Cel mai important eveniment
cinematografic anual din ţările scandinave se desfăşoară în
Suedia. Ajuns la a 34-a ediţie (28 ianuarie-7 februarie), Festivalul
Internaţional de Film de la Göteborg (GIFF) a prezentat un
program special „Romanian New Wave“.
În pofida titlului ales pentru
această secţiune a GIFF-ului, selecţia nu a inclus doar producţii
recente ale Noului Val sau, mai bine zis, ale Noului Cinema Românesc,
ci şi patru filme din patrimoniul cinematografiei autohtone: Reconstituirea de Lucian Pintilie (1970), Nunta de piatră de Dan
Piţa şi Mircea Veroiu (1973), Croaziera de Mircea Daneliuc (1981)
şi Concurs de Dan Piţa (1982). În plus, în cadrul
secţiunii „Red Western“, cuprinzînd filme de gen produse
în URSS şi în fostele ţări comuniste, Ludmila Cvikova
(cunoscută şi ca selecţioner al „Anonimului“ din Deltă) a
inclus un film românesc – Artista, dolarii şi ardelenii de
Mircea Veroiu (1980).
Marea noutate din „Romanian New Wave“
a fost retrospectiva scurtmetrajelor cineastului Mihail Livadă
(1908-1992), mult mai cunoscut în Suedia, ţara sa de adopţie,
decît în România, de unde a emigrat după Al Doilea
Război Mondial. Începînd din 1949, împreună cu
partenera sa de viaţă, poeta Rut Hillarp, fostul inginer român
a pus bazele cinematografului experimental suedez. La GIFF a fost
prezentat un grupaj cu 12 filme de avangardă, la care Mihail Livadă
a participat nu doar ca regizor, ci şi ca operator şi producător.
Din nefericire, am ajuns la Göteborg prea tîrziu pentru a
putea vedea acest program, iar bogata videotecă a festivalului nu
includea şi scurtmetrajele lui Mihail Livadă – accesibile doar
într-o arhivă a filmului experimental din Stockholm. Sper ca
şi un festival din România să reuşească să prezinte o
retrospectivă a acestui artist enigmatic.
Dintre lungmetrajele româneşti
noi incluse în selecţia GIFF-ului, pe unele le ştiam deja din
alte festivaluri şi chiar din circuitul cinematografic autohton:Aurora de Cristi Puiu (regizor care a susţinut un master class la
Göteborg), Marţi, după Crăciun de Radu Muntean, Morgen de
Marian Crişan şi Kapitalism – reţeta noastră secretă de
Alexandru Solomon (care a participat la o dezbatere despre
provocările actuale ale filmului documentar, împreună cu
cineastul italo-suedez Eric Gandini, regizorul lui Videocracy). O
idee notabilă a selecţionerilor a fost aceea de a începe
fiecare proiecţie a unui lungmetraj românesc cu un
scurtmetraj, titlurile alese fiind Valuri şi Colivia de Adrian
Sitaru, Lampa cu căciulă de Radu Jude, Megatron de Marian Crişan,Pentru el de Stanca Radu şi Troleibuzul 92 de Ştefan Constantinescu
(artist vizual şi cineast stabilit în Suedia).
Ia banii, copilul şi fugi!
Dacă Morgen a fost cel mai important
lungmetraj de debut lansat în cinematografele noastre anul
trecut (la concurenţă cu Eu cînd vreau să fluier, fluier de
Florin Şerban), primul candidat la acest titlu pe 2011 este, în
opinia mea, Periferic (coproducţie România – Austria, cu
titlul internaţional Outband) al lui Bogdan George Apetri, regizor
cu studii cinematografice în SUA (după altele, de Drept, în
România). Periferic, care va avea premiera românească în
aprilie, m-a impresionat cel mai mult din tot ce am văzut la GIFF
2011.
Merită amintită aici povestea
filmului, aşa cum a rezumat-o Bogdan George Apetri spectatorilor din
Suedia. Ea a început cu un scenariu purtînd acelaşi
nume, semnat de Cristian Mungiu şi Ioana Uricaru. Trebuie spus că
acel scenariu a obţinut o finanţare de la CNC, în sesiunea
din vara-toamna lui 2007, cînd avea anunţat un alt regizor.
Ulterior, scenariul a fost vîndut producătorilor de la Saga
Film, care au început să-i caute regizor. Cristian Mungiu a
văzut un scurtmetraj al lui Bogdan George Apetri şi a propus ca
acest cineast să preia proiectul. Regizorul a acceptat, însă
cu condiţia să poată modifica scenariul, pe care apoi l-a rescris
aproape în totalitate, împreună cu Tudor Voican. Titlul
a rămas, deşi iniţial scenariul vorbea despre periferiile
Bucureştiului, iar Bogdan George Apetri a mutat accentul pe poveste
şi personaje (dintre care protagonistul a devenit o femeie).
Regizorul a fost inspirat de un caz real, întîlnit în
scurta perioadă cît a practicat avocatura în România.
Periferic prezintă o zi de răscruce
pentru Matilda (Ana Ularu), o tînără care practicase
prostituţia şi fusese condamnată la cinci ani de închisoare,
deoarece mutilase faţa unui client violent. După mai bine de doi
ani petrecuţi în penitenciar, este lăsată în libertate
timp de 24 de ore, pentru a participa la înmormîntarea
mamei sale. În această zi fatidică, Matilda îi
întîlneşte pe cei mai importanţi trei bărbaţi din
viaţa ei: fratele Andrei (Andi Vasluianu), proxenetul Paul (Mimi
Brănescu) şi copilul, în vîrstă de opt ani, Toma
(Timotei Duma din Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de
Cătălin Mitulescu). Mai întîi, ea vrea să-şi convingă
fratele să-i crească fiul, dar eşuează, aşa că decide să
recupereze banii promişi de Paul şi să fugă din ţară împreună
cu Toma, pe care tatăl său (acelaşi Paul) îl abandonase
într-un ofelinat.
Dramă cu ritm de thriller şi note de revenge movie, Periferic captivează prin atmosfera sufocantă
(datorată şi imaginii lui Marius Panduru, cu camera urmărind-o
obsesiv, din spate, pe protagonistă în timp ce străbate
diverse coridoare şi cu cadre inundate de o lumină brutală),
subtilitatea construcţiei personajelor (Matilda este interiorizată,
iar caracterizarea ei se face mai ales prin ochii celor cu care ea
interacţionează) şi performanţele actoriceşti (Ana Ularu
surprinde foarte bine fermitatea aproape atroce a protagonistei, dar
şi momentele ei de slăbiciune, iar pînă şi actorii
secundari au apariţii memorabile – de pildă, Damian Oancea în
rolul „domnului Cezar“, un înfricoşător cap mafiot, care
mi-a amintit de Răzvan Vasilescu şi Doru Ana în Marfa şi
banii al lui Cristi Puiu). Periferic reprezintă un debut matur şi
puternic, al unui autor greu încadrabil (influenţele sale,
bine asimilate, izbutesc să depăşească graniţele modelului
cunoscut de cinema realist), dar cu evident talent şi cu mare
potenţial.
Realismul ce bate pasul pe loc
În schimb, un alt film nou văzut
la GIFF, Principii de viaţă, m-a dezamăgit, în ciuda cîtorva
atuuri incontestabile. Al doilea lungmetraj al lui Constantin Popescu
(după Portretul luptătorului la tinereţe) are în comun cu Periferic faptul că porneşte de la un scenariu mai vechi (semnat de
Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu), care trebuia iniţial să
fie adus pe ecrane de un alt regizor. Dacă ar fi fost lansat în
urmă cu vreo trei ani, filmul ar fi putut fi o revelaţie, în
contextul realismului impus de Cristi Puiu, însă astăzi, cînd
regizori precum Cristi Puiu însuşi, Călin Peter Netzer sau
debutanţii amintiţi mai sus transcend limitele acestei formule de
cinema, Principii de viaţă pare deja anacronic.
La fel ca în Aurora, în
filmul lui Constantin Popescu sîntem martorii unei zile întregi
şi a dimineţii următoare din viaţa protagonistului, Emilian (Vlad
Ivanov). Acesta e un afacerist de succes, trecut de 40 de ani, care
îşi împarte timpul liber între Cătălin (Gabriel
Huian din Marilena de la P7 de Cristian Nemescu), fiul rămas la
fosta sa nevastă, şi noua sa familie, pentru care construieşte o
vilă luxoasă. Înainte de a pleca în vacanţă pe
litoralul bulgăresc, împreună cu cei doi copii şi mai tînăra
sa soţie (Rodica Lazăr), Emilian se străduieşte să-şi rezolve
toate problemele din Bucureşti. Dar tensiunile acumulate în
această scurtă perioadă îl împing pe acest bărbat,
aparent calm şi stăpîn pe sine, către o răbufnire violentă
(ce aminteşte de o scenă similară din Moromeţii de Stere Gulea).
Vlad Ivanov impresionează în
primul său rol principal dintr-un lungmetraj şi ceilalţi actori
sînt bine aleşi, dar dialogurile – cu deja familiara
flecăreală despre lucruri minore, care ar trebui să reveleze
adevăruri profunde – nu au prea multe sclipiri. În plus,
actorul principal îşi umanizează într-atît
personajul, încît gestul său final devine justificabil,
iar conflictul construit pînă atunci se sparge ca un balon de
săpun. Mai merită remarcată scenografia lui Gabriel Nechita, care
reuşeşte să opună două lumi, corespunzînd celor două
familii ale protagonistului. Actori populari ai Noului Cinema
Românesc, precum Dragoş Bucur, Bogdan Dumitrache sau Andi
Vasluianu, au acceptat cameo-uri în film, iar într-o
secvenţă la televizor apar imagini din scurtmetrajul Ştii tu,
regizat de Liviu Mărghidan (director de imagine la Principii de
viaţă şi colaborator constant al regizorului Constantin Popescu).
Însă aceste intertextualisme rămîn nişte banale
glumiţe pentru prieteni.
În completarea programului
special „New Romanian Wave“, la GIFF a mai avut loc un seminar,
moderat de jurnalistul şi criticul suedez Hynek Pallas, la care au
participat trei regizori români (Bogdan George Apetri, Marian
Crişan şi Alexandru Solomon). S-a vorbit, printre altele, despre
filmele autohtone care nu se ocupă atît de problemele sociale,
cum cred mulţi, ci de relaţiile umane, abordate realistic (Bogdan
George Apetri), despre necesitatea documentării cît mai
precise a unor locuri şi oameni şi despre precursorii Lucian
Pintilie şi Mircea Daneliuc (Marian Crişan) sau despre filmul
documentar care, într-o ţară ca România, nu are altă
şansă decît aceea de a fi mainstream (nicidecum de nişă) şi
cît mai entertaining (Alexandru Solomon).
Anul acesta, la GIFF s-au vîndut
peste 136.000 de bilete pentru cele 443 de filme provenind din 76 de
ţări, iar numărul de vizitatori internaţionali ai festivalului a
atins 32.620, depăşind nivelul din anii trecuţi. În aceste
condiţii, cinematografia românească (de dinainte de 1989, dar
mai ales din ultimii ani) s-a bucurat de o excelentă vizibilitate în
zona scandinavă, astfel încît cineaştilor noştri le va
fi mai uşor să stîrnească interesul publicului cinefil din
regiune în anii următori.
Mulţumesc Institutului Cultural Român
pentru că mi-a oferit şansa de a participa la acest festival.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters