OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pot fi numite etape ale carierei mele toate acele întîlniri cu oameni şi opere care mi-au schimbat parcursul în teatru şi i-au deschis un nou făgaş. Prima etapă este aceea din 1996, cînd am hotărît, împreună cu cîţiva prieteni, să înfiinţăm grupul „Noi Forme“, în cadrul căruia doream să materializăm propria noastră viziune despre teatru. Apoi, a fost anul 1998, cînd am montat piesa Les Bonnes de Jean Genet. Atunci m-am simţit absolut liber ca actor şi, din acel moment, am început să-mi formez concepţia despre tipul de teatru pe care mi-ar plăcea să-l fac. Atunci mi-a devenit clar că situaţia în care actorul se simte liber pe scenă este similară cu aceea a copilului lăsat singur acasă, în deplină libertate. În 2000 a avut loc primul meu contact serios cu teatrul clasic, şi anume cu Hamlet de Shakespeare. De atunci cred că există o angajare pe viaţă cu această piesă şi cu modul în care am analizat-o. A fost clar o muncă de analiză, pe parcursul căreia privitorul urmărea procesul, şi nu rezultatul. Devenea martorul unui act teatral viu, care semăna într-un mod foarte periculos cu viaţa însăşi. Un an mai tîrziu, în 2001, am semnat prima mea regie la Teatrul de Stat al Greciei de Nord (TSGN), un teatru la care obişnuiam să văd spectacole şi unde visam să devin şi eu, într-o bună zi, un om de teatru. În 2004 am decis să desfiinţăm grupul „Noi Forme“ pentru a nu fi viciat ceea ce, pînă atunci, era pentru noi un ideal. În 2005 am regizat Romeo şi Julieta de Shakespeare la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova. O piesă şi o reprezentaţie la care ţin foarte mult. Visul meu a fost să regizez această piesă de multe ori şi în ţări diferite pentru a exprima neliniştile fiecărei epoci, precum şi frămîntarea stîrnită de întrebarea cu privire la ce este în cele din urmă iubirea. În fine, în 2008 am regizat Elena de Euripide la TSGN, o reprezentaţie care mi-a oferit bucuria să lucrez cu actori pe care i-am avut studenţi la Facultatea de Artă Dramatică.

 

În 2004 am participat împreună cu Facultatea de Artă Dramatică a TSGN la întîlnirea internaţională a facultăţilor de Artă Dramatică organizată de UNESCO. Această întîlnire a avut loc în Mexic, unde am prezentat studiul nostru despre Pescăruşul de Cehov. Printre spectatori se afla şi domnul Cornişteanu (i.e. Mircea Cornişteanu, director al Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova – n.red.). Imediat după prezentarea mea, mi-a propus să colaborăm, iar eu am primit. Această colaborare a reprezentat o foarte mare provocare. După desfiinţarea grupului „Noi Forme“ am vrut să realizez ceva care să-mi creeze dificultăţi şi care să mă maturizeze din punct de vedere artistic. Propunerea a venit chiar în momentul în care aveam nevoie de aşa ceva. Domnul Cornişteanu mi-a oferit un prilej grozav şi îi mulţumesc încă o dată prin intermediul revistei dvs. Mi-a oferit un cîmp cu totul liber pentru a crea artistic. Am întîlnit o trupă minunată de actori dispuşi să lucreze şi să fie călăuziţi pe cărări noi de investigare a identităţii lor actoriceşti. Primul spectacol pe care l-am regizat în România a fost Romeo şi Julieta şi, odată cu acesta, am încheiat un capitol din viaţa mea. În continuare, acelaşi teatru mi-a oferit ocazia să pun în scenă şi un al doilea spectacol – Medeea de Euripide –, pe care îl consider ca fiind cea mai matură realizare regizorală a mea.

 

În ceea ce priveşte arta interpretării, pretutindeni actorii au acelaşi potenţial şi aceleaşi scăderi. Nevoia actorului de a se exprima folosindu-se doar de chip, faptul că nu conştientizează infinitele posibilităţi oferite de trup, atitudinea sa critică faţă de sine însuşi şi de ceilalţi, pierderea inocenţei, preocuparea arătată faţă de rezultat, şi nu plăcerea actului actoricesc în sine, sînt cîteva dintre problemele întîlnite de mine pretutindeni, pe care încerc să le discut cu actorii. Încercăm să abordăm toate aceste probleme prin adoptarea unei atitudini neutre faţă de funcţia scenică. Actorul este dator să se afle într-o stare de suspendare, într-un punct al lui „da şi nu“ faţă de lucruri, dar asta în acelaşi timp. Neutralitatea scenică, momentul în care, pentru actor, toate eventualităţile rămîn deschise în timpul spectacolului, constituie un drum pe care cu cît mai inocenţi păşim, cu atît mai revelatorii sînt împrejurările. Pentru mine însă, foarte important în travaliul teatral este acceptarea însemnătăţii „celuilalt“. „Celălalt“ se află acolo pentru mine: mă poartă cu el şi îmi dezvăluie propria mea fiinţă. Aşadar, cu cît mai mult spaţiu îi acord „celuilalt“, cu atît mai mult voi înainta şi eu pe acest drum. Actorii români trebuie să se confrunte cu toate problemele amintite mai sus, dar au o calitate deosebită: dispoziţia lor sufletească specială şi bogăţia unei încărcături afective. Cînd acestea două se asociază cu sufletul care suferă, şi nu cu faţa care doar arată, atunci rezultatul este într-adevăr zguduitor.

