin librarii. Imi dau seama, fireste, si de tot ce este greu in tara, de risipa de timp si de energie pe care o traversam inca. Cred ca oricit de anevoioasa, de dura si de indelungata este schimbarea pe care o traversam, trebuie sa o ducem pina la capat.