Iniţiativa Editurii Polirom de a-l invita pe Salman Rushdie
în România, în perioada 23-26 noiembrie, s-a transformat, cu siguranţă,
aşa cum s-a afirmat în repetate rînduri, în evenimentul cultural al anului.
Scriitorul de origine indiană, a cărui ultimă carte, publicată la noi, în 2009, la Polirom,
Seducătoarea din Florenţa, a devenit deja un bestseller, a participat la o serie de
evenimente prin care mass-media, editorii, cititorii au avut ocazia să-l cunoască
mai bine pe celebrul scriitor. O primă interacţiune cu presa a avut
loc marţi, 24 noiembrie, în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Hotel
Intercontinental Bucureşti, în aceeaşi seară, Salman Rushdie a participat la o lectură publică,
în limba engleză, din ultimul său roman. Evenimentul s-a desfăşurat la Teatrul
Odeon şi a fost moderat de poetul Florin Iaru, dialogul cu publicul fiind mediat
prin traducerea Ancăi Băicoianu, redactor-şef Polirom Bucureşti. Seara de
lectură a debutat cu un scurt film documentar despre scriitor, realizat de
Editura Polirom şi TVR Cultural, şi s-a încheiat cu un concert susţinut de
formaţia Grimus. În prima zi a Tîrgului de carte Gaudeamus, Rushdie a fost
prezent la o sesiune de autografe, care a durat mai bine de două ore şi a strîns mii de fani ai scriitorului.
Publicăm un interviu acordat de Salman Rushdie în
exclusivitate revistei noastre, în ultima zi a vizitei sale în România.
Interacţiunea cu lumea Occidentală s-a petrecut devreme, de
la vîrsta de 13 ani. Care e cea mai puternică amintire din perioada anterioară
plecării din India?
La vîrsta aceea încă nu plecasem definitiv din India, mă
duceam la şcoală în Anglia, dar familia mea locuia încă în India. Mă întorceam
acasă mereu, în vacanţe, aşa că nu văd India ca pe un loc pe care l-am lăsat în
urmă. Abia după ce am terminat facultatea, am luat serios hotărîrea să mă
stabilesc în Londra. Într-adevăr, atunci cînd am început să scriu Copiii din
miez de noapte, locuiam în Londra şi ajunsesem să fiu îngrijorat de faptul că
aş putea pierde legătura cu trecutul şi că voi fi prea rupt de locurile de unde
am venit. Astfel că unul dintre scopurile cărţii a fost recuperarea acelei
apartenenţe. Romanul s-a născut dintr-o excavare a memoriei, cu precădere a
amintirilor din perioada copilăriei şi, înainte să cred că va deveni o carte cu
un asemenea impact, o carte care tratează subiecte precum istoria, m-am gîndit
că voi scrie pur şi simplu un roman despre copilărie. Am încercat să recuperez
trăirile propriei mele copilării, în cele mai mici detalii: cum arăta o parte
sau alta a oraşului nostru, librăria de la poalele dealului unde locuiam,
magazinul cu dulciuri din capătul străzii şi unde se vindeau cutii cu ciocolată
specială, de dimensiuni de un metru, denumită „un metru de ciocolată“; am văzut
aceste cutii cu ciocolată în vitrinele magazinelor cu dulciuri toată copilăria
mea, dorindu-mi ca cineva să îmi cumpere şi mie aşa ceva, dar nimeni nu a
făcut-o.
A fost un proces îndelungat de readucere la suprafaţă a
amintirilor: de exemplu, amintiri despre reclame la paste de dinţi sau despre
piscina de la un club celebru de înot, aflat într-o zonă a Bombay-ului unde
locuiam eu, Breach Candy, şi la care, cînd eram copil, aveau acces doar
„albii“. Se poate spune că amintirea despre resentimentul stîrnit de acel club
este un fel de primă amintire politică: te uitai la acel loc unde se întîlneau
doar europenii şi te gîndeai că te aflai totuşi într-o ţară independentă, ce nu
mai era o colonie. Apoi, pe cînd aveam 10 ani, au schimbat regulile clubului:
dacă erai membru european aveai permisiunea să aduci invitaţi indieni. Cînd
băieţii englezi, colegii mei de şcoală, m-au întrebat dacă vreau să vin cu ei,
le-am răspus că nu, nu vreau să vin ca oaspete al lor în ţara mea.
Există elemente, obiceiuri, idei specifice mentalităţii
vestice, pe care nu aţi reuşit să le asimilaţi?