 

Cred că ceea ce am eu de spus lumii teatrului este pasiunea pentru tot ce fac. Abordez actul teatral într-o manieră cu totul personală şi nu-i pot cere nimănui să procedeze la fel, însă cred că inspir acest lucru şi altora prin atitudinea pe care o adopt. În artă, mă interesează elementul pur personal, „creatorul personal“, adică ce îmi oferă din el artistul. Artistul inspiră aer şi expiră creaţie. Fiecare vede cerul, însă pe mine mă interesează cerul pe care îl expirăm. Acest fapt ne face să fim unici.

 

Intenţia teatrului contemporan este aceea de a exprima zbaterea omului dinaintea incomprehensibilului. Aceasta a fost dintotdeauna agonia omului şi, din această pricină, el a căutat un refugiu în artă. Acesta este motivul pentru care arta nu are în vedere „cauza“, ci „esenţa“ lucrurilor. Numai că astăzi există o agonie în plus în legătură cu forma prin care poate comunica actul teatral. Este căutată cu disperare o formă de expresie estetică, astfel încît teatrul să rămînă, în ciuda a toate cîte se întîmplă, acea „distracţie“ care deşteaptă conştiinţele şi nu ne adoarme.

 

Investigarea este un element indispensabil în sfera teatrului. Adesea, ea reprezintă şi un mijloc de expresie. Consider că este necesar experimentalismul în teatru şi, în genere, în artă. Este calea prin care mă exprim atît ca artist, cît şi ca spectator. Nu privesc nimic ca fiind ceva dat. Sîntem datori să descoperim necontenit noi forme de expresie. Prin cercetarea pe care o facem astăzi facem un fel de depozit pentru viitor şi începem un nou capitol în istoria artei. Ne zbatem să exprimăm ceea ce este actual pentru fiecare generaţie. Textele clasice oferă un inepuizabil cîmp de investigaţie. Textele clasice sînt acolo şi aşteaptă noua lumină care va fi îndreptată asupra lor pentru a ne revela actualul. Aşadar, nu ştiu dacă toate aceste experimente conduc undeva, dar, chiar dacă nu conduc niciunde, sînt sigur că ceea ce are importanţă este „frumoasa călătorie“.

 

Tendinţa modernă are de-a face cu interpretarea personală a fiecărui creator – fie că acesta este regizorul, fie actorul. Se face simţită nevoia de a aborda trupeşte şi sufleteşte o piesă prin intermediul unor forme strict estetice. Tragedia antică greacă poate oferi o comoară tematică. Avem războiul, drama familială, frămîntarea provocată de divinitate, iubirea, exilul. Fiecare regizor, dacă vrea să trateze viziunea generică a acestei probleme, poate lucra şi comunica propria zbatere lăuntrică, bazîndu-se numai şi numai pe creaţia fermă reprezentată de tragedia antică greacă.

 

Consider că înfiinţarea Studioului „Perinetti“ este o iniţiativă foarte importantă a UNESCO. În felul acesta, tinerilor creatori li se oferă ocazia de a prezenta publicului munca lor, dar şi mai important este că oferă un spaţiu de lucru foarte frumos, unde ai luxul cercetării, şi nu doar îngrijorare pentru rezultat. Este un loc foarte cald, unde, dacă oamenii şi condiţiile o permit, se pot face remarcate noi talente în sfera teatrului. Tema Atelierului a fost corul în tragedia greacă antică. Adesea, am fost cu toţii martorii unui mici minuni. Cum de reuşesc oamenii, într-un interval de timp aşa de scurt, să se întîlnească, să-şi lase deoparte eul lor şi să creeze? Aceasta este frumoasa întrebare care a apărut în urma acestui atelier, întrebare la care eu nu aş vrea să răspund. Am fost impresionat de această dată foarte profund remarcînd privirile cursanţilor şi dorinţa lor de a comunica printr-un fel anume de a lucra, care le va deschide o altă cale în exprimarea lor scenică.