În primăvara anului 2008, Marta
Petreu publică în revista România literară două texte
reunite sub titlul: „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu –
Mihail Sebastian“. Pe baza consultării colecţiei revistei
Cuvîntul, articolele Martei Petreu ni-l prezintă pe Mihail
Sebastian extrem de apropiat (în cuget şi-n simţire) de Nae
Ionescu. Articolele Martei Petreu au produs destulă vîlvă în
lumea românească. Persista şi revenea cu obstinaţie o
întrebare: Acesta e chiar Mihail Sebastian? Putem vorbi şi la
Sebastian de o cădere în mrejele lui Nae Ionescu? Cînd
lucrurile păreau să se fi liniştit, Marta Petreu mai amorsează o
bombă: preluînd titlul articolelor publicate anul trecut, ea
oferă o carte în care revine la chestiunea prezentată în
2008. Părerea mea este ca volumul Diavolul si ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian, publicat de Editura Polirom în
colecţia „Plural“, este foarte important pentru înţelegerea
acelei epoci şi pentru o privire nonencomiastică faţă de Mihail
Sebastian. Trebuie să spui, în calitate de cercetător în
istoria gîndirii politice româneşti, totul, nimic nu
trebuie ocultat, uitat, denaturat, edulcorat. Ceea ce face Marta
Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian.
Anticipăm că volumul publicat la Polirom va produce,
dincolo de şocul dezvăluirilor, o discuţie aprofundată despre
anii ’30. S-ar putea să avem, prin acest volum, şi o schimbare de
perspectivă în privinţa lui Mihail Sebastian, care este
prezentat ca insoţitor, susţinător şi lăudător al lui Nae
Ionescu. Revista Observator cultural, fidelă pricipiului după care
funcţionează: „spiritul critic în acţiune“, găzduieşte
în acest număr un interviu cu Marta Petreu despre cartea
recent apărută. E vorba de un dialog între Bucureşti şi
Cluj, prin e-mail, cu Marta Petreu, realizat la începutul lunii
iulie 2009. În măsura în care volumul Diavolul şi
ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian va dori să fie
comentat, pertinent şi argumentat, şi de alte personalităţi,
revista Observator cultural le va găzdui opiniile, indiferent dacă
sînt pro sau contra acestui volum. Avem convingerea că lumea
românească s-a mai aşezat şi s-a mai civilizat, aşa încît
dialogul este posibil, indiferent de persoanele sau de evenimentele
prezentate.
În 2008, aţi publicat, sub formă
de articole, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihai
Sebastian în revista România literară. Aveaţi, încă
de atunci, în intenţie o carte sau lucrurile s-au precipitat
şi ca urmare a reacţiilor din lumea românească?
Ca să fiu exactă, întîi
şi întîi a fost o comunicare pentru simpozionul
Sebastian, organizat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în
octombrie 2007. Anul centenarului. Comunicarea mea era suficient de
critică la adresa lui Sebastian, căci punea întrebarea-cheie,
din care s-a născut tot ce am scris despre el: de ce el a fost cu
Nae Ionescu, nu cu Lovinescu? În acelaşi timp, era într-o
asemenea măsură empatică cu Sebastian, în care vedeam numai
o victimă neprihănită a antisemitismului românesc de la
sfîrşitul perioadei interbelice şi din timpul războiului,
încît i-am dedicat-o nepoatei mele, Laura, care a murit
într-un accident, ca şi Sebastian, şi la aceeaşi vîrstă
ca el. La simpozionul de la Ierusalim, pentru că nu încăpeam
în timp – făcusem, ca de obicei, o comunicare prea mare –,
am prezentat numai un rezumat, dar am citit scrisoarea de „mariner“
a lui Sebastian. O scrisoare stupefiantă, nu-i aşa?, scrisă de
Sebastian în august 1934, în timpul scandalului cu De
două mii de ani... Iar el, în plină bătălie, îl
vizitează pe Nae Ionescu la Balcic şi se aruncă în braţele
„călăului“ său... se lasă costumat în „mariner“,
trepidînd de fericire că Nae îl mai acceptă în
„echipajul“ său... Trebuie să recunosc că reacţia
ascultătorilor a fost pe măsură: s-au minunat cum se cuvine pe
seama personajului şi m-au întrebat cum îmi explic
comportamentul lui. „Prin iubire“, am răspus eu, „prin iubirea
pentru Nae“.
În noiembrie 2007, am publicat în
Apostrof o parte din acest text. Mai exact, finalul: şase pagini de
revistă, şi păstrînd dedicaţia pentru Laura. A fost, de
fapt, un număr de Apostrof dedicat lui Sebastian, al doilea număr
în care marcam centenarul.
Textul din România literară a
venit mult mai tîrziu.
Cu ziarele în faţă, după o
vreme începi să vezi o epocă
Dacă ar fi să rezumaţi, ce surpriză
v-a fost oferită de documentele consultate, mai ales după citirea
arhivei revistei Cuvîntul? Ce text, ce atitudine a lui Mihail
Sebastian a produs declicul şi v-a făcut să treceţi la o
cercetare temeinică a presei vremii?
După ce am făcut imprudenţa de a-mi
publica finalul comunicării în Apostrof, la sfîrşit de
noiembrie 2007, am reajuns la bibliotecă, la ziare de data asta, să
controlez cîte ceva, să caut dacă mai sînt şi alte
articole pro-Mussolini decît cele pe care le ştiam deja – şi
pe care i le scuzam ca gafe ale începătorului... Din tot ce
citisem pînă atunci, rămăsesem cu senzaţia că Sebastian îl
imită pe Nae Ionescu, aşa că voiam să verific, eventual să adun
mai multe probe. Şi-atunci am găsit articolele politice. Multe.
Neîndoielnic de extremă dreaptă.
Am stat în bibliotecă, în
total, cam 10 luni, în toate cele patru anotimpuri. În
sala de presă, sala „Adrian Marino“. A fost o perioadă pe cît
de fericită pentru mine – căci sînt totdeauna foarte
fericită cînd fac o documentare –, pe atît de grea
pentru bibliotecari, pentru că ceream mai multe publicaţii decît
admitea regulamentul şi refuzam să le înapoiez. Dacă nu mi
le aduceau, îi reclamam. În scris. Dacă mi le luau, le
ceream înapoi. Cînd a fost frig – şi în sala
asta, iarna e groaznic de frig – am reclamat la direcţiune, în
scris, bineînţeles, cerînd căldură. Cînd a fost
prea cald – vara, sala e sufocantă – am cerut, tot în
scris, aer condiţionat. Directorul bibliotecii, profesorul Radosav,
a avut umor... mi-au fost puse, iarna – radiatoare, vara –
ventilatoare..., bibliotecarii s-au învăţat să-mi lase
publicaţiile în raft, să nu se mai atingă de ele, să-mi
aducă rapid tot ce le ceream... E extraordinar să faci documentare
la presă, de fiecare dată cînd mă reîntorc mă minunez
ce bine e şi-mi promit să nu mai ies „afară“ niciodată. Cu
ziarele în faţă, după o vreme începi să vezi o epocă.
Dar trebuie să ai mai multe ziare, nu unul singur. Şi, sigur, să
mai ştii cîte ceva de dinainte...
Tevatura pe care am stîrnit-o
m-a determinat să descriu tot
Aveaţi, încă de atunci, în
intenţie o carte sau lucrurile s-au precipitat şi ca urmare a
reacţiilor din lumea românească?
Nu, nu, la început n-am avut de
gînd să fac o carte, ci numai un studiu sintetic. Nici nu
credeam că există material de-o carte. Cazul lui Sebastian, în
ambiguitatea lui, mi se mi se părea, totuşi, clar: un publicist
literar de factură democrată, care lucrează la un ziar de extremă
dreaptă, asta credeam şi eu că este.
Ceea ce am descoperit în presă
m-a tulburat aşa de tare, încît am verificat de cîteva
ori înainte de a-mi crede ochilor. A fost un şoc, de fapt.
Mi-a părut rău că m-am grăbit şi am publicat o parte din studiu
în Apostrof, în noiembrie 2007. Mi-a părut rău şi că
am publicat Eliade par lui-même, un studiu despre Eliade, în
care e implicat şi Sebastian, înainte de a-l fi verificat pe
Sebastian cu de-amănuntul: cîteva fraze despre cei doi ar fi
trebuit să fie gîndite şi formulate – în lumina a
ceea ce descoperisem acum – altfel. Există un Dumnezeu al
cercetării, care te pedepseşte cînd faci rasol, cînd
încerci să trişezi şi nu faci lucrurile complet şi
metodic. Eu scrisesem despre Sebastian, în cărţile mele –
fraze răzleţe, desigur, dar sub semnătura mea – considerîndu-l
un democrat-model. Mă bazasem pe Z. Ornea, apoi pe imaginea
prefabricată a lui Sebastian, de pur, de lucid, ştiţi, imaginea
curentă, care circulă peste tot. Un fel de sfînt blînd
şi delicat, fără surprize politice extremiste, pe care colegii de
generaţie şi Nae Ionescu l-ar fi nedreptăţit grav... Şi-acum, mă
găseam în faţa unei puzderii de articole politice, îndreptate
împotriva tuturor partidelor democrate, îndreptate
explicit contra democraţiei ca sistem, articole fremătînd de
dorul revoluţiei colectiviste, pledînd pentru dictatura
maselor şi pentru statul corporativ, după modelul Italiei
fasciste... Îl ştiam pe Sebastian, din Jurnal, drept
filoeuropean, şi-l descopeream în ziar drept antieuropean, pe
deasupra fascist în toată puterea cuvîntului, căci
fusese fascinat de Mussolini, apoi de Franco etc.... Îl
descopeream ca autarhist, antipaşoptist, un „revoluţionar“
care copiază şi opiniile, şi tonul lui Nae Ionescu.
Pentru că toată povestea mă afecta
direct – eu, nu altcineva, publicasem un studiu ce se dovedea,
acum, depăşit –, m-am decis să fac o sinteză, cea din România
literară; de fapt, am mai publicat încă două fragmente, în
Viaţa românească şi în Timpul, dar astea n-au fost
băgate în seamă.
