OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aflu săptămîna trecută că e festival de film la Sighişoara. „Încă unul“, îmi spun şi trec mai departe. Însă gîndul că nu mai fusesem la Sighişoara îi dă ghes inimii şi-mi declar participarea. Încep apoi remuşcările: va trebui să scriu despre festival, să prezint obiectiv desfăşurarea, să vorbesc cu oamenii, să leg noi cunoştinţe – pe scurt, să fac o muncă de reporter pe care n-o mai făcusem niciodată şi să ies din toropeala zilnică. Mă simt apăsat de responsabilitate. Sighişoara devine o nebuloasă care-mi provoacă deja o mare nelinişte. Cu astfel de sentimente mă urc în trenul de joi şi-o pornesc oarecum abătut spre cetatea medievală. Cele ce urmează nu sînt decît transcrierea subiectivă a unor impresii, jurnalul unei călătorii spre timpul trecut al cetăţii care priveşte spre viitor prin obiectivul aparatului de filmat.

Ajungem. Sînt întîmpinat de Irina Scut, coordonatorul evenimentului, prietenoasă şi gentilă, care îmi îndulceşte regretele apăsătoare de pînă atunci. Îl culegem din gară şi pe Cătălin Muşat, despre care abia mai încolo voi afla că este realizatorul scurtmetrajului Ciobanul zburător. Pînă atunci, nu-mi pare decît un om adormit, puţin pierdut. Tot e bine, nu vorbeşte foarte mult. Garanţia liniştii începe să devină mai sigură.

Începe festivalul fără doamna Maia Morgenstern. Aflăm că este bolnavă. Vorbesc la deschidere domnul Titieni şi primarul Sighişoarei. Casc discret şi fac o poză, care însă nu-mi iese. Îmi spun: „nu-i bai“. Apoi, începe Festivalul cu filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, în Piaţa Cetăţii. Nu pot să spun că-mi place, dar mă impresionează. Grotesc şi adevărat.

Vineri, a doua zi

După bagatelizarea morţii din Interior. Scară de bloc al lui Ciprian Alexandrescu, este proiectat lungmetrajul lui Răzvan Georgescu, Testimonial. Grav, sobru şi fără lamentări, aparatul de filmat surprinde meditaţia senină şi atitudinea creatoare dinaintea morţii. Deşi despre moarte, filmul este un imn închinat vieţii şi dîrzeniei spiritului confruntat cu limitele trupului. Ies din sală îngîndurat, prelingîndu-mă pe lîngă casele cetăţii, indiferente şi nemişcate de zbuciumul uman pe care-l adăpostesc – unele, de sute de ani. Pentru că plouă şi e frig, proiecţiile continuă în Casa de Cultură. Constantin şi Elena, documentarul lui Andrei Dăscălescu, este delicios şi plin de umor. Nu însă şi Boogie, fals, strident şi vulgar. Deşi realist, îi scapă esenţialul.

Sîmbătă, a treia zi

Un scurt intermezzo şi ne îndreptăm spre Piaţa Cetăţii, unde va fi proiectat filmul lui Alexandru Tatos, Secvenţe. Clănţănind de frig, chircit, redus la un mic punct în imensitatea universului, încerc să rămîn cu ochii ridicaţi spre ecran. După realismul noii cinematografii, arta actoricească desăvîrşită – teatrală uneori, e adevărat, dar nu mai puţin artistică –, atenţia la detaliu, convenţia filmului şi multe altele îmi stîrnesc melancolii de cinefil. Mă surprind gîndind: „cum era odată filmul...“.

Prieteniile se strîng. Se strîng mai cu seamă în jurul unui pahar cu vin, după un frig năprasnic, eroic înfruntat în Piaţă. Alte numere de telefon schimbate. Aflu cum se numesc oamenii întîlniţi încă de joi şi cu care am tot vorbit.

Mă trezesc tîrziu. Zi cu soare, dar îngheţată. Frigul de ieri încă scobeşte în oase. O pornesc pe străduţe şi îmi iau rămas-bun de la Cetate. Sînt reluate proiecţiile scurtmetrajelor, dar trag chiulul. Vreau să fiu singur cu Cetatea. O părăsesc în cele din urmă, deja nostalgic. Va fi mereu acolo, însufleţită de fel şi fel de festivaluri, mereu impunătoare şi indiferentă.

Întoarcerea este plăcută. Sînt în compartiment cu nişte tineri întîlniţi la festival. Le-am aflat în cele din urmă numele, am schimbat între noi şi numerele de telefon. Dacă nu ne e dat să ne revedem în Bucureşti, ştim aproape sigur că Sighişoara va fi un loc de întîlnire. Cu deschiderea aceasta spre viitor, oraşul poate să toarcă liniştit, depănînd amintirile trecutului.