Filme-n cărţi la Editura LiterNet

Autor: Ovidiu DRĂGHIA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pe site-ul LiterNet, putem descărca spre lectură mai multe volume, între care două cu scenarii de film, respectiv, o piesă de teatru transpusă şi în cinema: Torţa vie, Poliţist, adjectiv şi Eu cînd vreau să fluier, fluier.

„Un act de curaj: o comedie spumoasă“

Codruţa CREŢULESCU

După ce, la ediţiile din 2006 şi 2007, LiterNet-ul a publicat 11 dintre cele 12 scenarii finaliste ale Concursului Naţional de Scenarii HBO, organizat de către HBO România în colaborare cu APFR, organizatorul TIFF (Festivalul Internaţional de Film Transilvania), cele două scenarii cîştigătoare ale ediţiei din 2008 vor fi publicate, cu acordul autorilor, pe LiterNet.

Iată primul dintre cele două scenarii cîştigătoare. (Redacţia LiterNet)

Se pare (sic!) că, de la Cursa lui Mircea Daneliuc şi pînă la Dimineaţa lui Radu Jude, trecînd prin Marfa şi banii, Hîrtia va fi albastră, Acasă şi Aiţilop, românii au o pasiune aparte pentru poveştile care se-ntîmplă în maşini, în general, şi-n taxiuri, în particular. Iată încă una...

Fără prima şi ultima secvenţă, scenariul Torţa vie ar fi putut deveni, liniştit, o excelentă piesă de teatru într-un act, în care tonul e dat de prezentarea în oglindă a două dramolete amoroase. Ceea ce nu vrea să însemne, totuşi, că respectivele coperţi ar fi, cumva, în plus. Din contră. Între acea scenă cu numărul unu ce joacă dublul rol de introducere şi pregătire a unui prim „twist“ (cearta protagoniştilor e secundară intrigii propriu-zise) şi ultima, ce oferă atît morala (mascată de un pseudo-„twist“), cît şi închiderea firească a cercului (adevăraţii protagonişti revin în prim-plan), avem una dintre cele mai spumoase comedii româneşti de dialog şi de situaţie scrise în ultimii ani. Ceea ce, într-o cinematografie în care filmul de gen e specie dispărută, iar filonul comic reprezintă o supapă pentru poveşti eminamente dramatice, reprezintă, de fapt, un act de curaj [...].

„De unde se taie strugurele?“

Iulia BLAGA

Dacă nu aţi văzut încă Poliţist, adjectiv, dar vreţi să ştiţi ce se întîmplă în el (asta în cazul în care în ultimele şase luni aţi locuit într-un sat din Africa, fără Internet şi telefon), să citiţi scenariul dinainte nu e o soluţie. Veţi găsi multe pagini absolut plicticoase, cu replici scurte şi banale, şi veţi da, de mult prea multe ori, peste chestii deloc funny, de genul: „Cristi mănîncă ciorbă. Cristi fumează cu capul ieşit pe geam. [...] Cristi începe să-l urmărească pe Alex. [...] Cristi îl urmăreşte pe Alex“. La sfîrşit e o scenă mai mare, dar tot cam aiurea, pentru că poliţistul din film e pus de şeful lui să caute nişte cuvinte în DEX, ca să-şi dea seama că nu gîndeşte bine, şi să accepte să-i facă flagrant liceanului turnat (sau, mă rog, denunţat) de colegul său.

Să presupunem, însă, că nu aţi locuit în Africa şi că, deşi n-aţi văzut încă filmul, aţi auzit, în schimb, cu urechea dreaptă că e un film foarte bun, iar cu stînga că e un film prost, în care nu se întîmplă nimic. Ce faceţi? Păi, ca să ştiţi în ce tabără intraţi, nu aveţi nevoie nici de dicţionar, nici de scenariu: trebuie să vedeţi filmul ca să decideţi dacă vă place sau nu.

Odată ce l-aţi văzut, devine mai simplu. (Sau mai complicat?) Ce e interesant e că regizorul-scenarist n-a ajuns la miezul filmului, la ceea ce le-a plăcut, în mod special, spectatorilor şi criticilor de peste tot, decît după vreo două variante de scenariu. A trebuit să scrie ca să dezghioace povestea ca pe o ceapă şi să ajungă să pună în discuţie elementele limbajului, legătura dintre obiect şi reprezentarea lui, şi să analizeze subversiv pachetul de unelte al cinematografului. De aceea, poate ar fi fost interesant să fi avut acum sub ochi şi prima variantă a scenariului, ca să vedem de unde s-a plecat. Dacă nu mă înşel, din prima parte lipseau, printre altele, rapoartele de filaj pe care le face Cristi şi care sînt pentru noi un indiciu.

„Un mic regal. Premiera 1998“

Miruna RUNCAN

Nu cred că mă-nşală memoria, însă la momentul scrierii sale, în 1997, probabil, Andreea Vălean, autoarea piesei de teatru, era în anul al doilea la Regie. Conform informaţiilor de atunci, ideea şi subiectul îi veniseră în urma fructificării ficţionale a unei experienţe personale. În timpul studenţiei anterioare, la Sociologie, avusese de făcut un proiect experimental într-o casă de corecţie. Piesa reprezintă debutul ei ca autoare şi s-a bucurat, la vremea aceea, de un mare succes de public şi de presă, anunţînd, în felul ei, o schimbare netă de direcţie în dramaturgia momentului.

Au concurat la acest succes doi factori determinanţi, ambii plasaţi în Tîrgu Mureşul sfîrşitului de deceniu-mileniu: pe de-o parte, programul „DramaFest“ al Alinei Nelega, care cuprindea şi un festival internaţional de dramaturgie de ultimă oră, dar şi o culegere de texte, printre care şi Eu cînd vreau să fluier, fluier. Pe de altă parte, hotărîrea riscantă (dar extraordinar de folositoare) a acestei locomotive a înscenărilor de „new writing“, care e regizorul Theodor Cristian Popescu, de a monta cu tinerii săi studenţi în an terminal tocmai acest text. E, în felul lui, ca şi în cazul filmului care tocmai a luat Ursul de Argint la Berlin, un moment cu totul special, oarecum magic. Fiindcă spectacolul i-a lansat în conştiinţa publică pe cîţiva mari actori (artişti), pe-atunci încă studenţi: Sorin Leoveanu (Jupînul), Dan Rădulescu (Nepotul), Gabriel Dumitraş (Ursul). Şi pe comentatorul muzical al întregii reprezentaţii (remember finalul copleşitor, cu „Somn uşor, naţiune...“), colega lor, actriţa şi compozitoarea Ada Milea.

Revista ultimaT. Alternative în cultura teatrală oferea, în primul ei număr din 1999, un dosar acestui spectacol-eveniment, perceput de redacţia de atunci ca vîrf de lance al unei teatralităţi alternative, despuiate de orice fel de zorzoane [...].

Citiţi integral recenziile şi descărcaţi gratuit cărţile de pe site-ul http://editura.liternet.ro.

www.ovidiudraghia.com

Recomanda articolul prin: