Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Editorial
Eveniment
Actualitate
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Iulie   |   Numarul 482   |   „Figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare“

„Figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare“

Interviu cu Marta PETREU

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: Interviu | 10 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
„Figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare“
În primăvara anului 2008, Marta Petreu publică în revista România literară două texte reunite sub titlul: „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“. Pe baza consultării colecţiei revistei Cuvîntul, articolele Martei Petreu ni-l prezintă pe Mihail Sebastian extrem de apropiat (în cuget şi-n simţire) de Nae Ionescu. Articolele Martei Petreu au produs destulă vîlvă în lumea românească. Persista şi revenea cu obstinaţie o întrebare: Acesta e chiar Mihail Sebastian? Putem vorbi şi la Sebastian de o cădere în mrejele lui Nae Ionescu? Cînd lucrurile păreau să se fi liniştit, Marta Petreu mai amorsează o bombă: preluînd titlul articolelor publicate anul trecut, ea oferă o carte în care revine la chestiunea prezentată în 2008. Părerea mea este ca volumul Diavolul si ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, publicat de Editura Polirom în colecţia „Plural“, este foarte important pentru înţelegerea acelei epoci şi pentru o privire nonencomiastică faţă de Mihail Sebastian. Trebuie să spui, în calitate de cercetător în istoria gîndirii politice româneşti, totul, nimic nu trebuie ocultat, uitat, denaturat, edulcorat. Ceea ce face Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian.
 
Anticipăm că volumul publicat la Polirom va produce, dincolo de şocul dezvăluirilor, o discuţie aprofundată despre anii ’30. S-ar putea să avem, prin acest volum, şi o schimbare de perspectivă în privinţa lui Mihail Sebastian, care este prezentat ca insoţitor, susţinător şi lăudător al lui Nae Ionescu. Revista Observator cultural, fidelă pricipiului după care funcţionează: „spiritul critic în acţiune“, găzduieşte în acest număr un interviu cu Marta Petreu despre cartea recent apărută. E vorba de un dialog între Bucureşti şi Cluj, prin e-mail, cu Marta Petreu, realizat la începutul lunii iulie 2009. În măsura în care volumul Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian va dori să fie comentat, pertinent şi argumentat, şi de alte personalităţi, revista Observator cultural le va găzdui opiniile, indiferent dacă sînt pro sau contra acestui volum. Avem convingerea că lumea românească s-a mai aşezat şi s-a mai civilizat, aşa încît dialogul este posibil, indiferent de persoanele sau de evenimentele prezentate.

 

În 2008, aţi publicat, sub formă de articole, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihai Sebastian în revista România literară. Aveaţi, încă de atunci, în intenţie o carte sau lucrurile s-au precipitat şi ca urmare a reacţiilor din lumea românească?

Ca să fiu exactă, întîi şi întîi a fost o comunicare pentru simpozionul Sebastian, organizat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în octombrie 2007. Anul centenarului. Comunicarea mea era suficient de critică la adresa lui Sebastian, căci punea întrebarea-cheie, din care s-a născut tot ce am scris despre el: de ce el a fost cu Nae Ionescu, nu cu Lovinescu? În acelaşi timp, era într-o asemenea măsură empatică cu Sebastian, în care vedeam numai o victimă neprihănită a antisemitismului românesc de la sfîrşitul perioadei interbelice şi din timpul războiului, încît i-am dedicat-o nepoatei mele, Laura, care a murit într-un accident, ca şi Sebastian, şi la aceeaşi vîrstă ca el. La simpozionul de la Ierusalim, pentru că nu încăpeam în timp – făcusem, ca de obicei, o comunicare prea mare –, am prezentat numai un rezumat, dar am citit scrisoarea de „mariner“ a lui Sebastian. O scrisoare stupefiantă, nu-i aşa?, scrisă de Sebastian în august 1934, în timpul scandalului cu De două mii de ani... Iar el, în plină bătălie, îl vizitează pe Nae Ionescu la Balcic şi se aruncă în braţele „călăului“ său... se lasă costumat în „mariner“, trepidînd de fericire că Nae îl mai acceptă în „echipajul“ său... Trebuie să recunosc că reacţia ascultătorilor a fost pe măsură: s-au minunat cum se cuvine pe seama personajului şi m-au întrebat cum îmi explic comportamentul lui. „Prin iubire“, am răspus eu, „prin iubirea pentru Nae“.
 

În noiembrie 2007, am publicat în Apostrof o parte din acest text. Mai exact, finalul: şase pagini de revistă, şi păstrînd dedicaţia pentru Laura. A fost, de fapt, un număr de Apostrof dedicat lui Sebastian, al doilea număr în care marcam centenarul.

Textul din România literară a venit mult mai tîrziu.
 

Cu ziarele în faţă, după o vreme începi să vezi o epocă

 
Dacă ar fi să rezumaţi, ce surpriză v-a fost oferită de documentele consultate, mai ales după citirea arhivei revistei Cuvîntul? Ce text, ce atitudine a lui Mihail Sebastian a produs declicul şi v-a făcut să treceţi la o cercetare temeinică a presei vremii?

După ce am făcut imprudenţa de a-mi publica finalul comunicării în Apostrof, la sfîrşit de noiembrie 2007, am reajuns la bibliotecă, la ziare de data asta, să controlez cîte ceva, să caut dacă mai sînt şi alte articole pro-Mussolini decît cele pe care le ştiam deja – şi pe care i le scuzam ca gafe ale începătorului... Din tot ce citisem pînă atunci, rămăsesem cu senzaţia că Sebastian îl imită pe Nae Ionescu, aşa că voiam să verific, eventual să adun mai multe probe. Şi-atunci am găsit articolele politice. Multe. Neîndoielnic de extremă dreaptă.

Am stat în bibliotecă, în total, cam 10 luni, în toate cele patru anotimpuri. În sala de presă, sala „Adrian Marino“. A fost o perioadă pe cît de fericită pentru mine – căci sînt totdeauna foarte fericită cînd fac o documentare –, pe atît de grea pentru bibliotecari, pentru că ceream mai multe publicaţii decît admitea regulamentul şi refuzam să le înapoiez. Dacă nu mi le aduceau, îi reclamam. În scris. Dacă mi le luau, le ceream înapoi. Cînd a fost frig – şi în sala asta, iarna e groaznic de frig – am reclamat la direcţiune, în scris, bineînţeles, cerînd căldură. Cînd a fost prea cald – vara, sala e sufocantă – am cerut, tot în scris, aer condiţionat. Directorul bibliotecii, profesorul Radosav, a avut umor... mi-au fost puse, iarna – radiatoare, vara – ventilatoare..., bibliotecarii s-au învăţat să-mi lase publicaţiile în raft, să nu se mai atingă de ele, să-mi aducă rapid tot ce le ceream... E extraordinar să faci documentare la presă, de fiecare dată cînd mă reîntorc mă minunez ce bine e şi-mi promit să nu mai ies „afară“ niciodată. Cu ziarele în faţă, după o vreme începi să vezi o epocă. Dar trebuie să ai mai multe ziare, nu unul singur. Şi, sigur, să mai ştii cîte ceva de dinainte...
 

Tevatura pe care am stîrnit-o m-a determinat să descriu tot

 
Aveaţi, încă de atunci, în intenţie o carte sau lucrurile s-au precipitat şi ca urmare a reacţiilor din lumea românească?

Nu, nu, la început n-am avut de gînd să fac o carte, ci numai un studiu sintetic. Nici nu credeam că există material de-o carte. Cazul lui Sebastian, în ambiguitatea lui, mi se mi se părea, totuşi, clar: un publicist literar de factură democrată, care lucrează la un ziar de extremă dreaptă, asta credeam şi eu că este.

Ceea ce am descoperit în presă m-a tulburat aşa de tare, încît am verificat de cîteva ori înainte de a-mi crede ochilor. A fost un şoc, de fapt. Mi-a părut rău că m-am grăbit şi am publicat o parte din studiu în Apostrof, în noiembrie 2007. Mi-a părut rău şi că am publicat Eliade par lui-même, un studiu despre Eliade, în care e implicat şi Sebastian, înainte de a-l fi verificat pe Sebastian cu de-amănuntul: cîteva fraze despre cei doi ar fi trebuit să fie gîndite şi formulate – în lumina a ceea ce descoperisem acum – altfel. Există un Dumnezeu al cercetării, care te pedepseşte cînd faci rasol, cînd încerci să trişezi şi nu faci lucrurile complet şi metodic. Eu scrisesem despre Sebastian, în cărţile mele – fraze răzleţe, desigur, dar sub semnătura mea – considerîndu-l un democrat-model. Mă bazasem pe Z. Ornea, apoi pe imaginea prefabricată a lui Sebastian, de pur, de lucid, ştiţi, imaginea curentă, care circulă peste tot. Un fel de sfînt blînd şi delicat, fără surprize politice extremiste, pe care colegii de generaţie şi Nae Ionescu l-ar fi nedreptăţit grav... Şi-acum, mă găseam în faţa unei puzderii de articole politice, îndreptate împotriva tuturor partidelor democrate, îndreptate explicit contra democraţiei ca sistem, articole fremătînd de dorul revoluţiei colectiviste, pledînd pentru dictatura maselor şi pentru statul corporativ, după modelul Italiei fasciste... Îl ştiam pe Sebastian, din Jurnal, drept filoeuropean, şi-l descopeream în ziar drept antieuropean, pe deasupra fascist în toată puterea cuvîntului, căci fusese fascinat de Mussolini, apoi de Franco etc.... Îl descopeream ca autarhist, antipaşoptist, un „revoluţionar“ care copiază şi opiniile, şi tonul lui Nae Ionescu.
 

Pentru că toată povestea mă afecta direct – eu, nu altcineva, publicasem un studiu ce se dovedea, acum, depăşit –, m-am decis să fac o sinteză, cea din România literară; de fapt, am mai publicat încă două fragmente, în Viaţa românească şi în Timpul, dar astea n-au fost băgate în seamă.

În mod normal, după cărţile pe care le-am publicat, documentate aşa cum sînt documentate, ar trebui să fiu creditată şi cînd prezint numai un studiu sau trei studii despre o problemă. Nu am fost. Iar tevatura pe care am stîrnit-o, faptul că şi avizaţii, şi ignoranţii au sărit să mă pună la colţ, m-a determinat să descriu tot. Şi-a ieşit, fără voia mea, o carte. Care nu mai este dedicată nimănui.
 

După cele publicate în România literară, au existat numeroase articole de dezaprobare. Aţi purtat şi o furtunoasă polemică, în Dilema veche, cu Radu Cosaşu. De ce credeţi că articolele dumneavoastră au şocat?

Eugen Ionescu are dreptate, sîntem, la un anumit nivel, o eternă cultură de ziarişti care fac pe savanţii...

Dl Cosaşu a scris un articol indignat şi confuz, iar eu i-am răspuns limpede şi răspicat. Mi s-a părut interesant că dl Cosaşu a ştiut ce şi cum cu Sebastian, dar a tăcut înainte de apariţia textului meu. Asta e foarte semnificativ: că au existat destui oameni care au ştiut, dar, deşi au scris mereu despre Sebastian, au tăcut asupra dimensiunii lui politice. Sau, dacă totuşi au comentat-o, au făcut-o falsificînd zarurile, închizînd ochii la extremismul lui Sebastian şi punîndu-l sub acuzaţie numai pe Nae Ionescu. De parcă Nae l-ar fi ţinut pe Sebastian în lanţuri la Cuvîntul şi i-ar fi dictat articolele propoziţie cu propoziţie! Există şi o responsabilitate morală a ucenicului, nu numai a profesorului, chiar dacă a acestuia din urmă e mai mare, pentru că era om în toată firea.

Deci, au existat oameni care au ştiut, care au scris neadevăruri, care au mistificat cu bună ştiinţă imaginea lui Sebastian. Asta mi s-a părut uluitor în articolele dlui Cosaşu, şi îi mulţumesc încă o dată că le-a scris: mi-a servit pe tavă dovada că figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare. Şi, pe deasupra, mai era şi indignat că eu, care am descoperit cum stăteau lucrurile, n-am continuat mistificarea!
 

Vi s-a reproşat, printre altele, că vorbiţi doar de articolele politice, fără să vedeţi marea deschidere culturală a lui Sebastian.

Şi atunci cînd discutăm conduita politică interbelică a lui Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Haig şi Arşavir Acterian etc., ne referim numai la articolele/cărţile lor politice, nu şi la restul operei. Fireşte, chiar „marea şlorţ deschidere culturală“, ca să vă citez, ne determină să ne interesăm de conduita lor politică – altfel, ce sens ar avea să citim această producţie deplorabilă? Dar de „marea deschidere culturală a lui Sebastian“ s-au ocupat pînă acum toţi comentatorii, ascunzînd ori numai ignorînd „marea lui deschidere politică“ înspre... extremismul de dreapta... Mie mi s-a părut normal să am acelaşi criteriu pentru Sebastian ca pentru toţi ceilalţi. Ori îi „măsurăm“ pe toţi cu acelaşi etalon, ori încetăm discuţia. De ce să fie Sebastian evaluat cu o unitate de măsură preferenţială? Adică el să fie comentat prin cultură, iar toţi ceilalţi prin politică? Păi, ce fel de ştiinţă ar mai fi asta? Una care fabrică modele? Modele pentru ce? Pentru amneziile lui Sebastian? Pentru faptul că nu-şi regretă niciodată articolele politice, dar regretă că s-a terminat perioada de la Cuvîntul?
 

De ce credeţi că articolele dumneavoastră au şocat?

Nu ştiu, cred că ar trebui să mergeţi la „şocaţi“ şi să-i întrebaţi pe ei. Eu pot numai să îmi dau cu presupusul. Să îmi amintesc de ce am fost şocată cînd am citit articolul Felix culpa al lui Norman Manea: eram ignorantă, de-aia am fost eu, atunci, şocată. Dar dl Cosaşu, după propria lui mărturisire, era în cunoştinţă de cauză cu Sebastian... Poate a crezut că, după Jurnal, nimeni nu va mai îndrăzni să redeschidă dosarul Sebastian. Dar, de fapt, nu ştiu... Să nu uităm că eu încep descrierea lui Sebastian cu începutul, cu anul 1927, nu cu mijlocul, nu cu 1934... Aşa am făcut cu toţi autorii despre care am scris, nu e nici o noutate aici.

Îmi place să citez, în acest context al receptării defavorabile, cîteva afirmaţii pe care le-a făcut Norman Manea, într-un interviu din mai 2008, acordat revistei Observator cultural: „Obiceiul de a blama mesagerul şi nu mesajul, obiceiul de a blama factorul poştal care îţi aduce o veste proastă e o chestie care persistă de foarte multă vreme. Trebuie să analizăm ce spune Marta Petreu şi nu s-o condamnăm pe autoare.“.

Îmi place să presupun că Norman Manea, ca fost „factor poştal“ al cazului Eliade, a ştiut ce spune.
 
Sebastian a fost adînc influenţat de Nae Ionescu
 

S-a făcut mult caz de exemplul pe care l-aţi dat în carte despre participarea lui Mihail Sebastian, cu un articol, la alcătuirea paginii omagiale pentru Carol al II-lea, în 1933, la a treia aniversare a Restauraţiei. Înţeleg că această proslăvire, prin reverenţa revistei Cuvîntul faţă de regele Carol al II-lea, s-a făcut, şi în 1931 şi în 1932, fără contribuţia lui Mihail Sebastian. Chiar putem vorbi de un crez al lui Sebastian sau e vorba doar de o conjunctură, o „sarcină de serviciu“, de care s-a achitat oarecum în silă?

Sincer, nu ştiu cine şi unde a făcut caz. Sebastian a scris, în mai multe rînduri, despre rege. Totdeauna reverenţios, flatîndu-l subtil. La fel, a scris despre alţi membri ai casei regale, de asemenea respectuos şi flatîndu-i delicat. Cred că-i plăcea să fie trimisul ziarului la evenimentele mondene, elegante, mai agreabile decît, să zicem, Valea Plîngerii, unde se ducea Bogza să facă reportaje pentru Vremea. Nu l-am culpabilizat în nici un fel pentru asta. El respecta cu stricteţe orientarea ziarului său, care, în vara anului 1933, mai era „ziarul regelui“.

Articolul din vara anului 1933, la sărbătorirea Restauraţiei, este semnificativ pentru importanţa lui Sebastian în redacţie. Arată rangul lui la ziar. Arată că era un om important. Arată că Nae Ionescu îi acordase acest rang înalt nu numai pe baza meritelor incontestabile ale ucenicului – acesta scria bine, prompt, credea în justeţea orientării politice a ziarului, pe care îl considera al său – , ci şi pe baza evreităţii. Nae Ionescu mai era în camarila regală şi flata pasiunea regelui pentru Elena Lupescu. Iar articolul e în duet cu Nae Ionescu, pledînd pentru autarhia românească şi pentru închiderea faţă de Europa.

Măcar la fel de şocant ca acest articol, dacă nu şi mai şi, este cel scris de Sebastian la aniversarea de zece ani a Cuvîntului, în 6 noiembrie 1933. Aici, Sebastian îl linguşeşte de-a dreptul pe Nae Ionescu şi-i justifică nu numai toate cotiturile politice, ci şi toate ideile politice, autarhismul, ortodoxismul, antidemocratismul, antiliberalismul, antimanismul, organicismul, colectivismul revoluţionar de factură ţărănească, anticonstituţionalismul, antieuropenismul şi complementarul lui, „orientarea noastră organică spre Răsărit“... Asta da performanţă! Chiar şi numai acest articol ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a constata, fără nici un dubiu, că Sebastian a fost adînc influenţat de Nae Ionescu şi că a fost un ziarist de extremă dreaptă, de fiecare dată la nivelul la care erau ziarul şi directorul ziarului.
 

Să probeze cineva, oricine, că Sebastian nu a fost aşa cum îl descriu eu

 
Iată că situaţia descrisă în cartea Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian ajunge să fie catalogată de Mihai Iovănel, în Cultura, drept o „încercare de fraudă istorico-literară“. În esenţă, Mihai Iovănel susţine că aţi făcut o interpretare vicioasă, tendenţioasă a documentelor consultate, pe care le-aţi suprainterpretat. Practic, e de părere Mihai Iovănel, Mihail Sebastian n-a fost nici antisemit, nici legionar, iar articolele sale au sancţionat aspecte circumstanţiale din evoluţia Partidului Liberal sau a Parlamentului. Aveţi ceva de spus în apărarea dumneavoastră?

Cunosc din textul dlui Iovănel exact ceea ce îmi prezentaţi dvs. în întrebare. Şi, dacă mă iau după sintagma citată de dvs., dl Iovănel are dreptate: Sebastian a fost într-adevăr obiectul – sau victima – unei „fraude istorico-literare“. Dl Iovănel greşeşte numai epoca, autorii fraudei şi culoarea ei.

Epoca e, întîi, cea a socialismului real, cînd Vicu Mîndra, pentru a-l putea publica, a măsluit prezentarea lui Sebastian. Eu, una, înregistrez mistificarea, adică „frauda istorico-literară“, fără să-l acuz pe Vicu Mîndra pentru ea, deoarece în socialism editorii se dedau la tot felul de practici pentru a putea publica autori şi volume care altfel nu ar fi apărut. Marea „fraudă istorico-literară“ s-a petrecut cu adevărat în condiţiile libertăţii post-decembriste: Z. Ornea, care a fost un extraordinar istoric al ideilor, ce ştia to-tul despre interbelic, a depus mărturie neadevărată în favoarea lui Sebastian, şi a determinat sau doar a influenţat un curs eronat al receptării acestuia. Editoarea lui Sebastian, dna Cornelia Ştefănescu, l-a reatestat ca democrat; apoi, editorii care i-au făcut antologii bine selectate, în care nu a trecut nimic din faţa de pînă în 1934 a lui Sebastian, aceştia, da, au făcut o „fraudă istorico-literară“ – reuşită şi durabilă, după cum se vede. Toţi cei care au ştiut de articolele politice ale lui Sebastian – şi nu are, pentru anii 1929-1933, decît articole politice antidemocratice, de extremă dreaptă (românească, nu evreiască) – şi au scris despre el prefăcîndu-se că acestea nu există, toţi aceştia sînt părtaşi la fraudă. La această mistificare pioasă. (Bineînţeles, îi scot complet din cauză pe cei care, ştiind adevărul, nu au scris nimic despre Sebastian – eu nu cred în obligaţia de-a vorbi, de-a „denunţa“...) De pe urma ei s-au umplut rafturile cu volume incantatorii despre Sebastian. Are el oare nevoie de ele? Chiar nu rezistă în literatura română şi în spaţiul culturii româneşti fără această ridicolă costumare în democrat? Şi: are oare cultura română ne-voie de asemenea zugrăveli? La toate aceste întrebări, eu răspund: Nu. Chiar dacă sîntem într-o epocă nepropice adevărului.
 

Apoi: cred că nu eu trebuie să mă apăr, ci, în mod normal, contestatarii cărţii mele ar trebui să aducă probe că Sebastian a fost altfel decît l-am descris eu. Eu l-am descris pe Sebastian ca antidemocrat făţiş şi de fond, antipaşoptist, antieuropean, autarhist, antiliberal, antiţărănist, antiaverscan, dornic de revoluţie (colectivistă, nu democrată, precizează Sebastian), profascist (în sensul originar al termenului, de admirator al fascismului italian), admirator al „conducătorilor absoluţi“, adică al lui Mussolini, Franco, Pilsudski etc. La fel, l-am descris ca pledant pentru numerus clausus, ca adept al dictaturii de masă, ca diseminator al ideii că s-a sfîrşit cu individualismul burghez sau democrat în favoarea colectivităţilor, iar regretele pentru această schimbare „sînt futile“. Apoi, l-am descris ca antilovinescian, ca adversar al Vieţii româneşti şi al echipei acesteia. L-am pus pe două coloane ca imitator al lui Nae Ionescu. L-am descris ca antihitlerist cînd Cuvîntul e antihitlerist şi ca total amuţit pe această problemă cînd Cuvîntul a devenit prohitleriet. L-am descris ca pe un jurnalist politic care a justificat violenţa în viaţa politică românească, care a subminat dreptul de vot al minorităţilor, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea evreiască. L-am descris ca nelegionar, dar complicitînd cu legionarii, cînd aceştia au fost eliminaţi din sistemul electoral. L-am descris ca indiferent la sîngele alegătorilor. L-am descris ca susţinător al Anschluss-ului şi al asasinatului politic. La fel, i-am etalat complicatele lui păreri despre evreitate, şi, fără să-l taxez drept antisemit, am arătat că revistele evreieşti îl considerau astfel. Nu există, în toată publicistica lui Sebastian din anii 1927-1934, nici un singur argument care să contrazică această imagine. Unica lui afirmaţie favorabilă democraţiei – că aceasta are, ca „singura superioritate“ faţă de dictatură, „un dram de ironie“ – a fost consemnată de mine în mod scrupulos.

Să probeze cineva, oricine, că Sebastian nu a fost aşa cum îl descriu eu. Nu există, în toată publicistica şi literatura lui Sebastian de pînă în 1934, nimic care să contrazică sau să clatine această imagine. Dimpotrivă, tot ce a scris conduce la această imagine şi o confirmă.
 

Mi se pare înfiorător că Mihail Sebastian, acerb critic al guvernului „de agitaţi“ al lui Maniu, îl menajează, ba chiar îl laudă pe ministrul de externe G.G. Mironescu, de la care primeşte un avantaj: o bursă în Franţa. Cum vă explicaţi această ploconire?

