OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fotografia de peisaj, studiul fotografic dupa natura rezerva criticii de specialitate o capcana: dovedesc o viclenie anume prin faptul ca descrierea continutului lor aduce ecoul nedorit al unui tip de poezie, de metaforica facila de multe ori: numai identificind un apus de soare sau o creanga inflorita de cires, ne trezim fara sa vrem sub amenintarea unui sentimentalism prea „sublim“ sau prea dulceag. Si nu ca ar fi ceva rau in asta, ba dimpotriva, sa iubesti un apus de soare sau sa privesti induiosat un bujor pe cale de a se deschide e un lucru pozitiv, numai ca acest tip de experienta in fata unui simulacru – respectiv in fata unei imagini fotografice sau cinematografice – e una paraestetica.
Nu continuu in acest sens, sa nu se creada ca am pregatit vreo lectie de estetica. Ceea ce imi propun aici, cu riscul folosirii unor descrieri nonestetic sugestive –, e sa incerc sa arat cum expozitia lui Ion Moraru – deschisa pe 10 octombrie la sala Dalles – poate scapa si scapa unei abordari facile, situindu-se in sfera creatiei artistice. Caci in ciuda unor ezitari – inerente oricarui inceput, – rezultatele sale sint remarcabile, cu atit mai mult cu cit sint conditionate de autodidacticism, de o izolare relativa fata de creatia fotografica romaneasca actuala.

Ion Moraru e posibil sa fi uitat (in sensul unei uitari „active“) de poeziile despre anotimpuri invatate la scoala. Ei bine, eu nu-l vad pe dl M. ca pe un poet al naturii – al „frumusetilor patriei“, daca va e cunoscuta sintagma –, ci as vrea sa-l recuperam pe de o parte dinspre o dimensiune obiectiv-stiintifica, daca putem spune astfel, si dinspre una larg-antropologica, pe de alta.
Din prima perspectiva, nu biologica, nu neaparat ecologica, e propusa o interogatie asupra raporturilor geometrice asa cum ni le dezvaluie lumina solara in natura. Ochiul fotografului surprinde arhitecturi delicate sau viguroase, structura cristalina a zapezii sau savantele caligrafii ale ramurilor, a caror impletire aminteste de manuscrisele miniate medievale. Proximitatea obiectivului fotografic exclude orice detasare cu conotatii contemplative. Moraru e mai degraba un cercetator decit un visator. Daca nu e neaparat cuprins de reverie, artistul ne implica uneori intr-un subiect de meditatie, chiar daca si aici lipseste distanta pe care o presupune meditatia: figura erectila a trunchiului pe jumatate rupt, uscat, ne dezvaluie amenintatoarea, grava intruziune a mortii in luxurianta vegetatie ce-l inconjoara: in acelasi timp lipsa (absenta a vietii) si prezenta (a mortii).

In acest context putem intelege titlul, genericul expozitiei: fiinta anotimpurilor, un titlu putin derutant, caci din punctul de vedere al filozofiei clasice propune o contradictie: „a fi“ se defineste – tocmai – prin opozitie cu „a deveni“. Ceea ce revine ciclic pastreaza, in devenirea sa, o anume identitate cu sine. „Fiinta“ anotimpurilor e soarele, inteles ca astru si/sau lumina, caldura sa: soarele pe cale de a se naste sau de a muri. Observam virtutile grafice ale luminii apusului: profilul acoperisurilor, altfel invizibil in plin soare. Ceea ce-l intereseaza pe fotograf e modul in care natura primeste prin obiectele sale lumina, o inmagazineaza, reflecta, refuza sau respinge. Trunchiul de copac din peisajul de iarna, cu crengile incarcate de zapada, isi opune nelinistitor si agresiv opacitatea in plina lumina. Alte forme, cum sint crengile inflorite sau inmugurite, par a se topi in lumina. E inregistrata puritatea unor reflexe pe oglinda apei sau in picaturile de ploaie; puful unei papadii devine, in urma unui fel de contaminare, un corp de iluminat autonom. O raza de lumina pe un covor de frunze e semnalata ca un eveniment, nelinistind privirea. E vorba aici mai degraba de un fel de animism decit de panteism.
In cele citeva fotografii in care se face simtita sau se reveleaza prezenta umana as vedea o succesiune de ordin semantic. Intr-un prim moment, prezenta omului prin artefact: un peisaj cu stilpii ce descriu un spatiu rectangular: act de posesie, distinctie intre un spatiu cosmotic, solar, conturat, si unul deschis, infinit. Poate fi un spatiu oicumenal, un templu – spatiu al legamintului om-divinitate.

Intr-un al doilea: piciorul pe nisip. Moment de epifanie partiala, metonimica, in care partea functioneaza atit independent, cit si pentru intreg, ca simbol al omului-fiinta civilizatoare.
Momentul al treilea: anonimatul unei inregistrari dinauntrul unui cort – deci dintr-o zona de umbra – a unui peisaj-cu-personaje sau unor oameni-in-peisaj – aceasta ambiguitate revelind, pe de o parte, impersonalitatea fotografului – a carui relatie cu obiectul e obturata de pragul dintre doua spatii –, si, pe de alta parte, impersonalitatea fiintei umane in cadrul naturii.
Un ultim moment: umbrele de la malul marii – marea vazuta ca origine a vietii, iar spuma ei ca origine a frumusetii. Deci: portret al propriei umbre, autoportret al fotografului livrat soarelui – cel care ii face posibile existenta si arta. Portret si autoportret portretizind si autoportretizind. Autoportret in prezenta unui martor. Portret al umbrei si autoportret fragmentate, caci umbra e cu neputinta de redat in intregime. Ea e o prelungire a obiectului care-i da nastere si, in definitiv, o prelungire a soarelui.