Cu cele 19 premiere româneşti
ale sale (incluzînd aici coproducţia Mar Nero de Federico
Bondi), anul 2010 este, cel puţin cantitativ, cel mai bun pentru
cinematografia autohtonă de după 1989.
Dacă am fi bifat şi premiera Aurorei,
al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu, n-aş fi ezitat să afirm
că 2010 a fost, din toate punctele de vedere, cel mai bun an
postcomunist al filmului românesc. Chiar şi aşa, am avut
destule titluri pentru a alcătui un Top Ten personal, pe care vi-l
prezint mai jos:
1. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu
de Andrei Ujică. Dacă Eisenstein ar mai fi trăit, ar fi fost
încîntat de măiestria cu care regizorul român se
foloseşte de montajul audio-vizual şi intelectual, păstrînd
permanent sub control dramaturgia şi ritmul filmului. Secvenţele de
arhivă – unele cunoscute, altele inedite pentru mulţi – sînt
„remixate“ subtil, revelînd semnificaţii noi asupra vieţii
şi epocii lui Ceauşescu. O producţie necesară, care ar putea
contribui la eliberarea de clişee adînc înrădăcinate
(presupunînd că spectatorii sînt deschişi la un minim
efort hermeneutic), şi, totodată, o lecţie de cinema realizată
„cu materialul clientului“, Autobiografia... lui Andrei Ujică
sfidează aşteptările şi încheie triumfal o trilogie
non-non-fiction ce va face dată în istoria artei filmului.
2. Medalia de onoare de Călin Peter
Netzer. Nu doar filmul unui mare actor (deşi Victor Rebengiuc face
aici unul dintre cele mai importante roluri de cinema ale sale), ci
şi filmul unui regizor talentat şi matur, care a trecut cu brio
peste un semieşec (lungmetrajul de debut Maria din 2003), cu
sprijinul unui scenarist în formă maximă (Tudor Voican) şi
al unui operator-producător inspirat (Liviu Mărghidan). Călin
Peter Netzer şi-a însuşit lecţia realismului introdus la noi
de Cristi Puiu, dar nu s-a limitat la acet model deseori imitat,
punîndu-şi propria amprentă asupra tratării subiectului
aşa-zis „minimalist“. Pentru mine rămîne un mister cum un
asemenea film, care poate prinde la orice categorie de public, nu a
adunat decît vreo 7.000 de spectatori în circuitul
cinematografic autohton.
3. Morgen de Marian Crişan. Cel mai
important debut cinematografic al anului, un film foarte personal, în
care regizorul-scenarist izbuteşte să-şi depăşească
performanţele din zona scurtmetrajului. O poveste „clasică“
despre neobişnuita prietenie ce se leagă, dincolo de cuvinte, între
un „E.T.“ şi gazda sa temporară, este plasată cu succes în
regiunea de baştină a autorului (Salonta, Bihor). Marian Crişan
cunoaşte şi redă bine atmosfera şi spiritul zonei limitrofe,
utilizînd actori mai puţin cunoscuţi, dar perfect integraţi
lumii prezentate, una în care conflictele nu depăşesc
limitele bunului simţ şi se sting repede, căci şi morgen e o
zi... Cineastul extrage sensuri adînci din detalii cotidiene,
oferindu-ne o memorabilă comedie dramatică, profund umană, care
poate fi înţeleasă oriunde.
4. Marţi, după Crăciun de Radu
Muntean. Al patrulea lungmetraj al regizorului continuă căutările
sale în spaţiul realismului cinematografic, un sprijin preţios
venind şi de această dată de la coscenariştii Alexandru Baciu şi
Răzvan Rădulescu, precum şi de la operatorul Tudor Lucaciu. Radu
Muntean, asemuit pe bună dreptate cu Chabrol sau Sautet, ştie să
facă un film de autor gustat şi de critici, dar şi de yuppies. În
plus, regizorul are abilitatea de a-şi pune în valoare actorii
(aici se remarcă Maria Popistaşu şi Mirela Oprişor), aducîndu-i
pe culmile firescului, inclusiv la nivel nonverbal. În pofida
unui anume schematism narativ, Marţi, după Crăciun este un film izbutit şi un
mare pas înainte pentru cinematograful lui Radu Muntean. Din
nou, e surprinzător numărul mic de spectatori români
(14.000).
5. Eu cînd vreau să fluier,
fluier de Florin Şerban. Al doilea debut important al anului este
deopotrivă un film de familie şi un film de dragoste, cu elemente
atît de thriller psihologic, cît şi de dramă socială.
Florin Şerban şi coscenaristul său, Cătălin Mitulescu, îl
implică pe protagonist în trei conflicte diferite, tratate cu
participarea multor actori neprofesionişti sau neexperimentaţi (cu
un plus pentru revelaţia George Piştereanu), care îi
eclipsează pe cei experimentaţi. Un posibil model de transfer între
arte, de evoluţie de pe scenă pe ecran (are la bază piesa omonimă
a Andreei Vălean), filmul anunţă un regizor foarte înzestrat,
curajos şi sigur pe sine, un cineast care caută cu abnegaţie
adevărul poveştilor şi personajelor sale, fără a încerca
să-şi manipuleze spectatorii.
6. Felicia, înainte de toate de
Răzvan Rădulescu şi Melissa De Raaf. Un al treilea debut
remarcabil (venit după un scurtmetraj-test); primul dintre autori
este şi cel mai cunoscut scenarist al Noului Cinema Românesc.
Actriţa Ozana Oancea domină autoritar o poveste tragicomică despre
prăpastia dintre generaţii, o poveste în care mulţi dintre
noi ne-am recunoscut, datorită fineţii analizei psihologice.
7. Kapitalism – reţeta noastră
secretă de Alexandru Solomon. Din păcate, singurul documentar
românesc distribuit în cinematografe în 2010.
Regizorul abordează un nou subiect de dureroasă actualitate (încă),
folosind mizanscene, secvenţe animate (cu piese de Lego), imagini de
arhivă şi bucăţi muzicale (compuse de Mircea Florian) care
dublează discursul personajelor şi potenţează mesajul filmului.
8. Portretul luptătorului la tinereţe
de Constantin Popescu. Ultimul debut notabil al anului este un
ambiţios film coral, ce-şi asumă riscurile aferente unei asemenea
construcţii, în dorinţa de a acoperi cît mai bine
subiectul. Autorul îşi prezintă corect personajele (membrii
grupului de rezistenţă anticomunistă al lui Ion Gavrilă Ogoranu),
ca pe nişte oameni vulnerabili, nu ca pe nişte eroi de baladă.
9. Nuntă în Basarabia de Nap
Toader. După un lungmetraj de debut ratat, mai ales în a doua
sa parte (Italiencele, 2004), regizorul cunoscut anterior ca Napoleon
Helmis propune o comedie agreabilă şi coerentă, al cărei umor
sănătos este bazat în principal pe diferenţele culturale
dintre români şi moldoveni. Pe lîngă interpretarea lui
Vlad Logigan, merită amintite citatele din Von Trier sau Kusturica.
10. Caravana cinematografică de Titus
Muntean. Debutant – cu Examen – în acelaşi an ca şi Călin
Peter Netzer, regizorul – altminteri un bun profesionist – nu a
găsit cele mai inspirate soluţii pentru ecranizarea nuvelei lui
Ioan Groşan, astfel încît imaginea ireproşabilă a lui
Vivi Drăgan Vasile nu poate salva situaţia. Totuşi, filmul
reconstituie destul de fidel epoca impunerii cu forţa a
comunismului.
După cum se vede din acest clasament,
2010 a fost anul revenirii în cinematografele româneşti,
cu un al doilea film, a debutanţilor din anii 2003-2004 (cu trei
lungmetraje la activ, după debutul cu Furia din 2002, Radu Muntean
este deja cel mai prolific reprezentant al Noului Cinema Românesc).
Nu toţi au reuşit să evolueze convingător, însă o
cinematografie sănătoasă are nevoie şi de filme medii.
Trist este că distribuitorii (în
general, şi producători) de film românesc nu scot pe piaţă
decît cîteva cópii (destul de costisitoare, ce-i
drept), pentru a-şi minimaliza riscurile. În aceste condiţii,
nu e de mirare că rezultatele de box-office ale producţiilor
româneşti sînt dezamăgitoare. Performer la acest
capitol este Eu cînd vreau să fluier, fluier, care, deşi a
fost distribuit de Metropolis Film în doar opt cópii, a
adus în săli aproape 56.000 de spectatori.
În schimb, este îmbucurător
faptul că în România se produc în continuare filme
independente (adică fără finanţare din Fondul cinematografic,
gestionat de CNC), iar unele dintre ele şi-au găsit chiar un
distribuitor. Astfel, Despre alte mame, lungmetraj de debut semnat de
Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan, deşi nu a intrat în Top Ten,
a fost premiat la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova şi
lansat în cinematografele noastre de către Transilvania Film.
Un alt debut independent, Burta balenei, film scris şi regizat de
Ana Lungu şi Ana Szel, deşi mai izbutit, nu a avut şansa
distribuţiei în ţară, fiind proiectat doar o dată în
Bucureşti (la Noul Cinematograf al Regizorului Român). Totuşi,
el a fost selecţionat la Festivalul de Film de la Locarno (în
competiţia „Filmmakers of the Present“) şi la Festivalul
Internaţional de Film de la Vancouver (în secţiunea „Cinema
of Our Times“).
A fost un an fără premii mari la
Cannes (doar scurtmetrajul documentar Căutare de Ionuţ Piţurescu a
fost distins în cadrul secţiunii paralele „Quinzaine des
Réalisateurs“), dar care a dovedit că Noul Cinema Românesc
a ajuns la maturitate şi nu este prizonierul unei singure formule.
În plus, lungmetrajele de debut semnate de Florin Şerban şi
Marian Crişan au triumfat în alte festivaluri de clasa A, la
Berlin şi, respectiv, la Locarno.
Printre cele mai promiţătoare
premiere anunţate pentru 2011 se numără deja amintitul Aurora de
Cristi Puiu (selecţionat la Cannes şi premiat la Karlovy Vary),
debuturile Periferic de Bogdan George Apetri (selecţionat la Locarno
şi premiat la Salonic sau Varşovia), Visul lui Adalbert de Gabriel
Achim, Micul spartan de Dragoş Iuga şi Undeva la Palilula al
reputatului regizor de teatru Silviu Purcărete, precum şi noile
filme semnate de Constantin Popescu (Principii de viaţă, care a
avut deja premiera mondială la Valladolid), Cătălin Mitulescu
(Loverboy) şi Adrian Sitaru (Din dragoste, cu cele mai bune
intenţii). Nu va fi, se pare, un an rău, însă veriga slabă
a industriei cinematografice rămîne concursul de proiecte de
la CNC: finanţările continuă să se acorde discreţionar, iar cea
mai mare grijă a directorului general Eugen Şerbănescu este aceea
de a împăca, pe cît posibil, toate taberele, indiferent
de valoarea şi potenţialul proiectelor jurizate. A doua sesiune a
concursului pe 2010, anunţată – după un obicei deja cunoscut –
în perioada Sărbătorilor, are ca termen-limită data 31
ianuarie 2011, aşa că în curînd vom afla la ce filme ne
putem aştepta în 2012-2013.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters