Corespondenta de la Cannes
Romania is off our screen! a declarat off-camera un politician american in vremuri iliesciene, la inceputul anilor ’90. Desigur, „screen“ nu in sensul de ecran, ci, aici, de harta a intereselor politice, a carei configuratie, intre timp, oricum s-a modificat: acum sintem in – si in NATO, si in UE. Dar acum, facind gestul anual de a-mi cumpara Atlasul, acel numar special al Cahiers du cinéma in care se prezinta cifrele si analizele mondiale ale cinematografiei, am descoperit pentru prima data ca sintem si pe „ecranul“ lor. Eram pe Otopeni, in drum spre Cannes.
Filme si numere
E drept, n-am avut tears of joy, cum suna titlul international (?!) de la Lacrimi de iubire (locul 2 in box-office-ul national), comparind datele ce insotesc articolul semnat de Mihai Chirilov: producem cit Africa de Sud, ne vizionam creatia cam cit Irlanda sau Australia si, in ultimii cinci ani, am trecut de la un numar egiptean la unul al nostru, ce ne acorda – intre cele 35 de tari selectionate in Atlas 2007 – ultima pozitie in momentul numararii ecranelor, sa ne sara iar mustarul nationalist. Cei mai patrioti atunci cind merg la cinema, excluzindu-i pe omniprezentii americani, sint inca sud-coreenii. „inca“, deoarece expertii nu anticipeaza decit in doi-trei ani repercusiunile reducerii quota-ului de ecrane care-i obliga sa programeze productii nationale si justifica cei 64,2% pentru procentele filmelor sud-coreene. Descoperisem problema cu exact un an in urma, tot la Cannes, unde le-am filmat cineastii protestind in fata la Palais du Festival. La noi, tara ce-n „epoca de aur“ viziona intr-o veselie pelicule nord-coreene, n-am auzit pomenindu-se despre situatia cinematografiei din sud si nici n-am vazut rulind vreunul dintre succesele lor de critica, atit de prizate de intelectualii occidentali. Ne visam pe ecranele altora, dar si ale noastre sint de dimensiuni reduse.
Departe de a avea, cum ar spune francezul, „suflet“ de contabil, recunosc importanta anumitor cifre, dar cele pe care le etala presa pe care am citit-o in popasul italian m-au interesat atit de mult, incit nici ca le-am retinut: numarul de sticle de sampanie sau de kilograme de ciocolata pregatite pentru cea de-a 60-a aniversare a Cannes-ului etc. Nefacind parte dintre cei ce se inghesuie in festivaluri sa vada ce s-a mai bagat prin farfurii, futilitatea acestor informatii ma lasa perplexa. N-am scapat de ele nici in ziarele franceze, care se mai plingeau si de penuria de iahturi cu care se confrunta milionarii americani si rusi in aceasta perioada. Aha! Faptul ca nu-mi amintesc sa fi admirat vreun apus la Cannes nu este un semn ca mi-am pierdut romantismul, ci se explica prin luxul ce a facut sa dispara orizontul! Populatia locului sare, pe parcursul evenimentului, de la 70.000 la 150.000. Francezilor le plac jocurile de cuvinte. Iar la ei „Canne(s)“ inseamna baston. De fapt, acesta si este aici accesoriul de baza in afara sezonului, acompaniat sau alternat de un pudel. in perioada hibernala, Coasta de Azur este locul unde virstnicii cu posibilitati vin sa-si incalzeasca reumatismele, in timp ce adevaratii localnici ii privesc, jucind pétanque, cu aceeasi indiferenta ca si pe starurile ce navalesc in luna mai.
Oricum, cele de azi nu se pot compara pentru ei cu Michèle Morgan, regina primei editii. Pentru editia cu numarul 60, cei mai asteptati sint „sexy gaisii“ din Ocean, serie care de la 11 a ajuns la 13. 66 este legendarul drum pe care-l strabate road-movie-ul My Blueberry Nights si pe care, in primul ei rol, cintareata Norah Jones isi plimba inima ranita, cum altfel decit de iubire. Doar vorbim despre intiiul film american realizat de Wong Kar Wai, maestrul asiatic al sentimentelor in ralanti. Cu pelicula sa precedenta, 2046, le-a dat emotii organizatorilor festivalului prin montajul facut pina in ultima clipa; ca presedinte al juriului editiei 59, si-a dezamagit admiratorii printr-un palmares de political correctness mai mult decit de optiuni curajoase, din care sa iasa cistigator cinema-ul; iar acum, acest My Blueberry Nights – terminat, se pare, cu doar doua zile inaintea proiectiei ce a deschis festivalul – si-a impartit spectatorii in doua tabere, pro si contra.
„4.3.2“ – pentru noi – este „Lazarescu 2“
Regizorul lui Se7en, David Fincher, se intoarce, cu superpromovatul Zodiac, la o ancheta asupra unui serial killer. in mod straniu, cineastului care a debutat cu Alien 3 i s-a propus pentru cel de-al saselea film scenariul bazat pe cazul real al crimelor ce au inspaimintat America in anii ’60-’70. Acestea l-au marcat pe regizor pe cind avea virsta de sapte ani, inspirindu-i mai tirziu filmul asasinului obsedat de cele sapte pacate. Cu Zodiac, prima pelicula pe care o prezinta in competitie la Cannes, David Fincher marcheaza insa o schimbare de stil, optind pentru o ancheta sobra, purtata de trei persoane diferite, care incearca sa dezlege un mister niciodata dezlegat, motiv pentru care filmul a fost vazut de criticii americani drept un anti-Se7en.
Titlul celui de-al doilea film din cea de-a doua zi de competitie a fost rezumat in birourile de acreditare ca „4.3.2“, dupa cum constata amuzat producatorul lui asociat, Dan Burlac. Este vorba despre cel de-al doilea lungmetraj realizat de Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile. Adica „virsta“ nenascutei fiinte ce trebuie sa dispara pentru ca, in viata din timpurile comuniste, faptul de a i se da viata era privit drept un chin; dar chin era si incercarea de a nu o lasa sa vina in aceasta viata. Trei mii de lei – aceasta este suma pe care o string Gabi si Otilia pentru a-l plati pe domnul Bebe (!), cea mai ieftina varianta pentru un avort ilegal. Optzeci de lei costa pachetul de tigari luat la negru pentru spaga receptionerei ce le livreaza cu greu si in scirba o camera la 182 de lei pentru trei zile, caci domnul Bebe le-a explicat ca, dupa introducerea sondei, expulzarea poate sa dureze de la doua ore pina la trei zile. Banii de hotel sint luati din suma de avort, care oricum se dovedeste insuficienta. Caci Gabi a mintit in legatura cu durata sarcinii: la doua luni, intreruperea se peepseste cu inchisoarea, dar de la patru in sus trece la categoria omor deosebit de grav. Tinind cont de noile date, domnul Bebe profita de disperarea celor doua fete si impune cu brutalitate si un viol consimtit. Actritele Anamaria Marinca si Laura Vasiliu au absolvit UNATC-ul in 2000 si isi amintesc putine lucruri din anii aceia: personajele lor din ’87 puteau sa le fie mame.
Anamaria Marinca si Laura Vasiliu, elogiate de presa festivalului
3,2 – acesta este punctajul pe care-l acorda criticii in cotidianul festivalier Screen, adica maximul primit pina in acest moment. intre cele sapte filme deja notate, dintre cele 22 din competitie, nu-i face concurenta decit No Country for Old Men, ultima productie a fratilor Coen, cei care in ’91 plecau de la Cannes cu trei premii pentru Barton Fink, intre care Palme d’Or-ul. Iar cu ceilalti frati „palmizati“, Dardenne, care i-au acordat lui Corneliu Porumboiu Caméra d’Or-ul (aici filmul lui se numeste 12:08 à l’est de Bucarest), este comparat acum de presa regizorul Cristian Mungiu.
„Rosetta avorteaza“ si „Un mic aer de Dardenne“ sint doua dintre titlurile articolelor din presa. Altii au gasit „mai mult decit o similaritate de suprafata in intensa concentrare asupra personajelor la Mike Leigh si la Mungiu“, adica i-a dus gindul tot spre un regizor ce a obtinut Palme d’Or, pentru Secrete si minciuni. S-a cam zimbit atunci cind, inainte de Cannes, Mihai Chirilov a afirmat ca vede filmul lui Cristian Mungiu luind chiar si doua premii. Dar iata ca acum presa de aici priveste lucrurile oarecum similar: „Exceptind cazul unui nivel deosebit de ridicat al filmelor ce urmeaza, ne este greu sa ne imaginam cum 4 luni, 3 saptamini si 2 zile ar putea sa nu obtina un premiu anul acesta la Cannes. Fie si numai pe acela pentru interpretare feminina, pentru extraordinara Anamaria Marinca“. in timp ce actrita principala este considerata o revelatie a Cannes-ului 2007, filmul romanesc ce a costat 800.000 de dolari (in comparatie cu 40 de milioane pentru Zodiac) este considerat pentru moment drept favorit la Palme d’Or. E drept, zile de festival au mai ramas, iar intre cei care nu s-au prezentat inca se afla Tarantino si Kusturica.
Un baston pe Croazeta
Cifra filmelor pe care le-am vizionat pina acum este mai mica decit mi-as fi dorit si din cauza faptului ca 40 este numarul de minute de intirziere a unui tren, numar care poate creste pina la anulare, gratie unei miscari de protest feroviare. Tun si fulger impotriva francezilor, aceasta natie de grevisti de stinga care voteaza cu dreapta. inghesuiala spre Cannes, in afara de festivalieri migrind si un numar mare de „cautatori“ de staruri. Recordul de pina acum a fost atins de debarcarea lui Leonardo DiCaprio cu A 11-a ora, documentar despre starea mediului pe care l-a produs, scris si narat.
Dar, desi cea de-a 60-a editie mai are pina la incheiere, si-a proiectat deja filmul aniversar. Creatie colectiva, Chacun son cinéma este semnat de 30 de regizori din 25 de tari. Trei minute. Atit m-a anuntat portughezul – de aproape 99 de ani – Manoel de Oliveira ca dureaza scurtmetrajul sau din Chacun son cinéma. Ne-am intersectat intimplator pe Croazeta, in plimbarea lui cu un baston in care se sprijinea rar. Cineastul care a deschis cea de-a 60-a editie are o admirabila memorie a figurilor. Retrag ce-am spus despre bastoanele Cannes-ului: cind stii sa treci cu gratie prin viata, nici bastonul, nici cifrele nu mai conteaza. Sa ma ierte Pitagora, dar sint lucruri cu mult deasupra numerelor.