Da... cînd eşti în Statele Unite te confrunţi mereu cu
frustrarea că oamenii ştiu atît de puţin despre restul lumii, iar în ceea ce
priveşte India, cu atît mai puţin. În Anglia este diferit, oamenii cunosc mai
multe despre India, dar este un anume tip de cunoaştere, legată de amintirea
fostului imperiu şi cred că uneori englezii nu înţeleg în ce măsură ideile lor
despre lumea contemporană sînt influenţate de memoria imperiului. Oricum, am
ajuns să simt că plasarea simultană în exteriorul şi în interiorul unei culturi
este bună pentru un scriitor. Nu mă simt ca un outsider în Anglia sau în New
York, cunosc aceste locuri foarte bine şi am foarte mulţi prieteni acolo. Dar
şi cînd mă duc India, am senzaţia că mă întorc acasă. Pentru că viaţa mea a
fost aşa cum a fost, am devenit capabil să privesc aceste locuri şi din
exterior, şi din interior, şi cred că acest lucru este, din perspectiva
scriitorului, benefic. Din punct de vedere personal, e uneori mai complicat.
Cum să marchezi rădăcinile multiple
Literatura formează, aşadar, un spaţiu distinct, care nu
aparţine nici Vestului, nici Estului?
Eu cred că trebuie să aparţină de ceva, cred că scrisul care
nu stabileşte nişte rădăcini riscă să ajungă a pluti în derivă. Problema e cum
să marchezi rădăcinile multiple. Întotdeauna mi-am spus că e dificil să scrii
genul acesta de cărţi care fac legătura între diferite părţi ale lumii, pentru
că pot sfîrşi prin a fi cărţi turistice, iar încercarea mea de a scrie despre
prea multe locuri ar putea să aibă ca rezultat o scriere despre nicăieri. E
marele risc al acestui tip de scriere şi, pentru a compensa, cred că trebuie să
munceşti mai mult, să faci să se simtă că o carte aparţine locului despre care
vorbeşte. Dacă vorbeşte despre Bombay, trebuie să se simtă că e din perspectiva
cuiva care aparţine acelei lumi. La fel, dacă scrii despre Londra, Florenţa
etc., cititorul trebuie să simtă despre carte că aparţine locului pe care îl
descrie, nu doar că îl observă, din perspectiva unui străin.
Vorbind despre rădăcini, cum v-au influenţat ele cariera de
scriitor? Care este rolul jucat de familie?
Familia mea este foarte interesantă, e plină de personaje
bogate, mai ales personaje feminine, puternice, care au avut succes. Pe de altă
parte, familia mea nu a vrut ca eu să devin scriitor. Tatăl meu a fost şocat
cînd i-am spus asta, considera că nu e o profesie serioasă. Din fericire, a
trăit suficient să vadă că nu a fost o alegere prostească. Ultima lui
scrisoare, primită cînd aniversam 40 de ani, cu cinci luni înaintea morţii lui,
este foarte interesantă, pentru că în ea îşi exprimă în mod serios reacţii faţă
de cărţile mele, spune ceea ce crede despre ele. E un document important pentru
mine, pentru că îmi arată că a ajuns să creadă că am făcut un lucru bun. Dar o
perioadă îndelungată, familia mea a crezut că e o idioţenie: de ce ai vrea să
faci asta, după ce s-au cheltuit atîţia bani pe educaţia ta? A fost dificil,
dar mediul familial a constituit un mare ajutor, pentru că erau oameni atît de
interesanţi. De pildă, bunicul din partea mamei era un om neobişnuit: deşi un
musulman credincios (într-un fel în care părinţii mei probabil nu au fost, iar
eu cu siguranţă nu), a fost unul dintre cei mai deschişi oameni pe care i-am
cunoscut. Era o persoană cu care puteai foarte uşor să discuţi despre orice. Ca
tînăr, obişnuieşti să intri în polemici cu adulţii, să spui anumite lucruri ca
să îi provoci, iar bunicul era mereu dispus să intre în dezbateri pornind de la
orice subiect. El a devenit un model pentru mine, a fost un exemplu că
devotamentul religios nu trebuie să ducă neapărat la vederi mărginite.
Nu am fost niciodată genul de copil sportiv, mi-a plăcut să fiu în lumea cărţilor
A existat un moment anume în viaţă cînd v-aţi dat seama că a
fi scriitor este alegerea potrivită?
Nu, cred că am ştiut asta dintotdeauna. Dincolo de fantezia
– cu care am cochetat puţin în timpul facultăţii – de a deveni actor, nu cred
că am avut vreodată un alt plan. Părinţii mei îmi povesteau că încă de cînd
aveam 9 sau 10 ani spuneam că asta vreau să fac. Eu nu îmi amintesc, dar ei
spuneau că atunci cînd prietenii lor mă întrebau ce vreau să devin, le
răspundeam că vreau să scriu. Era destul de ciudat aşa ceva în Bombay, unde
toată lumea îşi doreşte să fie star de cinema... De asemenea, acea perioadă,
cînd aveam 10 sau 11 ani, a fost una a începuturilor călătoriei în spaţiu; îmi
amintesc cînd stăteam în grădina casei mele din Bombay şi, la vederea unei
lumini pe cer, tata îmi spunea că e Sputnik 2 – era un timp în care oamenii
visau la spaţiu, o mulţime de copii vorbeau despre dorinţa de a fi cosmonauţi.
Eu nu eram interesat de aşa ceva, mai degrabă acum sînt interesat: dacă mi-ar
spune cineva acum că pot să ajung pe Lună, aş accepta bucuros...
La 9 sau 10 ani nu ştii ce înseamnă să fii scriitor, ce cere
asta de la tine. Tot ce ştiam era că îmi plăcea enorm să citesc: am fost un
mare cititor, nu am fost niciodată genul de copil sportiv, mi-a plăcut să fiu
în lumea cărţilor. Dacă vrei să fii într-o anume lume, în lumea cărţilor, îţi
doreşti să faci parte din ea şi cînd eşti adult. Deci de aici cred că a pornit
totul. Nu am avut un plan B, aşa că m-am considerat mereu foarte norocos să pot
face singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată. Orice altceva ar fi fost o
dezamăgire.
Am avut un moment de pierdere a încrederii
În Harun şi marea de poveşti, Raşid este un personaj care
trăieşte în lumea cărţilor, a poveştilor, e un povestitor de carieră. Sînteţi
şi dumneavoastră un astfel de povestitor? Şi, asemenea lui Raşid, au existat
momente în care v-aţi pierdut încrederea în puterea literaturii?
Cred că Raşid este un fel de versiune comică, satirică a
mea. Am scris acea carte pentru fiul meu, relaţia dintre povestitor şi fiul său
face o trimitere evidentă la relaţia mea cu fiul meu. Şi da, într-adevăr, cînd
scriam Harun... m-am aflat cel mai aproape de acest tip de criză – după
atacurile împotriva Versetelor satanice, a fost un moment în care mi-am spus:
dacă asta e ceea ce obţii atunci cînd vrei să fii scriitor, cine mai vrea să
fie scriitor, ce sens mai au poveştile, care nici măcar nu sînt adevărate? Şi
totul a fost legat nu de ideea că sînt în pericol, ci de disperarea, de
dezamăgirea că îţi petreci cinci ani din viaţă încercînd să realizezi cea mai
bună scriere a ta, o oferi oamenilor, iar asta e reacţia lor? Astfel că am
ajuns să mă întreb: cine vrea să facă aşa ceva? Ar trebui să fiu şofer de
autobuz, ar fi o muncă mai satisfăcătoare. Am avut deci un moment de pierdere a
încrederii, nu atît în abilitatea mea de a spune poveşti, ci în valoarea lor.
Şi e adevărat că a scrie acea carte m-a făcut să îmi recapăt încrederea.
În multe dintre cărţile dumneavoastră, acţiunea de a povesti
este învestită cu o funcţie vitală. Credeţi că mai au oamenii, în prezent,
capacitatea de a folosi această funcţie? Mai există suficiente resurse
imaginative la care putem apela?
nu cred că a povestie ceva ce ţine de scriitorii de profesie, cu toţii sîntem povestitori,
toată lumea spune poveşti, familiile, ţările au poveşti. Sîntem o specie care
trăieşte prin aşa ceva, fiinţa umană se descrie pe sine prin poveşti. Dacă ne
uităm la nivelul familiei, vedem că fiecare este definită, într-un fel sau
altul, de un set de poveşti. Cred că a povesti este un punct central pentru
natura umană şi, în consecinţă, este o resursă inepuizabilă. Oamenii sînt
foarte ciudaţi, astfel că există tot timpul ceva de povestit.
În eseuri precum Outside the Whale puneaţi accent pe ideea
că trăim într-o lume în care nu numai că ne lipsesc certitudinile, dar ne este
imposibil să mai găsim locuri în care să ne ascundem. Credeţi că literatura ar
putea sau ar trebui să devină un astfel de loc?
Ar putea, dar nu ar trebui. Sînt cărţi scrise cu acest scop,
precum şi lecturi făcute cu acelaşi scop: oameni care citesc pentru a evada din
realitate. Dar nu poţi să le spui oamenilor de ce să citească, dacă vor să
citească din acest motiv, atunci asta e. Ceea ce am vrut să spun atunci cînd am
scris eseul, şi încă mai cred asta, e că nu mai trăim într-o societate în care
viaţa publică şi cea privată se regăsesc în spaţii diferite. Acest fapt e
relativ recent în istorie, acum două sute de ani conexiunea dintre politică şi
viaţa privată era destul de slabă. M-am gîndit adesea la exemplul lui Jane
Austen şi la cariera ei, contemporană cu războaiele napoleoniene: cel mai
important fapt politic al ţării ei – războiul împotriva lui Napoleon – nu este
menţionat în cartea sa, Mîndrie şi prejudecată. Ea scrie despre oameni a căror
viaţă nu e afectată de sfera publică. Poate să exploreze vieţile personajelor,
să le explice, fără să fie nevoită să vorbească despre impactul istoriei asupra
lor. Acum, viaţa publică se izbeşte de cea personală la fiecare cinci minute,
astfel că nu mai poţi să explici vieţile private fără să foloseşti, în parte,
această dimensiune publică. Şi cred că asta te obligă, ca scriitor, să aduci
acest material în naraţiune, nu pentru a reprezenta întreaga poveste, ci doar o
parte.
Marea înflorire a culturii europene nu poate fi separată de lumea islamică
Aţi încercat mereu să stabiliţi punţi de legătură între Vest
şi Est şi să sugeraţi faptul că cele două realităţi nu sînt atît de diferite
aşa cum tindem să le percepem. De pildă, în ultimul dumneavoastră roman,
Seducătoarea din Florenţa, exotismul nu mai este un atribut al Orientului:
văzuţi prin prisma orientalului, vesticii par cei exotici, excentrici. Cît din
ideea noastră asupra noţiunilor de Est şi Vest se datorează, de fapt,
constructelor culturale?
Pînă la un punct, diferenţele sînt mari şi evidente. Sînt
diferenţe religioase, sînt istorii culturale diferite, legate de colonialism,
de războaie, bătălii etc. Dar lucrul care m-a interesat pe mine a fost că, dacă
priveşti mai în profunzime, observi şi o istorie a afinităţilor. De pildă, cînd
scriam Seducătoarea din Florenţa, s-a întîmplat să fie o expoziţie la New York,
la Muzeul Metropolitan, despre relaţiile dintre Veneţia şi lumea islamică din
spaţiul mediteraneean. S-a văzut clar, din acea expoziţie, că mult din ceea ce
considerăm a fi artă renascentistă nu ar fi putut exista dacă nu erau
legăturile cu lumea otomană şi cu Estul Mijlociu. Marea înflorire a culturii
europene nu poate fi separată de lumea islamică. De asemenea nu trebuie să
uităm celebra migrare în Europa a erudiţilor din Constantinopol, în 1453,
eveniment care a marcat începutul Renaşterii. Dacă nu erau traducerile arabe
din Aristotel, opera filozofului nu s-ar fi întors în Europa. Poetica a ajuns
din nou în Europa prin intermediul traducerilor arabe, fiind apoi tradusă iar
în greacă.
Oriunde te-ai uita, interacţiunile sînt profunde, nu poţi să
separi uşor Estul de Vest. Eu am crescut într-un oraş, Bombay, care nu face
parte din oraşele străvechi ale Indiei, ci a fost consolidat de englezi, într-o
zonă unde înainte nu erau decît sate de pescari. Oraşul în care am crescut era
deja unul al interacţiunilor culturale, era un oraş anglo-indian. Astfel că,
pentru mine, problema acestor îmbinări culturale nu este doar teoretică,
exterioară, ci interioară. Pentru că am crescut într-un asemenea mediu, e
normal să încerc să explorez această problemă. Dar asta nu înseamnă că trebuie
să ne prefacem că nu există diferenţe între Orient şi Occident, ele sînt
evidente, colosale, similarităţile, în schimb, nu sînt atît de evidente, mai
ales în prezent, şi merită să le acordăm atenţie.
Aţi simţit că de cîte ori aţi încercat să stabiliţi acest
dialog între Est şi Vest nu aţi fost pe deplin înţeles şi acceptat de nici una
dintre părţi?
Nu ştiu, toţi scriitorii se plîng de faptul că nu sînt pe
deplin înţeleşi... Dar nu are sens să mă plîng de aşa ceva. Ca scriitor sînt
norocos, pentru că oamenii sînt interesaţi de cărţile mele, iar acestea reuşesc
să stîrnească idei în minţile cititorilor. Mai departe de atît, nu poţi
determina ce vor deveni acele idei, nu poţi să le spui oamenilor cum să
citească. Lucrul de care sînt cel mai mîndru e că aceste cărţi nu au murit. A
avea ceea ce deja se poate numi o carieră îndelungată în lumea literară şi a
scrie cărţi pe care oamenii le consideră a fi în continuare vii şi la care
merită încă să te gîndeşti este suficient, nu poţi să ceri mai mult.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters