OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ai transmis unui cotidian din tara ca nu-ti vine sa crezi ce s-a-ntimplat, cu La Palme d’Or pentru filmul romanesc. Acum ti-ai revenit, crezi in ce s-a-ntimplat?
Cred, dar a inceput sa-mi fie frica de viitor. Prin ce s-a-ntimplat la editia a 60-a a acestui festival, filmul romanesc si-a rezolvat un complex, acela de a nu fi obtinut niciodata La Palme d’Or pentru lungmetraje. Un complex cultural cum sint si altele, cum e lipsa unui Nobel pentru literatura, de exemplu. Or, odata invins un asemenea complex, depinde ce urmeaza. Apropo de Nobel, imagineaza-ti ca la Cannes, la ceremonia de dupa acordarea premiilor, l-am intilnit pe laureatul Nobelului pentru literatura, Orhan Pamuk, si l-am intrebat ce i-a placut mai mult in filmul romanesc din fruntea Palmaresului. „Modul de a povesti, atit de esentializat, atit de economic...“, mi-a raspuns.
Aceasta ar fi cheia succesului lui Cristian Mungiu?
E mai mult si decit „un thriller social“ din epoca ceausista despre avorturile interzise. Constructia filmului de autor al lui Mungiu – lucru care trebuie subliniat, regizorul fiind cel care si-a si scris filmul, cu tot ce se-ntelege prin scenariu –, linia povestirii are vigoarea, simplitatea si directetea unui desen de sculptor, cum mi-am permis sa speculez intr-un text, iar acum ma repet. 4 luni, 3 saptamini si 2 zile a cucerit gratiile Cannes-ului prin modul cum a turnat in acest „desen“ cu line minimalista, dar si de mare energie emotiva, temele universale, dar si vii, actuale, ale prieteniei, iubirii, dreptului si datoriei de a alege.

De unde insa frica de viitor?
Poate nu de frica e vorba. L-ai vazut si pe Mungiu, cind a urcat pe podiumul de premiere: parca nu-i venea sa creada. A si spus: „Am senzatia ca traiesc un basm!“. Norocul lui si al nostru e ca pare si un lucid. Ai vazut cu ce precizie eliptica si-a rezumat strategia: filme cu buget mic, dar apte sa cistige nu doar sufragiile unui juriu international de mare prestigiu, dar si sansa de a fi vazute cu interes de publicul obisnuit, sa fie vazute in lumea larga.
La aceasta editie a Cannes-ului s-a vazut cit de repede pot ramine complet pe dinafara cineasti de talia unor Tarantino, Kusturica, fratii Coen sau Wong Kar Wai. Acum avem o Palme d’Or: problema e „ce facem cu ea“, dincolo de a o tine in vitrina. Ce ne sta in putere sa facem pentru ca „basmul“ sa continue, sa nu ne trezim, mai exact, sa nu adormim si sa constatam la trezire ca au trecut, daca nu... 45 de ani – citi am numarat de la succesul lui Liviu Ciulei cu Padurea spinzuratilor –, fie si numai 4-5 ani pierduti, cum s-au pierdut atitia in trecutul indepartat sau foarte apropiat.