OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Între 1 şi 13 noiembrie 2009, a avut loc cea de-a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Manifestările artistice reunite sub această egidă s-au desfăşurat în Bucureşti, Cluj şi Iaşi, în spaţii de cultură consacrate. Se poate vorbi deja despre un noiembrie muzical, echivalent cu un festival aflat în creştere de la an la an. Fiecare seară a surprins prin noutate, ingeniozitate şi virtuozitate. Înalta ţinută artistică s-a pliat magistral pe ideea de accesibilitate, filozofia festivalului constînd în identificarea muzicii cu ritmul, imaginea, poezia, savoarea şi căutarea sunetului perfect.

„Încă de la debutul SoNoRo, am privit în perspectivă, cinci-zece ani mai departe. Fiecare ediţie are un concept şi o temă, pe care le respectăm. Încercăm a nu lăsa la voia întîmplării nimic din ceea ce se întîmplă în jurul muzicii pe care o propunem. Desigur, muzica vorbeşte de la sine, dar amănuntele, detaliile, precum nuanţele muzicale, sprijină întregul. Dacă muzica este cîntată corect, însă fără grijă pentru detaliu, interpretarea este de fapt proastă. Ne-am străduit, în ceea ce priveşte decoraţiile, luminile, dar ne-am concentrat şi asupra modului de derulare a evenimentelor. Mi se pare o ruşine ca organizatorul să nu aibă grijă de aspectele acestea.

Nu sînt adeptul cîntatului în frac, dar pentru genul de muzică interpretată în această ediţie se cerea o anumită ţinută vestimentară, nu de maximă sobrietate – totuşi, în consonanţă cu lucrările prezentate. Ţinuta trebuie păstrată pentru că muzica adevărată are o anumită nobleţe, o întreagă tradiţie în spate.

„Am avut un aflux de public incredibil“

La această ediţie, mi-au fost depăşite toate aşteptările, în condiţiile în care sînt un optimist incurabil. Am început cu Palatul Cotroceni, unde a fost extrem de multă lume, a urmat Cercul Militar Naţional, Palatul Bragadiru şi aşa mai departe, programul fiind cunoscut. Peste tot am avut un aflux de public incredibil. Surpriza cea mai mare a fost la Catedrala „Sfîntul Iosif“, cînd au venit aproape o mie de oameni. A fost parcă victoria muzicii de cameră! Sînt fericit cînd văd atîţia oameni (cărora le radiază chipul) participînd la un gen de muzică mult timp neglijat, chiar un pic ostracizat, pentru că nu am întîlnit, în nici o altă ţară, ca muzica de cameră să fie cumva separată artificial de cea simfonică. Încă de anul trecut, de la Ateneu, am observat că muzica de cameră începe să fie repusă în drepturile sale. Nu consider că este o diferenţă mare între o simfonie de Brahms şi cvartetul minunat în sol minor, tot de Brahms, cîntat în Aula Muzeului Enescu, de exemplu. Sînt mai mult decît fericit, şi acum pot spune, după patru ani, că visurile şi încăpăţînarea mea de a crea acest festival au meritat efortul.  

Cei care vin la concertele SoNoRo au înţeles că festivalul este construit ca un puzzle. Cu cît mergi la mai multe concerte, cu atît ai mai mult posibilitatea de a vedea de ce a fost conceput aşa, care a fost ideea sau traseul concertelor. Este vorba şi despre o fidelizare a publicului faţă de interpretarea artiştilor, nu doar faţă de compozitori. Văzînd un violoncelist londonez care cîntă un cvartet de Mozart, un cvintet de Brahms, un sextet, practic descoperi personalitatea artistului. Este cumva un concept al nostru.

Ar fi multe de spus, dar mă voi opri în mod arbitrar acum, deoarece aceste zile sînt nişte interminabile; sper să supravieţuiesc.“

Datorită unor oameni speciali, există (din fericire), în România, şi lucruri într-adevăr bune. Festivalul SoNoRo este, cu siguranţă, unul dintre acestea.