Autor: 
Categoria: 
A 27-a ediţie a Festivalului de film de la München a reuşit să bată toate recordurile precedente, atît ca număr de spectatori, cît şi prin calitatea filmelor selecţionate.
Deosebit de îmbucurătoare pentru
noi a fost masiva prezenţă românească în festival,
prin cele trei filme prezentate, la care se adaugă două coproducţii
cu Italia.
După Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi Boogie, prezentate aici, pe rînd, în 2006, 2007 şi 2008, iată că 2009 aduce o nouă confirmare internaţională a prestigiului noului cinema românesc, diversitatea şi calitatea unor pelicule ca Amintiri din epoca de aur, Pescuit sportiv şi Nunta mută impunînd practic selecţionerilor ca, din cele cinci filme româneşti semnificative turnate în ultimul an, trei să fie invitate la München; dacă ţinem însă cont de faptul că filmul lui Radu Jude a fost prezent la Berlinală, doar Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu a lipsit ca să putem spune că selecţia a fost completă! Şi asta în condiţiile în care, ca şi la Cannes, şcoli cinematografice de prestigiu din această parte a Europei, şi mă refer aici la Cehia, Ungaria sau Polonia, nu au fost prezente nici măcar cu un film!
Publicul şi critica au primit pozitiv
cele trei filme, cu toate că au rulat la concurenţă cu producţii
premiate la Cannes, Veneţia, Berlin sau Sundance; la toate
proiecţiile, sălile au fost pline, iar reacţiile au depăşit
uneori aşteptările, aşa cum a constatat însuşi Horaţiu
Mălăele, care s-a bucurat de succesul de la München, venit
după cel de la Paris, dar care a şi comentat cu amărăciune că
nimeni nu-i profet în ţara lui, Nunta mută fiind primită
destul de ostil de critica de film de la Bucureşti. Desigur,
pendularea sa între oniric şi grotesc, cu accente vulgare
uneori, nu putea să placă unei critici pentru care cu anumite
valori estetice nu te poţi juca după pofta inimii, mai ales că dl
Mălăele o fi el bun actor şi, mai nou, chiar bun regizor de
teatru, dar filmul, ehe, e altceva! S-a ajuns şi la comparaţii
absurde cu filmele lui Emir Kusturica, în loc să se vadă
filonul autentic de realism magic şi să-i fie admirate superbele
secvenţe onirice. Sînt convins că, dacă va avea un scenariu
pe măsura imaginaţiei sale vizuale şi a acutei sale sensibilităţi
artistice, Horaţiu Mălăele va reuşi să fie recunoscut ca regizor
de film şi la noi. Pe moment însă, singura lui „consolare“
e că Nunta mută a fost vîndută deja în 22 de ţări.
Pescuit sportiv, regizat de Adrian Sitaru, a beneficiat de multe aprecieri favorabile din partea criticilor de film prezenţi la München, cărora le-a plăcut limbajul cinematografic modern practicat de tînărul regizor şi, mai ales, felul în care devii părtaş la toată acţiunea de pe ecran prin implicarea pe care ţi-o provoacă unghiul de filmare. Extrem de ataşante personajele filmului – dintre care aş remarca-o pe Ana/Violeta, interpretată de Ioana Flora – şi naturaleţea dialogurilor. Să sperăm că al doilea său film, Cu cele mai bune intenţii, va confirma traseul ascendent al acestui interesant şi talentat regizor.
Aşteptat cu maxim interes după Palme
d’Or, noul film al lui Cristian Mungiu, Amintiri din epoca de aur
se reduce, din păcate, la un gest frumos de amiciţie faţă de
Hanno Höfer, Ioana Uricariu, Răzvan Mărculescu şi Constantin
Popescu. Indiscutabil, cele şase „legende“ alese pentru
ilustrarea absurdului unei epoci în care supravieţuirea
devenise mai importantă decît principiile, iar mîncarea
mai importantă decît banii, au fiecare în parte doza lor
de semnificaţie, dar toate aceste „povestiri“ sînt prea
lungi şi, astfel, impactul se diluează nepermis de mult. Un
scenariu care să fi urmărit o temă mai amplă şi în care
cele şase „legende“ să se fi redus la poante de 20-30 de
secunde, cu elipsele de rigoare, ar fi servit mai bine intenţiilor
lui Cristian Mungiu de a se despărţi de obsesiile acelei epoci.
Rămîne de văzut în ce fel acest pas înapoi după
4,3,2 nu-i va speria pe producătorii români şi străini şi
va semnifica doar luarea avîntului necesar pentru saltul
spectaculos pe care ni-l pregăteşte cu următorul film.
Cele două coproducţii cu Italia –
Marea Neagră şi Pa-Ra-Da – tratează două subiecte încă
dramatice pentru România: pe de o parte, destinul celor care
sînt nevoiţi să-şi părăsească ţara ca să trudească
pentru o plată decentă în Occident, cu riscul de a-şi pierde
legătura cu cei dragi, iar pe de alta, faimoşii boschetari. Dacă
în Marea Neagră regizorul Federico Bondi îi aduce un
omagiu elegiac propriei bunici, care, în ultimii ani ai vieţii,
a fost îngrijită de o tînără româncă,
interpretată cu sensibilitate de Dorotheea Petre, în Pa-Ra-Da,
debutantul în regie Marco Pontecorvo – fiul celebrului Gillo
Pontecorvo, autorul Bătăliei pentru Alger – s-a inspirat din
povestea adevărată a clovnului Miloud Oukili, care a venit în
1992 la Bucureşti şi i-a cunoscut pe faimoşii copii ai străzii,
i-a îndrăgit şi a încercat să le ofere o nouă viaţă
prin circ. Asistînd în 2001 la un spectacol cu aceşti
copii în Italia, Marco Pontecorvo se hotărăşte să vină la
Bucureşti şi să vadă cu ochii lui cum trăiesc aceşti
boschetari, în ce canale se adăpostesc şi de unde-şi extrag
forţa de nu se lăsa înfrînţi de ostilitatea care-i
înconjoară, vizită după care s-a încumetat să
realizeze acest film semidocumentar. Şi uite cum un subiect de care
credeam că am scăpat, după multitudinea de documentare şi
reportaje TV de la începutul anilor ’90 ne urmăreşte şi în
2009, la doi ani după ce am intrat în Uniunea Europeană!
Panglica albă – capodopera lui Michael Haneke
Rare sînt momentele cînd, imediat după proiecţia unui film, să poţi simţi că ai asistat la o capodoperă a celei de-a şaptea arte, unul dintre acele filme care vor intra în istorie. Iar cînd te şi aştepţi să vezi ceva deosebit, recomandat deja de Palme d’Or-ul de la Cannes din acest an, şi nici o secundă de proiecţie nu te dezamăgeşte, ci îţi sporeşte admiraţia faţă de acest minunat regizor care este austriacul Michael Haneke, satisfacţia e dublă.
Totul este perfect în această
dramă care se petrece, în anul premergător Primului Război
Mondial, într-un sat din nordul Germaniei, într-o
comunitate protestantă, unde fiecare familie are cel puţin cinci
copii. De la realizarea filmului în alb-negru la povestirea din
off făcută de învăţătorul satului – ambele contribuind
la distanţarea spectatorului faţă de cele ce se petrec pe ecran –
şi de la formidabila alegere a copiilor pînă la folosirea
minimă a muzicii religioase evanghelice, Haneke dovedeşte încă
o dată că un artist adevărat nu are voie să facă nici o concesie
atunci cînd are ceva important de comunicat. Iar mesajul său
este foarte grav: atunci cînd o idee sau un ideal se transformă
într-o ideologie ne paşte un pericol mortal! Pentru că acei
copii din 1913, care absolutizează idealurile propovăduite lor de
nişte părinţi ipocriţi, care nu trăiesc nici pe departe potrivit
preceptelor pompoase predicate, se vor transforma iniţial în
judecătorii şi pedepsitorii lor, iar peste numai 20 de ani, în
slujitori fanatici ai fascismului german. Avertismentul lui Haneke
are însă valoare universală, orice fanatism avîndu-şi
rădăcinile într-un ideal greşit absolutizat. Şi aşa cum îi
place lui Haneke, filmul său nu dă răspunsuri, pune doar întrebări
şi oferă spectatorului trambulina necesară pentru a ajunge în
miezul răului. Dar vă asigur că drumul pînă acolo e
fascinant! Un film cum nu vezi decît o dată la 10 ani! Un film
care face vizibil ce rămîne ascuns ochiului omenesc!
Stephen Frears – pata de culoare şi umor a festivalului
Ajuns la venerabila vîrstă de 68 de ani, regizorului britanic Stephen Frears i-a fost consacrată o amplă retrospectivă, completată cu premiera ultimului său film, Cheri, pe care a onorat-o cu prezenţa sa. Neras, îmbrăcat într-un t-shirt gri şi nişte pantaloni ponosiţi, dar mustind de un umor irezistibil, Stephen Frears s-a ironizat întîi pe sine, spunînd că nu ştie cum a putut accepta să i se organizeze deja o retrospectivă, probabil doar cantitatea mare de vodcă băută să-l fi convins. iar apoi, întrebat fiind de ce a ales să ecranizeze acum romanul lui Colette, care se petrece în lumea cocotelor de lux pariziene de la începutul secolului al XX-lea, a răspuns că anul trecut încă mai putea întîlni milionari la Londra, dar că acum, cînd Anglia este practic falită, singura soluţie ca Gordon Brown să fie reales ar fi ca acesta să anunţe că lui Tony Blair i se va tăia capul în public la o dată care va fi anunţată din timp!
După studii de drept la Cambridge,
Stephen Frears devine asistent de regie la Karel Reisz şi Lindsay
Anderson (la celebrul If din 1969), iar apoi trece la BBC, unde
realizează în ritm trepidant, pînă în 1984, filme
şi seriale TV. Între timp, Margaret Thatcher ajunge la
conducerea Marii Britanii, iar pe măsură ce conflictele sociale se
adîncesc, apare a doua generaţie de „tineri furioşi“. În
acest context vede lumina ecranului, în 1985, My Beautiful
Laundrette, satiră amară a thatcherismului, care va fi nominalizat
la Oscar, îl va consacra ca regizor pe Stephen Frears şi va
prilejui şi afirmarea în forţă a lui Daniel Day-Lewis ca
actor de primă mînă. În 1987 urmează Prick up your
ears, care va intra în competiţia de la Cannes şi va fi
nominalizat la Globul de Aur, semn că premiile şi recunoaşterea
internaţională sînt de acum foarte aproape. Avînd
curajul de a ataca un subiect delicat pentru acele timpuri, relaţia
homosexuală dintre dramaturgul Joe Orton, interpretat de Gary
Oldman, şi scriitorul ratat Kenneth Halliwell, rol în care
excelează Alfred Molina, Stephen Frears reuşeşte şi aici să
redea veridic şi dincolo de orice prejudecăţi vitalitatea şi
contradicţiile unui cuplu care se destramă şi sfîrşeşte
tragic atunci cînd succesul unuia nu poate fi urmat de către
celălalt.
Devenit atent la interesantul regizor britanic,
Hollywoodul nu mai stă pe gînduri şi îl invită să
realizeze, în 1988, Dangerous Liaisons, care va cîştiga
3 din cele 7 Oscaruri la care a fost nominalizat, 2 premii BAFTA,
precum şi César-ul pentru cel mai bun film străin, film bine
cunoscut şi spectatorilor români, mai ales prin interpretările
de neuitat date de John Malkovich, Glenn Close si Michelle Pfeiffer
personajelor lui Choderlos de Laclos. Şi iată că, la peste 20 de
ani de la acel rol în costume de epocă, încă superba
Michelle Pfeiffer se încumetă să îşi înfrunte
vîrsta şi să accepte să interpreteze rolul unei curtezane
aflate la apusul carierei, care, mai în joacă, mai în
serios, se îndrăgosteşte de un tînăr inconstant şi
capricios, Cheri. Cu o scenografie de excepţie şi o imagine glossy,
datorată lui Darius Khondji, Stephen Frears recreează atractiv
atmosfera sfîrşitului de Belle Époque, cu al ei „calme,
luxe et volupté“, într-un film de o adevărată
încîntare pentru ochi, dar fără profunzimi.
Experienţele-limită ale lui Terry Gilliam şi Henri-Georges Clouzot
Gala de deschidere a festivalului i-a
aparţinut lui Terry Gilliam, cu The Imaginarium of Dr. Parnassus,
film care a fost foarte aproape de a fi abandonat ca urmare a morţii
lui Heath Ledger. Urmărit de ghinion şi retrăind coşmarul care
l-a impiedicat, în 2000, să-şi realizeze proiectul Don
Quixote – amănuntele acelui coşmar le reda bine Lost in La Mancha
–, Terry Gilliam are însă un moment de inspiraţie datorită
căruia, în tradiţia lui Monty Python, va reuşi să
depăşească cu brio o situaţie aparent fără ieşire: avînd
filmată o secvenţă cu Heath Ledger intrînd într-o
oglindă va face ca la ieşire să apară pe rînd trei
personaje diferite, fiecare împrumutînd, în funcţie
de personajul care trebuie interpretat, figura lui Johnny Depp, Jude
Law şi Colin Farrell!
Amintind mai degrabă de Aventurile
Baronului Münchhausen decît de sumbrele Fraţii Grimm şi
Tideland, ultimul film al lui Terry Gilliam are multe secvenţe
încîntătoare, de un mare rafinament plastic, cu o doză
apreciabilă de umor şi cu interpreţi excepţionali – Christopher
Plummer, care, la aproape 80 de ani, rămîne plin de vigoare
spirituală, alături de un Tom Waits de neuitat în rolul lui
Mr. Nick, diavolul ahtiat după pariuri cu muritorii. Succesul
acestui film şi, mai ales, modul în care a reuşit să
depăşească acea situaţie-limită din ianuarie 2008 se pare că
vor duce şi la realizarea, în primăvara lui 2010, a mult
întîrziatului proiect cu Don Quixote.
Nu aceeaşi soartă a avut însă
Infernul, început de Henri-Georges Clouzot în 1964 şi
rămas neterminat, după patru luni de pregătiri şi trei săptămîni
de filmare, cu trei echipe de operatori, din care au rezultat
cincisprezece ore de film pe 183 de role, fără sonor. Ce l-a putut
impiedica pe faimosul Clouzot să-şi ducă proiectul la bun sfîrşit?
Cum s-a putut ca un regizor premiat la Veneţia pentru Quai des
Orfevres şi Manon şi autor al celebrului Salariul groazei să
eşueze în 1964 şi să nu mai reia niciodată acest proiect,
chiar dacă va mai trăi pînă în 1977 şi va mai realiza
filme ca Prizoniera, în 1968? Pe urmele acestor întrebări
se încumetă să păşească Serge Bromberg, un pasionat de
păstrarea moştenirii cinematografice, şi Ruxandra Medrea, româncă
stabilită în Franţa şi specializată în drepturile de
proprietate intelectuală, aflată acum la debut în domeniul
filmului documentar. Primele încercări de a o determina pe
văduva lui Clouzot să le permită accesul la cele 183 de role au
eşuat (de menţionat că, în 1992, aceeaşi văduvă îi
vînduse lui Claude Chabrol scenariul şi dreptul de ecranizare
pentru Infernul, din care a rezultat, în 1994, filmul cu
Emmanuelle Béart şi François Cluzet, Chabrol adaptînd
însă, în maniera lui, scenariul iniţial). Dar Serge
Bromberg nu se dă bătut şi are şansa de a rămîne blocat
peste două ore cu doamna Clouzot într-un ascensor buclucaş,
căruia i se va mulţumi pe genericul de final pentru că, fără
acea pană, probabil că refuzul ar fi rămas definitiv.
Şi de aici
începe povestea reconstituirii celor întîmplate în
1964, atît cu ajutorul materialelor filmate, cît şi cu
cel al martorilor de atunci, printre care celebrul Costa Gavras, în
acea vreme asistent de regie al lui Clouzot. Aflăm astfel că,
obsedat de 8 şi 1/2 al lui Fellini şi depăşind o criză nervoasă
care îl lăsase insomniac, Clouzot intenţiona să realizeze un
film experimental despre gelozie, cu Romy Schneider în rolul
soţiei infidele, sau cel puţin aşa cum şi-o imagina soţul jucat
de Serge Reggiani. Multiplele încercări de a găsi, prin
nuanţe stranii de culoare sau prin efecte opart – ne aflăm în
1964, departe de era digitală de astăzi! –, răspunsuri la
viziunile sale onirice conduc la rezultate care îi încîntă
pe producătorii de la Columbia, veniţi special la Paris şi care-i
acordă lui Clouzot buget nelimitat! Devenit şi producător, nu
numai scenarist şi regizor, Clouzot se transformă treptat din
meseriaşul precis şi riguros, care avea fiecare cadru pregătit
pînă în cele mai mici amănunte, cunoscînd
dinainte, cu exactitate, unghiurile de filmare, într-un regizor
haotic, care le dă în final tuturor senzaţia că nu ştie ce
vrea. Pe platou se comportă însă dictatorial, ajungîndu-se
la conflicte puternice cu Romy Schneider şi cu Serge Reggiani, care,
nemaisuportînd atmosfera viciată, părăseşte filmările. Se
încearcă înlocuirea lui cu Jean-Louis Trintignant, dar
după două zile Clouzot suferă un infarct, iar filmul, spre
uşurarea tuturor, e abandonat. Mania grandorii? Imposibilitatea de
a-ţi păstra rigoarea, atunci cînd ştii că ai fonduri
nelimitate la îndemînă? Sau neliniştea de a nu găsi
echivalentul viziunilor care nu te lasă să adormi? Acel „vizibil“
dincolo de retină…
Întrebări fără răspuns, la
care te incită însă acest documentar excepţional. Oricum,
privilegiul de a asista de aproape la meandrele creaţiei unui artist
incomod este deja un cîştig. Dar şi demersul exemplar al
celor doi documentarişti merită tot respectul. Să sperăm că vom
mai auzi de ei.
Etiopia şi iluzia marxistă
În primele zile ale festivalului,
filmul care m-a impresionat cel mai mult a fost Teza, distins cu
Premiul pentru scenariu la Veneţia, anul trecut, şi care prezintă
trei decenii din istoria recentă a Etiopiei, căzută sub o
dictatură marxist după lovitura de stat din 1974, cînd
locotenentul Haile Mengistu Mariam îl înlătură pe
împăratul Haile Selassie, „regele regilor“, al două sute
douăzeci şi cincilea urmaş al regelui Solomon şi al reginei din
Saba.
Un medic, format în Germania, se
întoarce cu entuziasm în ţară, sperînd să-şi
poată ajuta poporul, dar este silit rapid să realizeze imensa
prăpastie dintre principiile generoase ale noilor conducători şi
realitatea care îmbracă şi la ei formele represiunii
cunoscute, în anii ’50, la noi şi în tot lagărul
socialist. Întîi sînt arestaţi şi executaţi
eroii care au luptat împotriva Italiei, primii care văd că
idealurile lor au fost trădate, iar apoi „tovarăşii de drum“
deveniţi incomozi. Lucruri pe care, din păcate, le ştim din
propria istorie, dar care îşi găsesc o surprinzătoare
expresie artistică în filmul lui Haile Gerima.
Primele cadre, filmate în zona
lacului Tana din nordul Etiopiei, din care izvorăşte Nilul Albastru
şi unde comunitatea amhara, care a dat secole la rînd
aristocraţia dominantă în Etiopia pînă în 1974,
practică şi acum creştinismul ortodox de rit vechi, amintesc de
filmele lui Pier Paolo Pasolini (Orestia africana, O mie şi una de
nopţi, Medeea), în care mitul se întrepătrunde cu
realitatea. trecerea la studenţia din Germania şi întoarcerea
în Etiopia sînt tratate în cheie realistă, iar
cînd represiunea ajunge la paroxism apar neaşteptate metafore
cinematografice, simple, dar de mare efect, cum ar fi secvenţa în
care, pentru a supravieţui atît el, cît şi întreaga
conducere a spitalului, eroul filmului va trebui să-şi renege
principiile într-una din acele odioase şedinte de
autodenunţare, camera trecînd încet de pe figura lui pe
un perete alăturat, unde sînt expuse portretele clasicilor
marxism-leninismului şi care vor încadra în final umbra
celui care a fost cu doar cîteva secunde mai înainte un
om… De asemenea, problema laşitătii societăţii în faţa
dictaturii este foarte clar expusă – „dacă nu l-am fi avut pe
acest biet locotenent, ar fi trebuit să-l creăm în laborator,
ca să ne scape de orice responsabilitate“. Reîntors în
satul natal, umbra celui care fost un idealist nu se mai poate
integra nici măcar în propria familie, asistind neputincios la
haosul care cuprinde ţara după ce Gorbaciov încetează să
mai susţină economic regimul lui Mengistu. În mai 1991,
dictatorul este nevoit să se refugieze în Zimbabwe, unde
trăieşte şi acum sub proteţia lui Robert Mugabe, iar la putere se
succed facţiuni care se reclamă ba de la comunismul chinez, ba de
la cel albanez! Asistăm chiar la un interviu radio, în care
conducătorul facţiunii albaneze este întrebat dacă a fost
vreodată în Albania şi dacă ştie că aceasta este cea mai
săracă ţară din Europa.
Întrebare la care, bineînţeles,
că răspunsul nu poate fi decît unul aberant. Finalul nu e
deloc dătător de speranţe, dar e singurul logic. Traumele profunde
provocate de aceste regimuri nu vor putea fi înlăturate decît
după multe decenii şi, de aceea, mai ales astăzi, cînd, pe
fundalul crizei economice, se găsesc destui „deştepţi“ care-l
citează trunchiat pe Marx şi-i atribuie calităţi de „profet“,
e încurajator să vezi un astfel de film, care, dincolo de
calităţile sale artistice, are valoarea unui puternic avertisment.
Cu speranţa că filmele semnalate de mine aici vor ajunge şi pe ecranele din România, vă spun „la revedere“ pînă la Vienală.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters