OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

O nedezmințită schizoidie stilistică – nu știu în ce măsură asumată – subminează construcția romanescă, oricum fragilă. De o parte: episoade (evident mai bine scrise) fără mari „mofturi“, de observație și notație directă, seacă, deliricizată, acidă, antisentimentală, secvențe dramatizabile din care s-ar putea scoate niște scenete amuzante – am reținut, de exemplu, cîteva pagini despre viermuiala din redacția unui ziar bucureștean sau alte cîteva care fac dintr-o banală vizită a personajului-narator la un vecin (un homosexual sentimentaloid și inhibat) un destul de savuros show. De cealaltă parte: din păcate prea numeroase (și redundante) pagini eseistice, lirice, filozofarde ce anulează credibilitatea personajului de prim-plan. Acesta (numit M. – și cu inițiale sînt denumite, de altfel, și celelalte personaje) nu vrea să fie, pînă la urmă, doar un asocial anonim, un negativist care își asumă ostentativ ratarea, ci nici mai mult, nici mai puțin decît scriitor. Pe ritmuri de Rotting Christ sau Amon Amarth, între două viziuni provocate de heroină, scrie poezii, eseuri, articole pentru EgoPhobia (!!!...) și, mai important decît toate, un roman despre metaliști-sataniști, împotriva unei societăți standardizate, conformiste ș.a.m.d. Detaliul revine cu o anumită constanță pe parcursul cărții: la un moment dat, lui M. îi vine în minte că ar putea să scrie romanul cu pricina împreună cu iubita lui, metalista, „demonica“ R., studentă la Filozofie: „Oare am putea scrie un roman a cărui acțiune să se întîmple în viitor, cu noi ca personaje principale, în care, ca în portretul lui dorian gray, ficțiunea să se prelingă în realitate, să îi ia locul chiar, să ne putem îndrăgosti după cum îl scriem?“. De îndată ce trece pe terenul „filozofării“, schimbînd registrul colocvial fără pretenții (condimentat cu vulgarități uneori în exces, nefuncțional) cu un registru „înalt“-speculativ, personajul M. își pierde, o spun din nou, credibilitatea: „Sînt trist din cauza a tot ce există în univers“, „Sînt atît de trist încît nu mă pot imagina netrist“, „Îmi vine să blestem ceva, să strîng în minte fragmente de ură, dar universul e o chestie prea insignifiantă, prea mică și fragilă pentru a primi cantitatea enormă de venin pe care l-aș scuipa eu acum în el dacă aș ști că asta m-ar vindeca“, „Sînt teribilist pentru că citesc des poe, baudelaire, wilde, huxley, villon, crowley, sade, esenin, kierkegaard, nietzsche, schopenhauer, dostoievski. Sînt teribilist pentru că îmi plac poeziile lui bolea, pe care mi-ar fi plăcut să le fi scris eu“. Lasă că acest personaj e parcă prea snob, și încă snob într-un mod ridicol, pentru un metalist sastisit și detașat de vanitățile lumești, cum pretinde că ar fi: „Citeam kant și umblam cu critica rațiunii pure după mine peste tot“; „Îmi plăceau pascal, sartre, kierkegaard, hume, augustin, epicur, leibnitz...“. Un cunoscător într-ale filozofiei nu afirmă, cred, că... „îi place“ Pascal, dar trec peste asta. Nu pot trece însă peste o inabilitate ce îl trădează pe prozatorul neexperimentat: că un personaj e cult sau semidoct trebuie să rezulte firesc din chiar cursul narațiunii, e o dovadă de naivitate din partea autorului să-și tragă de mînecă cititorul pentru a-l convinge că mintea personajului său e doldora de lecturi „grele“ și de idei originale – mai cu seamă atunci cînd din text rezultă contrariul. Adevăratul nivel de cultură al lui M. e trădat de un joc de cuvinte precum „Iarba, ca berea, mă face să aberez“ sau de analogia – ce pare să-l obsedeze – dintre „maneliști și creștini“. E inutil, cred, să mai insistăm asupra „construcției“, a „problematicii“, a „provocărilor“ romanului. Sânge satanic e o carte în care răfuiala „eroului“ (și, probabil, a autoarei înseși) cu contemporanii conformiști nu doar că nu convinge (literar, desigur), dar nici măcar nu intrigă.