Omeneşte: voia să meargă în Franţa... Şi a mers... Vă rog să nu căutaţi îngeri în viaţa reală – nu cred că s-au rătăcit pe pămînt, şi în nici un caz la porţile Orientului... Să vă întreb şi eu ceva, aşa, retoric: în Jurnalul lui Sebastian se află o scenă duioasă – Sebastian se întîlneşte cu Dragoş Protopopescu, legionar notoriu şi vesel, se urcă în maşina lui şi merg împreună la un meci; îşi dă seama că Protopopescu îl crede ca fiind încă „în intimitatea lui Nae“, dar nu îl corectează, cum nu i-a corectat nici pe alţii. (Atunci cînd a tradus Jurnalul lui Sebastian în franceză, Alain Paruit – un foarte mare traducător, a murit nu de mult, din păcate – a lăsat pe dinafară această scenă; ştiu acest lucru de la dl Ţepeneag şi regret foarte că, neavînd ediţia franceză, nu pot controla proporţiile epurării.) Cum vă explicaţi duplicitatea lui Sebastian? (Ce părere aveţi despre ideea epurării Jurnalului în traducerea franceză?) Dacă recitim Jurnalul cu un ochi atent, vedem că are multe asemenea, cum să le numesc?, dubioase compatibilităţi... Cum să le explicăm? Că doar nu prin intransigenţă morală, nu-i aşa?, ci prin loc, timp, natură umană etc.
 

Sebastian i-a dat directorului său „de conştiinţă“ numeroase dovezi de iubire

 

Am două mari nedumeriri. Prima, vorbiţi despre relaţia Nae Ionescu-Mihail Sebastian ca de una de iubire în care unul domină şi celălalt se lasă dominat. Acceptînd că Mihail Sebastian a fost tulburat lăuntric de Nae Ionescu – totuşi, în Două mii de ani..., Ghiţă Blidaru alias Nae Ionescu e prezentat şi sub spectrul „cabotinismului“, iar Mihail Sebastian se delimitează de exclusivismul naţionalist al lui Nae Ionescu –, de ce această iubire trebuia să primească şi dovezi de fidelitate în scris, în paginile revistei Cuvîntul? A fost admiraţia pentru Nae Ionescu, pe care mulţi o consideră copleşitoare şi inhibantă, atît de tare convertită în militantism gazetăresc, pînă la extincţia personalităţii?

Da, cred că a fost o relaţie de iubire. Una tulbure, între stăpîn şi slugă. Una masochistă, după cum indică De două mii de ani... Nae Ionescu a fost un personaj uluitor, cu multe faţete, iar dacă Sebastian i-a prins măcar cîteva în romanul său, cu atît mai bine. Sebastian i-a dat directorului său „de conştiinţă“ numeroase dovezi de iubire: polemica cu Pandrea din 1932, articolul de la aniversarea Cuvîntului din noiembrie 1933, apoi romanul cu bucluc... Textele există, le poate citi oricine, unele nu sînt deloc scurte. Nu-i vorbă, dovezile de iubire nu lipsesc nici din Cum am devenit huligan, nici din Jurnal... Nu-i vina lui Nae Ionescu că personalitatea lui Sebastian era mai moale ca a lui – se pare că asta a fost natura relaţiei lor. Datorită Jurnalului lui Sebastian, ştim că ei au fost legaţi unul de altul pe viaţă – mai ales că, din nenorocire, vieţile amîndurora au fost foarte scurte.
 
Nu aş numi relaţia lor „inhibantă“ – dimpotrivă, Nae i-a spus: scrie ce vrei! Mai mult, i-a dezinhibat agresivitatea publică. A fost o iubire formatoare şi, în vederea a ceea ce a devenit şi istoria, Nae Ionescu mai apoi, deformatoare. O văd ca pe-o legătură tulbure, dureroasă pentru Sebastian – poate pentru amîndoi, dar pentru Nae Ionescu am prea puţine date – datorită istoriei: nici unul nu ştia, la linia de pornire a anului 1927, ce-o să le aducă istoria europeană şi românească. E cert că Sebastian a respectat orientarea politică a ziarului, adică a lui Nae Ionescu, pînă la capăt, adică pînă cînd Cuvîntul a fost suspendat. Cu siguranţă că a crezut în ce-a scris. Sînt prea multe articolele, nici nu le-am putut număra... Şi nimic nu le contrazice. Interpretarea mea, că a fost atît de adaptabil mai ales pentru că-l iubea pe directorul său, este justificarea cea mai favorabilă lui Sebastian pe care am putut-o găsi. Nici formula „pînă la extincţia personalităţii“ nu mi se pare chiar relevantă: personalitatea lui Sebastian era impregnată de aceea a lui Nae Ionescu şi impregnarea se petrecuse în timp, într-un proces care a durat ani mulţi. Sebastian era plin de Nae – asta e.
 

A doua nedumerire. Nu acceptaţi trezirea lui Sebastian prin De două mii de ani...?

Cred că De două mii de ani... nu e o trezire, ci o carte de dragoste. Chiar dacă Sebastian polemizează cu Nae, nu o face direct, ci mutînd problema în discuţie, cea evreiască, la alt personaj, la Vieru. Iar chestiunea apartenenţei la naţiunea română este pusă prin persuasiune, nu prin polemică. O persuasiune cu răspunsul romanesc în coadă de peşte, după cum a observat Şerban Cioculescu în Revista Fundaţiilor Regale.
 

Cum am devenit huligan nu e cartea unui om dezmeticit

 

În „Prefaţa“ la De două mii de ani..., Nae Ionescu îl aneantizează pe Sebastian: „Iosef Hechter, tu eşti bolnav... Iosef Hechter, tu nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?“. Nu este Cum am devenit huligan mărturia delimitării de Nae Ionescu, după scandalul „Prefeţei“ la De două mii de ani...?

Prefaţa lui Nae Ionescu a fost scrisă după ce romanul a fost terminat – nu invers. Presa evreiască a acelor ani a observat asta (cum a observat şi faptul că Sebastian a trădat comunitatea evreiască). Nae Ionescu s-a comportat brutal şi cinic, iar Sebastian a fost acum obligat să se trezească – dar nu s-a putut trezi de tot. În Cum am devenit huligan, recunoaşte, de pildă, că Nae Ionescu este antisemit. În alte privinţe însă, e în total echivoc: se preface că nu ştie ce fel de ziar a fost Cuvîntul, se preface că nu ştie ce e dreapta şi ce e stînga... şi, ca şi cum nu el şi-ar fi scris, alături de editorialele prolegionare ale lui Nae Ionescu şi alături de colaborările lui Vasile Marin şi Corneliu Zelea Codreanu, articolele sale extremiste, se minunează la ideea unui Cuvînt legionar; tot aşa, pune „revoluţia“ deasupra oricărei reali-tăţi... Hotărît, Cum am devenit huligan este o carte de nota zece la inteligenţă şi la strategia polemică, dar nu este o carte onestă. Şi nu e cartea unui om dezmeticit, ci a unui revoluţionar care s-a pomenit că este expulzat din „revoluţia“ la care participa entuziast.
Delimitarea reală de Nae Ionescu, din punctul de vedere al ideilor politice, s-a produs, dar numai în martie 1935, în conferinţa pe care tînărul scriitor a ţinut-o la Institutul Francez.
 

Nu credeţi că Mihail Sebastian a fost mereu un paria, un exclus, un huligan, dar că situaţia istorică – accentuarea antisemitismului, devenit politică de stat – i-a făcut vizibilă condiţia de victimă?

Slavă Domnului că Sebastian n-a fost o victimă de la început! Şi nici un paria sau un exclus. I-a ajuns ce-a trăit mai tîrziu, nu? El a fost bine primit la Cuvîntul, publicat, ajutat să plece în străinătate... Era un tînăr domn cu o anume influenţă, era în miezul lucrurilor... Dacă citeşti alte jurnale din epocă, tot ale colegilor lui de generaţie, îţi dai seama că avea o situaţie mai bună decît ei. Mai bună decît Şuluţiu, de pildă, sau decît Arşavir Acterian. Era celebru, era un polemist literar redutabil, căruia Lovinescu şi Călinescu i-au suportat toanele şi ofensele. Un tînăr talentat şi obraznic, care îi dădea lecţii lui Ibrăileanu pentru Spiritul critic în cultura românească. A fost foarte bine în pielea lui pînă în 1934. După aceea însă a început coşmarul, care s-a insinuat în viaţa lui treptat, pe măsură ce istoria românească a luat-o, sincron cu aceea europeană, raz-na, în sminteală şi oroare. Realitatea nu i-a mai îngăduit, mai ales la sfîrşitul anilor ’30 şi în timpul Războiului Mondial, prea multe iluzii. A fost umilit şi ameninţat – din fericire nu cît evreii români duşi în Transnistria, care au trăit sub ameninţarea finală, iar unii au murit. Să nu uităm că, totuşi, Sebastian stătea în Bucureşti, nu la Moghilev, că, dacă mergea la zăpadă, mergea şi la teatru, că, dacă plătea taxe abuzive, se şi frecventa cu diverşi diplomaţi, că i s-a jucat o piesă sub pseudonim, că avea prieteni care îl protejau. Dar pentru umilinţele şi persecuţiile pe care le-a suportat ca evreu, nu avem voie, cred, să ne iertăm.
 

Cum ar trebui să vedem, în contextul descris de dumneavoastră, Jurnalul lui Sebastian? Dorea să-şi liniştească propria lui conştiinţă? Începea să simtă presiunea timpului şi avea nevoie de un refugiu? Se gîndea, poate, la posteritate?

Eu cred că Jurnalul nu este complet, că trebuie să fi existat alte caiete, anterioare anului 1935. Caiete din care Sebastian şi-a extras pentru publicare aşa-numitele sale „jurnale de roman“, strict tematice. Eu presupun că Sebastian şi le-a distrus la un moment dat singur, din repulsie faţă de trecutul lui, în care nu se mai recunoştea. Jurnalul care există este al unui ins în schimbare. Ca toate jurnalele, e subiectiv, reflectînd numai o parte din ceea ce trăia Sebastian. Pare scris pentru ca autorul să se descarce. Dacă sîntem avertizaţi, vedem în el, criptice, laconice, urmele trecutului lui de revoluţionar de dreapta. E un document literar important, care arată marele lui talent de diarist. Şi pe care, ca sursă de diagnostic moral, trebuie să-l tratăm cu circumspecţie, să-l coroborăm cu alte documente, dacă acestea există. La coroborare se vede diferenţa dintre umoarea lui Sebastian şi conduita lui socială. De pildă, s-a păstrat o scrisoare a lui Sebastian către Şuluţiu, din 1936, în care îşi anunţă intenţia de-a merge la concert la Braşov, împreună cu Nae; în aceeaşi zi în care făcea planuri de excursie culturală cu Nae, Sebastian se arăta, în Jurnal, foarte nemulţumit de colectivismul profesorului său... Diferenţa dintre cele două documente e sugestivă şi ne dă o idee despre precauţiile, se pare niciodată suficiente, pe care trebuie să ni le luăm cînd lucrăm cu o materie atît de fugace...
 
Imagine înfrumuseţată prin minciuni abile şi prin tăceri la fel de abile
 

Credeţi că mulţi intelectuali, care au văzut în Mihail Sebastian, prin prisma Jurnalului, victima, ostracizatul, suferindul perpetuu, dar şi martorul unei lumi asfixiate de antisemitism, ar încerca, prin delimitările de cartea dumneavoastră, să-i păstreze neştirbită imaginea? Altfel spus, prin Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, cade un mit, dispare un reper etic?

Nu sînt profet şi nu vreau să fac profeţii pe seama mea şi-a cărţii mele. Îmi amintesc perdaful pe care mi l-a tras acum cîţiva ani un medic – profesional, foarte priceput – pentru Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României“: eu aşteptam un diagnostic, el era supărat că am criticat orientarea naţionalistă şi colectivistă a lui Cioran. Prin analogie, îmi imaginez că şi Sebastian îşi are suporterii lui, alţii decît Cioran, care mă vor admonesta şi mă vor pune la colţ cînd îmi va fi lumea mai dragă. În cultura română actuală, adevărul este inutil, năravul de a te închina la idoli este mai mare decît dorinţa de a-i studia, plăcerea de a cita e incomensurabil mai mare faţă de aceea de a citi. Sebastian a beneficiat de o imagine edulcorată. Falsificată fără scrupule. Una confecţionată în timp, înfrumuseţată prin minciuni abile şi prin tăceri la fel de abile. Cine va dori să îşi păstreze imaginea acestui Sebastian de catifea, victimă sută la sută a „odioşilor“ săi prieteni, în frunte cu Nae Ionescu şi cu Eliade, o va face oricum, indiferent de cartea mea. Cine va dori să înţeleagă ceva din epoca aceea deloc idilică şi din dramele reale ale lui Sebastian, căci el e un personaj foarte dramatic, se va duce la presă... Cartea mea indică o sursă: presa, cercetarea de bibliotecă.
 

Marta Petreu, dacă vi s-ar oferi o călătorie cu maşina timpului şi v-aţi întîlni cu Mihail Sebastian în 1944, cunoscîndu-l bine din scris, aţi face un interviu cu el? Ce l-aţi întreba?

Ce a făcut cu jurnalul anterior datei de 1935? Cum l-a determinat Nae Ionescu să scrie contra lui Lovinescu, Ralea, contra Vieţii româneşti? I-a dat şi material de documentare? De ce era aşa de mîndru că a fost promovat să scrie articole politice? De ce s-a lăsat costumat în „mariner“ şi s-a mai şi fălit cu asta? În timpul scandalului cu romanul, nu cumva s-a temut că Nae o să-l expulzeze din anturajul lui? Cum arăta o zi din viaţa lui la Cuvîntul, care erau mecanismele de facere a ziarului? De ce n-a plecat de la Cuvîntul în 1933, atunci cînd Nae şi-a avertizat colaboratorii că o ia într-o direcţie legionară? De ce nu a luat act de presa evreiască, care l-a sancţionat rapid pe Nae Ionescu, încă de la primele lui semne de antisemitism? Care e data exactă la care i-a scris lui I. Ludo în 1934? Cum s-a simţit în 1934, cînd Nae a fost arestat? nu s-a temut nici o clipă că va fi arestat şi el pentru ceea ce scrisese în ultimele luni? Cîţi ani după suspendarea Cuvîntului a mai sperat că Nae va face el ceva, un truc, prin care va restabili lucrurile aşa cum erau ele pe vremea „familiei“ şi a „casei“ lor de la Cuvîntul? E adevărat că Nae Ionescu i-a plătit salariul şi după dispariţia Cuvîntului? De ce a scris în romanul său cu bucluc că Nae este un „stăpîn“? în ce fel se simţea el stăpînit de Nae? De ce nu-i recunoaşte ca prieteni pe oamenii care l-au ajutat din 1934 pînă la moarte? De ce îl sancţionează pe Lovinescu pentru „mica“ lui „trăsătură antisemită“, dar nu şi pe Nae, acesta, din toamna anului 1933, antisemit de-a binelea? De ce nu s-a putut rupe de Nae? Ce aştepta de la Nae în urma romanului său? Intra, în relaţia lor de după 1934, şi un element de prevedere socială, în sensul că păstra relaţia cu fostul său patron gîndindu-se că, la o adică, totuşi, Nae va interveni pentru el şi îl va ajuta? Ce avea Eliade, încît l-a iubit aşa de tare? Ce a fost de fapt Nina pentru el? De ce îi bodogăneşte atîta pe democraţi în jurnalul său? De ce îi plăcea aşa de mult să se învîrtă în lumea mondenă? Care-i era, în 1945, planul detaliat? să plece într-un post extern, s-o regăsească pe Nadia – şi apoi ce?



Comentarii utilizatori

Nae Ionescu - Sebastianboris marian - Joi, 9 Iulie 2009, 09:58

Toata stima pentru Marta Petreu , dar prea mare zarva, Sebastian a fost lovit cu „parul” de un xenofob stilat ca Nae Ionescu, nu vad de ce sa ne bucuram,Sebastian nu a fost un erou, dar nici un sclav, cum ni se spune

vai!Iulia Bălăşescu - Joi, 9 Iulie 2009, 11:37

Cred că aveţi dreptate, Marta Petreu. Odată în plus, mă cutremur de micimea "marilor" noştri şi înţeleg - abia acum - ce înseamnă cu adevărat să aparţii unei culturi mici: inşi găunoşi, infantili, complexaţi şi abuzivi, înfioraţi de importanţa lor, imprudenţi şi nenorociţi, înglodaţi în marginalitatea lor suficientă. Felicitări pentru interviu!

o importanta aparitie editorialaBogdan Suceava - Joi, 9 Iulie 2009, 13:57

Am luat de la BookFest cartea Martei Petreu si am inceput s-o citesc. Impresionanta e si arhitectura lucrarii, in special faptul ca tinde sa acopere nu doar relatia lui Mihail Sebastian cu Nae Ionescu, ci si alte dezbateri si tensiuni din epoca, asa cum ar fi cele cu E. Lovinescu, G. Ibraileanu sau G. Calinescu; e clar ca fara ele discutia nu ar fi completa. Volumul are o bibliografie de 20 de pagini (culese marunt) si, daca ar fi sa o privim ca pe o lucrare academica, probabil ca s-ar putea spune ca e excelent documentata. Dar, intrucat Marta Petreu scrie foarte bine si atractiv, as spune ca a descrie volumul drept 'scholarly work' e prea putin. 'Diavolul si ucenicul sau' e o carte care va face cariera si de care vom mai auzi. Meritul editurii Polirom ca a publicat-o; din pacate, editura nu mentioneaza cine este redactorul cartii, ceea ce mi se pare o omisiune tehnica pe care nu am fi asteptat-o la o carte aparuta in colectia 'Plural'.

fff interesantgeorge - Joi, 9 Iulie 2009, 15:52

1. mi s-a parut mie ca jurnalul lui Sebastian e supersupra cenzurat, mai ales cand am citit cum a fost scos din tara. Lipsesc perioade si capitole intregi, pe langa "micile amanunte".
2. analiza mi se pare extraordinar de pertinenta, asa imi pot explica de ce Sebastian, care ar fi putut sa refuze sa insereze prefata lui Nae Ionescu, a consimtit o asemenea admonestare ( poate si pt a se vinde bine cartea?)

Nepoata lui SebastianThomas Pinchon - Joi, 9 Iulie 2009, 18:44

Nepoata lui, adica fata fratelui sau de la Paris(decedat) are si ea parerile ei + documente + o carte publicata in Franta . Nimeni nu se interesaza de Miki Sebastian ? Cum se face ?

o facaturaH. Colpi - Joi, 9 Iulie 2009, 19:15

Sebastian si-a construit o biografie falsa , buna pt.occident; comunitatea a sarit pe o ocazie unica: l-a facut victima. Alain Paruit a gresit, ca si toti admiratorii de Dumineca .

lui Thomas P.Euforion Popovici - Vineri, 10 Iulie 2009, 10:41

Ştiţi mai multe despre Miki Sebastian? Până să aflăm din altă parte, spuneţi aici 2-3 lucruri, vă rog, până acum nu am auzit de el şi de complicaţiile pariziene ale situaţiei. Oare de ce se spun - mereu şi de toată lumea - adevărurile doar pe jumătate? Au trecut, totuşi, atâţia ani de atunci, ar trebui să putem vorbi deschis...

Miki SebastianThomas Pinchon - Vineri, 10 Iulie 2009, 12:10

Michelle Hechter, nepoata lui M. Sebastian: traducatoare din limba engleza . A scris la Gallimard o fictiune despre unchiul sau " M&". In principiu este mostenitoarea morala a operei lui M.S. Daca in Romania se oculteaza persoana ei , este regretabil.

Un alt Sebastian?Treize - Vineri, 10 Iulie 2009, 13:52

Doamna Marta Petreu este cunoscuta ca un cal breaz pentru spiritul sau excesiv si, justitiar, in absolut. Cu niste terfeloage in fata crede ca se afla in posesia adevarului absolut. Credinta asta poate o salveaza, dar trebuie sa stie ca aceasta credinta e doar a domniei sale. Are domnia sa vreo idee de ce va sa zica sa fii evreu si sa iesi din cel mai negru anonimat al conditiei unui minorat secular gratie protectiei unui iluminat ca Nae Ionescu? Dupa atatea carti stiintifice pe care le-a scris in Transilvania ei, stie Marta Petreu cata conventie presupune exercitiul literar? Am stat cu ani in urma, din pura intamplare, la un concert alaturi de domnia sa. Mi-am dat seama ca nu intelegea nimic. Nici cu partitura in mana, tot n-ar fi inteles. La fel si in cazul lui Sebstian, Cioran etc. E o grafomana care nu le are nici cu viata si nici cu arta. Punct, doamna!

lipsa de nuanteDPJ - Vineri, 10 Iulie 2009, 18:41

Voi relua aici niste ganduri triste si elegante, premonitorii parca, ale lui Sebastian. Acestea imi par cel mai potrivit raspuns la comentariile lipsite de nuante ale Martei Petreu:
"Asadar, oamenii sint condamnati sa nu poata crede in ceva decit cu pretul orbirii lor. Asadar, faptul sufletesc de a crede, pe care eu il socoteam fertil, creator, deschizator de mari drumuri interioare, ramine tot un biet sistem sectar, dincolo de care nimic nu poate exista. Nu sint nuante de gandire şi de expresie, nu sint rezerve si obiectii spirituale, nu sint ocoluri si despartiri ce trebuie intelese. Nu este nimic dincolo de formula exactă ce exprima adevarul – un adevar fix, simplu, precis si comunicabil ca o socoteala de algebra. Asta e tot si de aici începe moartea.

Stiu. Un iluminat este un tip viforos. De aici psihologia lui de criminal cu sentiment. Revelatia, care pentru un spectator neutru poate semana teribil cu o idee fixa, revelatia aceasta il duce, cu revolverul in mină, pe caile absolutului. Un revolver ce poate fi imaginar, revolver simbol, pindind abaterile de la linia ideala si doborind evadatii de dincolo si dincoace de ea.

Un iluminat este un „pur“. Un om cu criterii definitive, pe măsura carora el traieste toata viaţa, viaţa lui si viata altora. Totul e simetric, limpede, centrat si dependent de un punct motor care se cheama Ideea, Idealul, Adevarul, Revelaţia (toate cu majuscule). Peste capul acestor cuvinte trebuie facut un mare pustiu.

Ei bine, vor fi triste aceste timpuri care vin, daca ele vor fi, cum se spune şi se pare, ale celor „puri“. Vor fi triste pentru ca viata, ea, nu este deloc „pura“, ci, dimpotriva, invalmasita, contradictorie, fantezista, variata. Ea e facuta din cotinue abateri, din nesfirsite dizidente sufletesti, din dezordini, ce fac tragicul uman si comicul uman. [...]

Le trebuie oamenilor nu stiu ce mica reticenţa atunci cind cunosc sau cred a cunoaste adevarul, le trebuie nu ştiu ce accent de relativitate, care sa le nuanteze certitudinile si care sa le impiedice – pe aceste certitudini – sa devina niste bestii absolute".

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
„Forma finală a operei este o surpriză şi pentru autorul însuşi“. Interviu cu Henry MAVRODIN
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Cele mai recente comentarii
Iata cum
Viitor articol despre "Cumintenia pamantului"
expertul Cuminteniei
(cu-)adevărat circ
In curand in librarii: Epistolar II
 
Parteneri observator cultural
qedfilmul