În mod normal, după cărţile pe
care le-am publicat, documentate aşa cum sînt documentate, ar
trebui să fiu creditată şi cînd prezint numai un studiu sau
trei studii despre o problemă. Nu am fost. Iar tevatura pe care am
stîrnit-o, faptul că şi avizaţii, şi ignoranţii au sărit
să mă pună la colţ, m-a determinat să descriu tot. Şi-a ieşit,
fără voia mea, o carte. Care nu mai este dedicată nimănui.
După cele publicate în România
literară, au existat numeroase articole de dezaprobare. Aţi purtat
şi o furtunoasă polemică, în Dilema veche, cu Radu Cosaşu.
De ce credeţi că articolele dumneavoastră au şocat?
Eugen Ionescu are dreptate, sîntem,
la un anumit nivel, o eternă cultură de ziarişti care fac pe
savanţii...
Dl Cosaşu a scris un articol indignat
şi confuz, iar eu i-am răspuns limpede şi răspicat. Mi s-a părut
interesant că dl Cosaşu a ştiut ce şi cum cu Sebastian, dar a
tăcut înainte de apariţia textului meu. Asta e foarte
semnificativ: că au existat destui oameni care au ştiut, dar, deşi
au scris mereu despre Sebastian, au tăcut asupra dimensiunii lui
politice. Sau, dacă totuşi au comentat-o, au făcut-o falsificînd
zarurile, închizînd ochii la extremismul lui Sebastian
şi punîndu-l sub acuzaţie numai pe Nae Ionescu. De parcă Nae
l-ar fi ţinut pe Sebastian în lanţuri la Cuvîntul şi
i-ar fi dictat articolele propoziţie cu propoziţie! Există şi o
responsabilitate morală a ucenicului, nu numai a profesorului, chiar
dacă a acestuia din urmă e mai mare, pentru că era om în
toată firea.
Deci, au existat oameni care au ştiut,
care au scris neadevăruri, care au mistificat cu bună ştiinţă
imaginea lui Sebastian. Asta mi s-a părut uluitor în
articolele dlui Cosaşu, şi îi mulţumesc încă o dată
că le-a scris: mi-a servit pe tavă dovada că figura lui Sebastian
a fost mistificată cu premeditare. Şi, pe deasupra, mai era şi
indignat că eu, care am descoperit cum stăteau lucrurile, n-am
continuat mistificarea!
Vi s-a reproşat, printre altele, că
vorbiţi doar de articolele politice, fără să vedeţi marea
deschidere culturală a lui Sebastian.
Şi atunci cînd discutăm
conduita politică interbelică a lui Eliade, Noica, Cioran, Nae
Ionescu, Eugen Ionescu, Haig şi Arşavir Acterian etc., ne referim
numai la articolele/cărţile lor politice, nu şi la restul operei.
Fireşte, chiar „marea şlorţ deschidere culturală“, ca să vă
citez, ne determină să ne interesăm de conduita lor politică –
altfel, ce sens ar avea să citim această producţie deplorabilă?
Dar de „marea deschidere culturală a lui Sebastian“ s-au ocupat
pînă acum toţi comentatorii, ascunzînd ori numai
ignorînd „marea lui deschidere politică“ înspre...
extremismul de dreapta... Mie mi s-a părut normal să am acelaşi
criteriu pentru Sebastian ca pentru toţi ceilalţi. Ori îi
„măsurăm“ pe toţi cu acelaşi etalon, ori încetăm
discuţia. De ce să fie Sebastian evaluat cu o unitate de măsură
preferenţială? Adică el să fie comentat prin cultură, iar toţi
ceilalţi prin politică? Păi, ce fel de ştiinţă ar mai fi asta?
Una care fabrică modele? Modele pentru ce? Pentru amneziile lui
Sebastian? Pentru faptul că nu-şi regretă niciodată articolele
politice, dar regretă că s-a terminat perioada de la Cuvîntul?
De ce credeţi că articolele
dumneavoastră au şocat?
Nu ştiu, cred că ar trebui să
mergeţi la „şocaţi“ şi să-i întrebaţi pe ei. Eu pot
numai să îmi dau cu presupusul. Să îmi amintesc de ce
am fost şocată cînd am citit articolul Felix culpa al lui
Norman Manea: eram ignorantă, de-aia am fost eu, atunci, şocată.
Dar dl Cosaşu, după propria lui mărturisire, era în
cunoştinţă de cauză cu Sebastian... Poate a crezut că, după
Jurnal, nimeni nu va mai îndrăzni să redeschidă dosarul
Sebastian. Dar, de fapt, nu ştiu... Să nu uităm că eu încep
descrierea lui Sebastian cu începutul, cu anul 1927, nu cu
mijlocul, nu cu 1934... Aşa am făcut cu toţi autorii despre care
am scris, nu e nici o noutate aici.
Îmi place să citez, în
acest context al receptării defavorabile, cîteva afirmaţii pe
care le-a făcut Norman Manea, într-un interviu din mai 2008,
acordat revistei Observator cultural: „Obiceiul de a blama
mesagerul şi nu mesajul, obiceiul de a blama factorul poştal care
îţi aduce o veste proastă e o chestie care persistă de
foarte multă vreme. Trebuie să analizăm ce spune Marta Petreu şi
nu s-o condamnăm pe autoare.“.
