OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Limba engleza face ca adesea sa se uite identitatea unor productii cinematografice sau de televiziune, desi, in ultima vreme, seriale ca Drumul spre Avonlea ne-au familiarizat cu fetele unor actori canadieni mai putin celebri decit un Christopher Plummer. Dar probabil ca foarte putini dintre cei care au vazut la HBO Fiica pianistului vor fi stiut ceva despre Timothy Findley, autorul romanului dupa care s-a scris scenariul, si chiar si mai putini vor fi stiut de ce tocmai acum este in program. Filmul regizorului Kevin Sullivan (cu Christian Campbelle si Isabelle Fink in rolurile principale), ce reuseste cu greu sa condenseze un complicat roman psihologic de mare intindere, desi replicile personajelor, decupate din textul original, pastreaza intensa poezie a scriiturii lui Findley, este in program tocmai acum drept omagiu adus scriitorului recent disparut.

Timothy Findley, poate chiar cel mai de seama reprezentant al literaturii canadiene de expresie engleza din secolul XX, s-a stins din viata in sudul Frantei, unde isi avea o a doua casa, cu o zi inaintea solstitiului de vara. Cariera sa literara a fost cladita nu numai pe talent si pe munca, ci metodic si cu ajutorul plin de abnegatie al companionului sau de o viata, William Whitehead. Cistigind aproape toate premiile literare posibile care stau marturie recunoasterii sale in Canada, Chevalier de l’Ordre des Arts et des Letters in Franta, cu romanele sale traduse in nenumarate limbi, cunoscut si apreciat din Suedia pina in Japonia (din pacate, nu si in Romania), membru al PEN Clubului international, Findley era, alaturi de Margaret Atwood, un potential cistigator al unui Premiu Nobel pentru literatura, daca destinul i-ar mai fi acordat un ragaz de citiva ani.

Nascut la Toronto, in 1930, in elegantul cartier Rosedale, intr-o familie de origine irlandeza, Timothy Findley si-a intrerupt studiile liceale din cauza unei boli. A urmat insa cursuri particulare de drama si de dans la Toronto si, apoi, la Londra. In 1953, alaturi de Alec Guiness, era deja membru al trupei de actori la abia infiintatul Festival de Teatru de la Stratford (Ontario), unde vara aceasta ar fi urmat sa fie sarbatorit ca unic supravietuitor al primei stagiuni. Intre 1953-1956 a jucat, in compania unor mari actori britanici, in teatrele din West End-ul Londrei, participind impreuna cu ei la festivalurile de la Berlin si Moscova.
Intilnirea cu actrita Ruth Gordon si cu scriitorul american Thornton Wilder, care ii remarca talentul literar si il incurajeaza sa publice, este un moment crucial in viata sa. Debuteaza in 1956, cu un volum de proza scurta (Dinner Along the Amazon). Dupa doi ani petrecuti la Hollywood, in 1958 se intoarce in Canada, unde mai accepta citeva roluri ca interpret la radio si televiziune: abandoneaza, in cele din urma, teatrul, cu tot succesul pe care i l-a adus, si se dedica scrisului. In 1964 cumpara, impreuna cu companionul sau, o ferma la Cannington, la 60 de kilometri de Toronto, unde isi va petrece urmatorii treizeci si mai bine de ani dedicati scrisului si diverselor colaborari cu televiziunea canadiana.

Primul sau roman, The Last of the Crazy People (Ultimul dintre nebuni), publicat simultan la New York, Toronto si Londra, in 1967, este trista poveste a baietelului Hooker Winslow, care, exasperat de conflictele din familia sa, isi impusca parintii. Urmeaza, in 1969, The Butterfly Plague (Molima fluturilor), o paralela intre viata celebritatilor de la Hollywood si perioada fascismului din Europa. Dar primul premiu literar i se acorda pentru teatru radiofonic – The Journey (Calatoria) –, dupa care adapteaza pentru televiziune cunoscutul roman al scriitoarei canadiene Mazzo de la Roche, The White Oaks of Jalna (Stejarii albi de la Jalna). In 1974 primeste, impreuna cu William Whitehead, premiul ACTRA pentru cel mai bun documentar, rasplatind serialul The National Dream (Visul natiunii), bazat pe un roman de Pierre Berton.
Marea serie a romanelor sale de succes incepe in 1977, cu The Wars (Razboaiele), incununat cu Premiul Guvernatorului General si cel pentru fictiune al metropolei Toronto. Romanul prezinta tragedia unui tinar canadian traumatizat trupeste si sufleteste din cauza participarii tarii sale, alaturi de Anglia, la primul razboi mondial. Cartea este tradusa un an mai tirziu in Franta si Germania, urmind apoi alte versiuni in Norvegia, Finlanda, Suedia si Danemarca. In 1983, cinematografia canadiana va lansa versiunea ecranizata a romanului, cu interpreti de mare prestigiu. Succesul filmului dupa The Wars ii aduce lui Findley, chiar daca numai pentru un an, presedintia Uniunii Scriitorilor Canadieni.

Un nou succes international va fi, in 1981, stufosul roman Famous Last Words (Faimoasele ultime cuvinte) prin care Findley se vadeste a fi unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai postmodernismului, amintit de Linda Hutcheon in Politica postmodernismului alaturi de Salman Rushdie. Folosind – chiar daca se declara complet inocent in domeniul teoriei – formula metafictiunii istoriografice cu o mina de maestru, autorul si-l alege drept personaj principal pe Hugh Selwyn Mauberly, „imprumutat“ din poemul lui Ezra Pound, care apare si el episodic, alaturi de alte personaje istorice sau fictionale, plasate in contextul larg al politicii internationale din perioada celui de-al doilea conflict mondial. Tradus imediat in Danemarca, Belgia, Suedia, Franta si Spania, va aparea la Londra abia in 1987, datorita prezentei in roman, ca simpatizanti ai celui de-al treilea Reich, a ducelui si ducesei de Windsor, celebra Mrs. Simpson. Findley il va reinvia pe Pound in The Trials of Ezra Pound, o dezbatere in jurul chestiunii daca marele poet american ar fi trebuit sau nu executat pentru vinovatia de a fi pledat in favoarea fascismului in discursurile radiofonice transmise din Italia lui Mussolini.
Premiat la aparitie de Asociatia Librarilor din Toronto, iar in anul urmator de Asociatia Autorilor Canadieni, Not Wanted on the Voyage – in traducere aproximativa: Cei exclusi de pe Arca – (1984), imbina formula realismului magic cu metafictiunea istoriografica, autorul facind o paralela intre Potopul din Biblie si Holocaust. Ceea ce se intimpla pe arca lui Findley reproduce in miniatura dictatura „rasei superioare“. Revolta celor oprimati este condusa de un Lucifer travestit – „Lucy“ –, care opune inteligenta si calea nonviolenta barbariei celorlalti. Versiunea dramatizata a romanului, impunind rezolvarea mai simplista a conflictului in cele doua ore acordate unei radio-drame, a stirnit vii proteste, unii considerind piesa o blasfemie.

Urmeaza, in 1986, The Telling of Lies (Dezvaluirea minciunilor), roman cu o marcata tenta politica, avind ca tema folosirea experimentala a unor droguri de catre CIA intr-un spital psihiatric din Montréal. Acest roman ii aduce numirea ca ofiter al Ordinului Canadei si alegerea sa ca presedinte canadian al PEN Clubului international.
In anii urmatori, pe linga reeditarea unor romane, publica noi colectii de proza scurta si i se joaca alte piese. La inceputul deceniului al noualea, Findley se dedica memorialisticii, probabil sub influenta lecturilor din Jung. Scrisa cu autoironie, cu umor si cu o sinceritate dezarmanta, dar concurind cu poezia si farmecul inefabil al paginilor marelui psihanalist, Inside Memory: Pages from a Writer’s Workbook (Inlauntrul memoriei: Pagini din carnetul unui scriitor) ofera detalii din viata privata a autorului, inclusiv incursiuni in laboratorul sau de creatie. De data aceasta, recompensa este Premiul Autorilor Canadieni pentru non-fiction.

Pornind de la rescrierea romanului The Heart of Darkness (Inima intunericului) de Joseph Conrad, cu care se deschidea in Anglia epoca modernismului, Headhunter (Vinatorul de capete) al lui Findley (1993) marcheaza, pe linga un nou si stralucit exemplu de intertextualitate, un apogeu al romanului „negru“. O ilustrare a goticul canadian (Southern Ontario Gothic), acest roman il asaza pe Findley alaturi de Margaret Atwood, Robertson Davis si Alice Munro. Cartea dezvaluie o lume dominata de invazia Raului, numit Sturnusemia, o molima provocata, ca si in tragedia antica, de incalcarea normelor morale. Spre deosebire de Galahadul prezentat de Atwood in The Handmade’s Tale si localizat in Europa de Est (unde apare si numele Romaniei), cartea lui Findley are ca background metropola canadiana Toronto. Eroina romanului, o bibliotecara suferind de schizofrenie – aluzie la boala epocii postmoderne, dar si la problematica identitate canadiana – incearca sa stavileasca flagelul iscat de „vinatorul de capete“, Dr. Kurtz, directorul spitalului psihiatric (omonimul eroului conradian). Un fel de Mengele, Dr. Kurtz, pentru a obtine fondurile necesare dubioaselor sale cercetari stiintifice, in loc sa vindece comportamentul deviant al pacientilor sai din lumea marilor finante, renunta la normele eticii profesionale si incurajeaza viciile celor din „clubul barbatilor“: pedofilia si proliferarea pornografiei. Chiar daca in cele din urma apare un nou Marlow (imprumutat si el din romanul lui Conrad) pentru a pune capat terorii si ororii, iar Kurtz trebuie sa plateasca pentru nelegiuirile sale, scriitorul conchide simbolic: Raul nu poate fi complet eradicat, caci va gasi intotdeauna o cale de intoarcere. Scriitorul marturisea ca acest final al cartii este cel rescris la sfatul prietenilor sai, care-l considerasera pe cel anterior de-a dreptul insuportabil.

Fara sa fie complet eliberat de „demonii“ sai, Findley publica, in 1995, superbul roman din zodia realismului magic The Piano Man’s Daughter (Fiica acordorului de piane, intr-o traducere corecta), care debuteaza in peisajul rural al unei Canade de inceput de secol XX. Influentat, poate, tot de Dostoievski, dar avind, fara indoiala, un model si in propria-i familie, Findley reuseste sa creeze un personaj de o intensa poezie, Lilly, o fiinta marcata de o boala ereditara, care o elibereaza insa de constringerile sociale si familiale, integrind-o in natura. Cartea apeleaza la intelegerea si compasiunea cititorului fata de cei care sint „altfel“.
Din nou volume de povestiri si o carte de memorii: Stone Orchard (Livada de piatra) in 1998, dedicata locului unde Findley si-a petrecut cei mai frumosi ani din viata, aproape de natura. Cartea e scrisa cu o nostalgie cehoviana, cu sentimentul imposibilei intoarceri, in momentul parasirii „livezii“, in vederea stabilirii pentru zilele batrinetii in Stratford-ul canadian, unde stagiunea teatrala tine din mai pina in noiembrie. Lunile de iarna urma sa si le petreaca in blindul climat mediteranean din sud-estul Frantei, in Provence. Stone Orchard este dedicat prietenilor si tuturor celor care s-au bucurat de ospitalitatea „livezii de piatra“, printre care si pacientii bolnavi de SIDA dintr-un spital din Toronto.

Cuprinzatorul roman Pilgrim (1999) il prezinta pe Gustav Jung la inceput de cariera, el insusi macinat de complexe, avindu-l drept „pacient englez“ pe un misterios suflet ratacitor prin veacuri, numit pur si simplu Pilgrim (Pelerin), reprezentare ironica a arhetipului. Cartea este un parodic portret al artistului ca „Jungman“, confruntat cu vesnicul model, dar si o aluzie la Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, in care se inversase relatia dintre arta si realitate. Pilgrim, model al lui Leonardo pentru Gioconda intr-o viata anterioara, iar intr-alta intrupindu-se ca Tereza de Avilla, critic de arta in viata de acum, incearca sa scape de blestemul de a fi nemuritor, spinzurindu-se de un artar din curtea casei sale de la Londra. Salvat de servitorul sau si internat in sanatoriul unde Jung vrea sa-l acapareze pentru a-si experimenta noua teorie, Pilgrim evadeaza, incercind sa-si indeplineasca misiunile care sa-l scape de o noua intoarcere. Prima este aceea de a returna portretul Giocondei italienilor, cealalta, o noua incendiere a Catedralei din Chartres, unde se afla acel misterios vitraliu din Evul Mediu cu figura Creatorului. Dupa consideratiile lui Findley, mai bine sa se distruga o opera de arta decit sa piara un om.

Elizabeth Rex, piesa scrisa pentru si jucata la Festivalul de la Stratford din anul 2000, Ontario, este si „batalia“ finala din cariera lui Findley care, de data asta, aplica formula metafictiunii in dramaturgie. Intoarcerea lui Findley la teatru si stabilirea la Stratford, unde spiritul marelui brit evoca un trecut prea putin agreabil pentru un nationalist canadian, piesa reprezinta un ecou, dar si o replica la filmele dedicate „Glorianei“ celei de trista amintire pentru irlandezi, cit si neintrecutului dramaturg. Autorul postmodern alege noaptea dintre Miercurea Cenusii (trimitind la poemul de cumpana al lui T.S. Eliot) si joia din Lasata secului a anului 1600, cind, asa cum afirma istoricii, Regina Elisabeta a cerut sa i se joace una dintre piesele lui Shakespeare, inaintea diminetii in care urmau sa fie executati Essex, cel iubit de ea, dar acum razvratit si voind sa-i ia tronul, si fostul „patron“ si inspirator al sonetelor marelui Will, Henry Wriothesley. Pe linga cei doi „suverani“, al treilea personaj principal al piesei lui Findley este un actor irlandez, Ned, interpret al femeilor mature din piesele lui Shakespeare. Confruntarea dintre cei trei se desfasoara pe multiple planuri, personajele incercind sa-si justifice faptele intr-un moment de cumpana, in apropierea mortii, focalizindu-si discursul asupra problemei spinoase a identitatii. Indrazneala lui Findley, care foloseste teatrul in teatru din piesele shakespeareene, merge pina la a sugera ca actiunea piesei se petrece in mintea lui Shakespeare, in noaptea mortii sale. Chiar daca piesa va fi urmata de romanul Spadework (in traducere aproximativa: Cazmaua buclucasa), despre nenorocirile ce se abat cind oamenii sint impiedicati sa comunice intre ei, Elizabeth Rex ramine testamentul literar al lui Findley.

In apartamentul mobilat in stil „art nouveau“ din centrul oraselului Stratford, unde Findley si Whitehead s-au stabilit pentru a-si petrece ultimii ani, este o nisa in care sta la loc de cinste un samovar aurit. Ii fusese daruit de Regina Maria, in timpul vizitei sale in Canada, unei distinse doamne din inalta societate canadiana. Acest samovar, care reprezinta nu doar un simplu gest de curtoazie, ci include si ceva din istoria de familie a suveranei, a ramas ca un simbol al Romaniei in mintea marelui scriitor canadian. De aceea, cind, impreuna cu doi colegi de la Universitatea din Oradea, am avut norocul sa-l intilnim in 1995, la Seminarul de Studii Culturale al Universitatii din Stuttgart, ne-a tratat ca pe niste vechi prieteni. Dupa incheierea seminarului, in asteptarea avionului, ne-am petrecut o seara intreaga impreuna. Findley cunostea foarte bine situatia tarilor din fostul „bloc sovietic“ si era la curent cu schimbarile de dupa ’89. Am plecat acasa cu cartile sale, care mi-au deschis drumul spre literatura si cultura canadiana.

L-am intilnit din nou in 1998, de data asta la Stratford, unde ma aflam cu o bursa de studii canadiene. Am avut lungi convorbiri, fie in casa unde statea cu companionul sau, asteptind sa se termine lucrarile la apartamentul cumparat (asa ca n-am avut prilejul sa vad samovarul de la Regina Maria), fie in ambianta unor cafenele unde il stia toata lumea. Constient de propria-i valoare, Findley era, totusi, putin afectat de faptul ca marele succes al filmului Pacientul englez l-a propulsat deodata pe Michael Ondaatje ca pe unul dintre cei mai mari scriitori canadieni, aducindu-i si serioase recompense materiale. Dar Findley insusi spera la acea recunoastere internationala care i se cuvenea pentru opera sa, tradusa in nenumarate limbi, si nu doar datorita succesului efemer al unei versiuni cinematografice. N-a fost sa fie asa.