Îmi place să presupun că Norman
Manea, ca fost „factor poştal“ al cazului Eliade, a ştiut ce
spune.
Sebastian a fost adînc
influenţat de Nae Ionescu
S-a făcut mult caz de exemplul pe care
l-aţi dat în carte despre participarea lui Mihail Sebastian,
cu un articol, la alcătuirea paginii omagiale pentru Carol al
II-lea, în 1933, la a treia aniversare a Restauraţiei. Înţeleg
că această proslăvire, prin reverenţa revistei Cuvîntul
faţă de regele Carol al II-lea, s-a făcut, şi în 1931 şi
în 1932, fără contribuţia lui Mihail Sebastian. Chiar putem
vorbi de un crez al lui Sebastian sau e vorba doar de o conjunctură,
o „sarcină de serviciu“, de care s-a achitat oarecum în
silă?
Sincer, nu ştiu cine şi unde a făcut
caz. Sebastian a scris, în mai multe rînduri, despre
rege. Totdeauna reverenţios, flatîndu-l subtil. La fel, a
scris despre alţi membri ai casei regale, de asemenea respectuos şi
flatîndu-i delicat. Cred că-i plăcea să fie trimisul
ziarului la evenimentele mondene, elegante, mai agreabile decît,
să zicem, Valea Plîngerii, unde se ducea Bogza să facă
reportaje pentru Vremea. Nu l-am culpabilizat în nici un fel
pentru asta. El respecta cu stricteţe orientarea ziarului său,
care, în vara anului 1933, mai era „ziarul regelui“.
Articolul din vara anului 1933, la
sărbătorirea Restauraţiei, este semnificativ pentru importanţa
lui Sebastian în redacţie. Arată rangul lui la ziar. Arată
că era un om important. Arată că Nae Ionescu îi acordase
acest rang înalt nu numai pe baza meritelor incontestabile ale
ucenicului – acesta scria bine, prompt, credea în justeţea
orientării politice a ziarului, pe care îl considera al său –
, ci şi pe baza evreităţii. Nae Ionescu mai era în camarila
regală şi flata pasiunea regelui pentru Elena Lupescu. Iar
articolul e în duet cu Nae Ionescu, pledînd pentru
autarhia românească şi pentru închiderea faţă de
Europa.
Măcar la fel de şocant ca acest
articol, dacă nu şi mai şi, este cel scris de Sebastian la
aniversarea de zece ani a Cuvîntului, în 6 noiembrie
1933. Aici, Sebastian îl linguşeşte de-a dreptul pe Nae
Ionescu şi-i justifică nu numai toate cotiturile politice, ci şi
toate ideile politice, autarhismul, ortodoxismul, antidemocratismul,
antiliberalismul, antimanismul, organicismul, colectivismul
revoluţionar de factură ţărănească, anticonstituţionalismul,
antieuropenismul şi complementarul lui, „orientarea noastră
organică spre Răsărit“... Asta da performanţă! Chiar şi numai
acest articol ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a constata, fără
nici un dubiu, că Sebastian a fost adînc influenţat de Nae
Ionescu şi că a fost un ziarist de extremă dreaptă, de fiecare
dată la nivelul la care erau ziarul şi directorul ziarului.
Să probeze cineva, oricine, că
Sebastian nu a fost aşa cum îl descriu eu
Iată că situaţia descrisă în
cartea Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian
ajunge să fie catalogată de Mihai Iovănel, în Cultura, drept
o „încercare de fraudă istorico-literară“. În
esenţă, Mihai Iovănel susţine că aţi făcut o interpretare
vicioasă, tendenţioasă a documentelor consultate, pe care le-aţi
suprainterpretat. Practic, e de părere Mihai Iovănel, Mihail
Sebastian n-a fost nici antisemit, nici legionar, iar articolele sale
au sancţionat aspecte circumstanţiale din evoluţia Partidului
Liberal sau a Parlamentului. Aveţi ceva de spus în apărarea
dumneavoastră?
Cunosc din textul dlui Iovănel exact
ceea ce îmi prezentaţi dvs. în întrebare. Şi,
dacă mă iau după sintagma citată de dvs., dl Iovănel are
dreptate: Sebastian a fost într-adevăr obiectul – sau
victima – unei „fraude istorico-literare“. Dl Iovănel greşeşte
numai epoca, autorii fraudei şi culoarea ei.
Epoca e, întîi, cea a
socialismului real, cînd Vicu Mîndra, pentru a-l putea
publica, a măsluit prezentarea lui Sebastian. Eu, una, înregistrez
mistificarea, adică „frauda istorico-literară“, fără să-l
acuz pe Vicu Mîndra pentru ea, deoarece în socialism
editorii se dedau la tot felul de practici pentru a putea publica
autori şi volume care altfel nu ar fi apărut. Marea „fraudă
istorico-literară“ s-a petrecut cu adevărat în condiţiile
libertăţii post-decembriste: Z. Ornea, care a fost un extraordinar
istoric al ideilor, ce ştia to-tul despre interbelic, a depus
mărturie neadevărată în favoarea lui Sebastian, şi a
determinat sau doar a influenţat un curs eronat al receptării
acestuia. Editoarea lui Sebastian, dna Cornelia Ştefănescu, l-a
reatestat ca democrat; apoi, editorii care i-au făcut antologii bine
selectate, în care nu a trecut nimic din faţa de pînă
în 1934 a lui Sebastian, aceştia, da, au făcut o „fraudă
istorico-literară“ – reuşită şi durabilă, după cum se vede.
Toţi cei care au ştiut de articolele politice ale lui Sebastian –
şi nu are, pentru anii 1929-1933, decît articole politice
antidemocratice, de extremă dreaptă (românească, nu
evreiască) – şi au scris despre el prefăcîndu-se că
acestea nu există, toţi aceştia sînt părtaşi la fraudă.
La această mistificare pioasă. (Bineînţeles, îi scot
complet din cauză pe cei care, ştiind adevărul, nu au scris nimic
despre Sebastian – eu nu cred în obligaţia de-a vorbi, de-a
„denunţa“...) De pe urma ei s-au umplut rafturile cu volume
incantatorii despre Sebastian. Are el oare nevoie de ele? Chiar nu
rezistă în literatura română şi în spaţiul
culturii româneşti fără această ridicolă costumare în
democrat? Şi: are oare cultura română ne-voie de asemenea
zugrăveli? La toate aceste întrebări, eu răspund: Nu. Chiar
dacă sîntem într-o epocă nepropice adevărului.
Apoi: cred că nu eu trebuie să mă
apăr, ci, în mod normal, contestatarii cărţii mele ar trebui
să aducă probe că Sebastian a fost altfel decît l-am descris
eu. Eu l-am descris pe Sebastian ca antidemocrat făţiş şi de
fond, antipaşoptist, antieuropean, autarhist, antiliberal,
antiţărănist, antiaverscan, dornic de revoluţie (colectivistă,
nu democrată, precizează Sebastian), profascist (în sensul
originar al termenului, de admirator al fascismului italian),
admirator al „conducătorilor absoluţi“, adică al lui
Mussolini, Franco, Pilsudski etc. La fel, l-am descris ca pledant
pentru numerus clausus, ca adept al dictaturii de masă, ca
diseminator al ideii că s-a sfîrşit cu individualismul
burghez sau democrat în favoarea colectivităţilor, iar
regretele pentru această schimbare „sînt futile“. Apoi,
l-am descris ca antilovinescian, ca adversar al Vieţii româneşti
şi al echipei acesteia. L-am pus pe două coloane ca imitator al lui
Nae Ionescu. L-am descris ca antihitlerist cînd Cuvîntul
e antihitlerist şi ca total amuţit pe această problemă cînd
Cuvîntul a devenit prohitleriet. L-am descris ca pe un
jurnalist politic care a justificat violenţa în viaţa
politică românească, care a subminat dreptul de vot al
minorităţilor, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea
evreiască. L-am descris ca nelegionar, dar complicitînd cu
legionarii, cînd aceştia au fost eliminaţi din sistemul
electoral. L-am descris ca indiferent la sîngele alegătorilor.
L-am descris ca susţinător al Anschluss-ului şi al asasinatului
politic. La fel, i-am etalat complicatele lui păreri despre
evreitate, şi, fără să-l taxez drept antisemit, am arătat că
revistele evreieşti îl considerau astfel. Nu există, în
toată publicistica lui Sebastian din anii 1927-1934, nici un singur
argument care să contrazică această imagine. Unica lui afirmaţie
favorabilă democraţiei – că aceasta are, ca „singura
superioritate“ faţă de dictatură, „un dram de ironie“ – a
fost consemnată de mine în mod scrupulos.
Să probeze cineva, oricine, că
Sebastian nu a fost aşa cum îl descriu eu. Nu există, în
toată publicistica şi literatura lui Sebastian de pînă în
1934, nimic care să contrazică sau să clatine această imagine.
Dimpotrivă, tot ce a scris conduce la această imagine şi o
confirmă.
Mi se pare înfiorător că Mihail
Sebastian, acerb critic al guvernului „de agitaţi“ al lui Maniu,
îl menajează, ba chiar îl laudă pe ministrul de externe
G.G. Mironescu, de la care primeşte un avantaj: o bursă în
Franţa. Cum vă explicaţi această ploconire?
Omeneşte: voia să meargă în
Franţa... Şi a mers... Vă rog să nu căutaţi îngeri în
viaţa reală – nu cred că s-au rătăcit pe pămînt, şi în
nici un caz la porţile Orientului... Să vă întreb şi eu
ceva, aşa, retoric: în Jurnalul lui Sebastian se află o scenă
duioasă – Sebastian se întîlneşte cu Dragoş
Protopopescu, legionar notoriu şi vesel, se urcă în maşina
lui şi merg împreună la un meci; îşi dă seama că
Protopopescu îl crede ca fiind încă „în
intimitatea lui Nae“, dar nu îl corectează, cum nu i-a
corectat nici pe alţii. (Atunci cînd a tradus Jurnalul lui
Sebastian în franceză, Alain Paruit – un foarte mare
traducător, a murit nu de mult, din păcate – a lăsat pe dinafară
această scenă; ştiu acest lucru de la dl Ţepeneag şi regret
foarte că, neavînd ediţia franceză, nu pot controla
proporţiile epurării.) Cum vă explicaţi duplicitatea lui
Sebastian? (Ce părere aveţi despre ideea epurării Jurnalului în
traducerea franceză?) Dacă recitim Jurnalul cu un ochi atent, vedem
că are multe asemenea, cum să le numesc?, dubioase
compatibilităţi... Cum să le explicăm? Că doar nu prin
intransigenţă morală, nu-i aşa?, ci prin loc, timp, natură umană
etc.
Sebastian i-a dat directorului său „de conştiinţă“
numeroase dovezi de iubire
Am două mari nedumeriri. Prima,
vorbiţi despre relaţia Nae Ionescu-Mihail Sebastian ca de una de
iubire în care unul domină şi celălalt se lasă dominat.
Acceptînd că Mihail Sebastian a fost tulburat lăuntric de Nae
Ionescu – totuşi, în Două mii de ani..., Ghiţă Blidaru
alias Nae Ionescu e prezentat şi sub spectrul „cabotinismului“,
iar Mihail Sebastian se delimitează de exclusivismul naţionalist al
lui Nae Ionescu –, de ce această iubire trebuia să primească şi
dovezi de fidelitate în scris, în paginile revistei
Cuvîntul? A fost admiraţia pentru Nae Ionescu, pe care mulţi
o consideră copleşitoare şi inhibantă, atît de tare
convertită în militantism gazetăresc, pînă la
extincţia personalităţii?
Da, cred că a fost o relaţie de
iubire. Una tulbure, între stăpîn şi slugă. Una
masochistă, după cum indică De două mii de ani... Nae Ionescu a
fost un personaj uluitor, cu multe faţete, iar dacă Sebastian i-a
prins măcar cîteva în romanul său, cu atît mai
bine. Sebastian i-a dat directorului său „de conştiinţă“
numeroase dovezi de iubire: polemica cu Pandrea din 1932, articolul
de la aniversarea Cuvîntului din noiembrie 1933, apoi romanul
cu bucluc... Textele există, le poate citi oricine, unele nu sînt
deloc scurte. Nu-i vorbă, dovezile de iubire nu lipsesc nici din Cum
am devenit huligan, nici din Jurnal... Nu-i vina lui Nae Ionescu că
personalitatea lui Sebastian era mai moale ca a lui – se pare că
asta a fost natura relaţiei lor. Datorită Jurnalului lui Sebastian,
ştim că ei au fost legaţi unul de altul pe viaţă – mai ales
că, din nenorocire, vieţile amîndurora au fost foarte scurte.
Nu aş numi relaţia lor „inhibantă“
– dimpotrivă, Nae i-a spus: scrie ce vrei! Mai mult, i-a
dezinhibat agresivitatea publică. A fost o iubire formatoare şi, în
vederea a ceea ce a devenit şi istoria, Nae Ionescu mai apoi,
deformatoare. O văd ca pe-o legătură tulbure, dureroasă pentru
Sebastian – poate pentru amîndoi, dar pentru Nae Ionescu am
prea puţine date – datorită istoriei: nici unul nu ştia, la
linia de pornire a anului 1927, ce-o să le aducă istoria europeană
şi românească. E cert că Sebastian a respectat orientarea
politică a ziarului, adică a lui Nae Ionescu, pînă la capăt,
adică pînă cînd Cuvîntul a fost suspendat. Cu
siguranţă că a crezut în ce-a scris. Sînt prea multe
articolele, nici nu le-am putut număra... Şi nimic nu le
contrazice. Interpretarea mea, că a fost atît de adaptabil mai
ales pentru că-l iubea pe directorul său, este justificarea cea mai
favorabilă lui Sebastian pe care am putut-o găsi. Nici formula
„pînă la extincţia personalităţii“ nu mi se pare chiar
relevantă: personalitatea lui Sebastian era impregnată de aceea a
lui Nae Ionescu şi impregnarea se petrecuse în timp, într-un
proces care a durat ani mulţi. Sebastian era plin de Nae – asta e.
A doua nedumerire. Nu acceptaţi
trezirea lui Sebastian prin De două mii de ani...?
Cred că De două mii de ani... nu e o
trezire, ci o carte de dragoste. Chiar dacă Sebastian polemizează
cu Nae, nu o face direct, ci mutînd problema în discuţie,
cea evreiască, la alt personaj, la Vieru. Iar chestiunea
apartenenţei la naţiunea română este pusă prin persuasiune,
nu prin polemică. O persuasiune cu răspunsul romanesc în
coadă de peşte, după cum a observat Şerban Cioculescu în
Revista Fundaţiilor Regale.
Cum am devenit huligan nu e cartea unui om dezmeticit
În „Prefaţa“ la De două mii
de ani..., Nae Ionescu îl aneantizează pe Sebastian: „Iosef
Hechter, tu eşti bolnav... Iosef Hechter, tu nu simţi că te
cuprinde frigul şi întunericul?“. Nu este Cum am devenit
huligan mărturia delimitării de Nae Ionescu, după scandalul
„Prefeţei“ la De două mii de ani...?
Prefaţa lui Nae Ionescu a fost scrisă
după ce romanul a fost terminat – nu invers. Presa evreiască a
acelor ani a observat asta (cum a observat şi faptul că Sebastian a
trădat comunitatea evreiască). Nae Ionescu s-a comportat brutal şi
cinic, iar Sebastian a fost acum obligat să se trezească – dar nu
s-a putut trezi de tot. În Cum am devenit huligan, recunoaşte,
de pildă, că Nae Ionescu este antisemit. În alte privinţe
însă, e în total echivoc: se preface că nu ştie ce fel
de ziar a fost Cuvîntul, se preface că nu ştie ce e dreapta
şi ce e stînga... şi, ca şi cum nu el şi-ar fi scris,
alături de editorialele prolegionare ale lui Nae Ionescu şi alături
de colaborările lui Vasile Marin şi Corneliu Zelea Codreanu,
articolele sale extremiste, se minunează la ideea unui Cuvînt
legionar; tot aşa, pune „revoluţia“ deasupra oricărei
reali-tăţi... Hotărît, Cum am devenit huligan este o carte
de nota zece la inteligenţă şi la strategia polemică, dar nu este
o carte onestă. Şi nu e cartea unui om dezmeticit, ci a unui
revoluţionar care s-a pomenit că este expulzat din „revoluţia“
la care participa entuziast.
Delimitarea reală de Nae Ionescu, din
punctul de vedere al ideilor politice, s-a produs, dar numai în
martie 1935, în conferinţa pe care tînărul scriitor a
ţinut-o la Institutul Francez.
Nu credeţi că Mihail Sebastian a fost
mereu un paria, un exclus, un huligan, dar că situaţia istorică –
accentuarea antisemitismului, devenit politică de stat – i-a făcut
vizibilă condiţia de victimă?
Slavă Domnului că Sebastian n-a fost
o victimă de la început! Şi nici un paria sau un exclus. I-a
ajuns ce-a trăit mai tîrziu, nu? El a fost bine primit la
Cuvîntul, publicat, ajutat să plece în străinătate...
Era un tînăr domn cu o anume influenţă, era în miezul
lucrurilor... Dacă citeşti alte jurnale din epocă, tot ale
colegilor lui de generaţie, îţi dai seama că avea o situaţie
mai bună decît ei. Mai bună decît Şuluţiu, de pildă,
sau decît Arşavir Acterian. Era celebru, era un polemist
literar redutabil, căruia Lovinescu şi Călinescu i-au suportat
toanele şi ofensele. Un tînăr talentat şi obraznic, care îi
dădea lecţii lui Ibrăileanu pentru Spiritul critic în
cultura românească. A fost foarte bine în pielea lui
pînă în 1934. După aceea însă a început
coşmarul, care s-a insinuat în viaţa lui treptat, pe măsură
ce istoria românească a luat-o, sincron cu aceea europeană,
raz-na, în sminteală şi oroare. Realitatea nu i-a mai
îngăduit, mai ales la sfîrşitul anilor ’30 şi în
timpul Războiului Mondial, prea multe iluzii. A fost umilit şi
ameninţat – din fericire nu cît evreii români duşi în
Transnistria, care au trăit sub ameninţarea finală, iar unii au
murit. Să nu uităm că, totuşi, Sebastian stătea în
Bucureşti, nu la Moghilev, că, dacă mergea la zăpadă, mergea şi
la teatru, că, dacă plătea taxe abuzive, se şi frecventa cu
diverşi diplomaţi, că i s-a jucat o piesă sub pseudonim, că avea
prieteni care îl protejau. Dar pentru umilinţele şi
persecuţiile pe care le-a suportat ca evreu, nu avem voie, cred, să
ne iertăm.
Cum ar trebui să vedem, în
contextul descris de dumneavoastră, Jurnalul lui Sebastian? Dorea
să-şi liniştească propria lui conştiinţă? Începea să
simtă presiunea timpului şi avea nevoie de un refugiu? Se gîndea,
poate, la posteritate?
Eu cred că Jurnalul nu este complet,
că trebuie să fi existat alte caiete, anterioare anului 1935.
Caiete din care Sebastian şi-a extras pentru publicare aşa-numitele
sale „jurnale de roman“, strict tematice. Eu presupun că
Sebastian şi le-a distrus la un moment dat singur, din repulsie faţă
de trecutul lui, în care nu se mai recunoştea. Jurnalul care
există este al unui ins în schimbare. Ca toate jurnalele, e
subiectiv, reflectînd numai o parte din ceea ce trăia
Sebastian. Pare scris pentru ca autorul să se descarce. Dacă sîntem
avertizaţi, vedem în el, criptice, laconice, urmele trecutului
lui de revoluţionar de dreapta. E un document literar important,
care arată marele lui talent de diarist. Şi pe care, ca sursă de
diagnostic moral, trebuie să-l tratăm cu circumspecţie, să-l
coroborăm cu alte documente, dacă acestea există. La coroborare se
vede diferenţa dintre umoarea lui Sebastian şi conduita lui
socială. De pildă, s-a păstrat o scrisoare a lui Sebastian către
Şuluţiu, din 1936, în care îşi anunţă intenţia de-a
merge la concert la Braşov, împreună cu Nae; în aceeaşi
zi în care făcea planuri de excursie culturală cu Nae,
Sebastian se arăta, în Jurnal, foarte nemulţumit de
colectivismul profesorului său... Diferenţa dintre cele două
documente e sugestivă şi ne dă o idee despre precauţiile, se pare
niciodată suficiente, pe care trebuie să ni le luăm cînd
lucrăm cu o materie atît de fugace...
Imagine înfrumuseţată prin
minciuni abile şi prin tăceri la fel de abile
Credeţi că mulţi intelectuali, care
au văzut în Mihail Sebastian, prin prisma Jurnalului, victima,
ostracizatul, suferindul perpetuu, dar şi martorul unei lumi
asfixiate de antisemitism, ar încerca, prin delimitările de
cartea dumneavoastră, să-i păstreze neştirbită imaginea? Altfel
spus, prin Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian, cade un mit, dispare un reper etic?
Nu sînt profet şi nu vreau să
fac profeţii pe seama mea şi-a cărţii mele. Îmi amintesc
perdaful pe care mi l-a tras acum cîţiva ani un medic –
profesional, foarte priceput – pentru Un trecut deocheat sau
„Schimbarea la faţă a României“: eu aşteptam un
diagnostic, el era supărat că am criticat orientarea naţionalistă
şi colectivistă a lui Cioran. Prin analogie, îmi imaginez că
şi Sebastian îşi are suporterii lui, alţii decît
Cioran, care mă vor admonesta şi mă vor pune la colţ cînd
îmi va fi lumea mai dragă. În cultura română
actuală, adevărul este inutil, năravul de a te închina la
idoli este mai mare decît dorinţa de a-i studia, plăcerea de
a cita e incomensurabil mai mare faţă de aceea de a citi. Sebastian
a beneficiat de o imagine edulcorată. Falsificată fără scrupule.
Una confecţionată în timp, înfrumuseţată prin
minciuni abile şi prin tăceri la fel de abile. Cine va dori să îşi
păstreze imaginea acestui Sebastian de catifea, victimă sută la
sută a „odioşilor“ săi prieteni, în frunte cu Nae
Ionescu şi cu Eliade, o va face oricum, indiferent de cartea mea.
Cine va dori să înţeleagă ceva din epoca aceea deloc idilică
şi din dramele reale ale lui Sebastian, căci el e un personaj
foarte dramatic, se va duce la presă... Cartea mea indică o sursă:
presa, cercetarea de bibliotecă.
Marta Petreu, dacă vi s-ar oferi o
călătorie cu maşina timpului şi v-aţi întîlni cu
Mihail Sebastian în 1944, cunoscîndu-l bine din scris,
aţi face un interviu cu el? Ce l-aţi întreba?
Ce a făcut cu jurnalul anterior datei
de 1935? Cum l-a determinat Nae Ionescu să scrie contra lui
Lovinescu, Ralea, contra Vieţii româneşti? I-a dat şi
material de documentare? De ce era aşa de mîndru că a fost
promovat să scrie articole politice? De ce s-a lăsat costumat în
„mariner“ şi s-a mai şi fălit cu asta? În timpul
scandalului cu romanul, nu cumva s-a temut că Nae o să-l expulzeze
din anturajul lui? Cum arăta o zi din viaţa lui la Cuvîntul,
care erau mecanismele de facere a ziarului? De ce n-a plecat de la
Cuvîntul în 1933, atunci cînd Nae şi-a avertizat
colaboratorii că o ia într-o direcţie legionară? De ce nu a
luat act de presa evreiască, care l-a sancţionat rapid pe Nae
Ionescu, încă de la primele lui semne de antisemitism? Care e
data exactă la care i-a scris lui I. Ludo în 1934? Cum s-a
simţit în 1934, cînd Nae a fost arestat? nu s-a temut
nici o clipă că va fi arestat şi el pentru ceea ce scrisese în
ultimele luni? Cîţi ani după suspendarea Cuvîntului a
mai sperat că Nae va face el ceva, un truc, prin care va restabili
lucrurile aşa cum erau ele pe vremea „familiei“ şi a „casei“
lor de la Cuvîntul? E adevărat că Nae Ionescu i-a plătit
salariul şi după dispariţia Cuvîntului? De ce a scris în
romanul său cu bucluc că Nae este un „stăpîn“? în
ce fel se simţea el stăpînit de Nae? De ce nu-i recunoaşte
ca prieteni pe oamenii care l-au ajutat din 1934 pînă la
moarte? De ce îl sancţionează pe Lovinescu pentru „mica“
lui „trăsătură antisemită“, dar nu şi pe Nae, acesta, din
toamna anului 1933, antisemit de-a binelea? De ce nu s-a putut rupe
de Nae? Ce aştepta de la Nae în urma romanului său? Intra, în
relaţia lor de după 1934, şi un element de prevedere socială, în
sensul că păstra relaţia cu fostul său patron gîndindu-se
că, la o adică, totuşi, Nae va interveni pentru el şi îl va
ajuta? Ce avea Eliade, încît l-a iubit aşa de tare? Ce a
fost de fapt Nina pentru el? De ce îi bodogăneşte atîta
pe democraţi în jurnalul său? De ce îi plăcea aşa de
mult să se învîrtă în lumea mondenă? Care-i era,
în 1945, planul detaliat? să plece într-un post extern,
s-o regăsească pe Nadia – şi apoi ce?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters