OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre Kant s-a scris la noi destul de mult si poate ca nu gresim daca afirmam ca s-a scris cel mai mult, caci numarul lucrarilor de exegeza nu se mai poate socoti pe degete, in vreme ce in cazul altor filozofi sint suficiente degetele unei singure miini. In aceste conditii, lucrarea lui Claudiu Baciu, bun cunoscator al filozofiei germane, traducator al Vointei de putere, isi propune sa acopere o lacuna in spatiul exegetic autohton, si anume sa analizeze conceptul de filozofie transcendentala. Asa se face ca in capitolul intii al lucrarii, Conceptul filozofiei transcendentale: nucleu tematic si diversitate de perspective (Editura Antaios, Oradea, 2001, 210 p., f.p.), se aduc elementele principale pentru caracterizarea acestui concept central. Tot aici se analizeaza relatiile filozofiei transcendentale cu critica ratiunii pure si cu metafizica transcendentala, se prezinta „revolutia copernicana infaptuita de Kant, rolul ratiunii ca unitate sintetica, rolul stiintei in autocunoasterea ratiunii, distinctia dintre fenomen-noumen si argumentele pentru idealismul transcendental kantian.

Lucrarea trateaza citeva chestiuni cunoscute de toata lumea, dar si aspecte mai putin stiute ale filozofiei kantiene. Este deja de domeniul simtului comun ca filozofia transcendentala are ca principala problema incercarea de a determina daca cunoasterea isi are izvorul in ratiune (cum credeau rationalistii Descartes, Spinoza, Leibniz) sau in simturi (cum credeau empiristii Bacon, Locke, Hume). Cum raspunsul lui Kant este ca originea cunoasterii este de gasit in alta parte, desi nu concepe alte facultati de cunoastere, inseamna ca trebuie modificat modul nostru de a aborda aceste chestiuni. Cu alte cuvinte, trebuie sa schimbam perspectiva interogarii, si anume sa nu ne ocupam de obiectele cunoasterii, ci de modul nostru de a cunoaste aceste obiecte.

Ceea ce rezulta din aceasta cercetare este filozofia transcendentala, adica o disciplina, poate fi numita chiar stiinta, care cerceteaza modul prin care ratiunea poate produce cunostinte prin ea insasi (p. 25). Am spus ca filozofia transcendentala, in intelesul de metafizica transcendentala, poate fi numita stiinta intrucit acesta era idealul lui Kant (si nu numai): metafizica poate, si trebuie, sa devina stiinta la fel ca matematica si fizica. Apelul la matematica si fizica, binecunoscut de asemenea, permite intelegerea punctului de plecare al filozofiei transcendentale, caci matematica si fizica atinsesera in perioada lui Kant o etapa paradigmatica in evolutia lor ca stiinte. Erau atit de dezvoltate incit nimeni nu pune la indoiala caracterul lor de stiinte. Acest caracter este dat, dupa Kant, de existenta in aceste stiinte a unor cunostinte pure a priori, ale caror principii sint judecati sintetice a priori (p. 59). Spre deosebire de matematica si fizica, in metafizica se gasesc judecati care sint puse la indoiala de un ginditor sau altul, ceea ce face ca metafizica (si filozofia in general) sa para o arena de lupte sterile.
Pentru remedierea acestei stari de lucruri, deci pentru ca metafizica sa devina stiinta, va trebui sa fie constituit un sistem de cunostinte sintetice a priori, adica de propozitii care sa fie necesare si universale. De exemplu, propozitia „orice eveniment are o cauza“ este o propozitie adevarata oricind si oriunde, dar nu este o propozitie tautologica, valabila numai prin forma sa (cum este, de exemplu, „Socrate este profesorul lui Platon“), ci este o propozitie care extinde cunoasterea.

Este un fapt binecunoscut ca pentru acest deziderat Kant a conceput doua facultati de cunoastere (sensibilitatea si intelectul) ce constituie (sau, in alti termeni, formeaza) cunoasterea pe baza intuitiilor si conceptelor. Mecanismul intim al acestui compositum din intuitii si concepte care este cunoasterea este in general mai putin cunoscut. Meritul lucrarii ni se pare a fi exact acesta: prezinta detaliat sinteza transcendentala.
Prezentata si analizata in capitolul al doilea, Sensibilitatea, si al treilea, Intelectul, sinteza transcendentala este un act al spontaneitatii intelectului. Cu toate acestea, sinteza este prezenta la toate nivelurile constitutive ale cunoasterii, dupa cum subliniaza si autorul (p. 75). Prin sinteza se parcurge diversul intuitiei, care este astfel unificat (sau, in termenii lui Kant din prima editie a Criticii ratiunii pure, aprehendat, reprodus in imaginatie si recunoscut in concept).

Am plecat deci de la intuitie, care este o reprezentare particulara, dar diversa, si am ajuns la concept, care este o reprezentare generala, dar unificata. In acest fel, sinteza ii apare autorului drept „momentul cel mai adinc al intregii noastre facultati de cunoastere“ (p. 96), mai profunda decit intuitia si conceptul, caci sinteza „sta la baza intuitiei“ (p. 96). Spatiul si timpul ca intuitii pure nu sint vazute ca niste forme goale, ca un fel de medium, gata constituite pentru a primi si ordona senzatiile, ci se constituie prin activitatea sufletului (Gemt), activitate care este insasi sinteza (mai intii a aprehensiunii si apoi a imaginatiei) (p. 99). Aceasta autoafectare a sufletului se face in mod continuu, ajungindu-se la constituirea (sau mai exact la autoconstituirea) simtului intern si, o data cu aceasta, la producerea timpului – forma care, adaugata spatiului, asigura caracterul universal si necesar al cunoasterii.
O consecinta extrem de interesanta, aparent paradoxala, ce rezulta din aceasta supraaccentuare a rolului sintezei cu privire la sensibilitate este ca sensibilitatea apare ca avind o anumita spontaneitate (p. 101), in conditiile in care, dupa cum bine se stie, Kant sustine explicit caracterul receptiv, pasiv al sensibilitatii. Poate ca ideea nu ar mai parea atit de paradoxala daca autorul ar fi aprofundat aceasta analiza si daca ar fi continuat-o cu o analiza a lucrarii Opus postumum (lucrare in care sint grupate scrierile kantiene din ultimii sai ani de viata). Aici se evidentiaza mai mult, si in mod explicit, caracterul activ al spontaneitatii, fapt care i-a facut pe unii comentatori sa afirme chiar ca asistam la o profunda schimbare a insesi fundamentelor filozofiei transcendentale.

Analiza sintezei transcendentale la un alt nivel al constituirii cunoasterii, si anume la nivelul intelectului, evidentiaza momentul extrem de important al aperceptiei transcendentale. Considerata punctul culminant, cheia de bolta (p. 105) a filozofiei transcendentale, reprezentarea „eu gindesc“ ce insoteste toate reprezentarile noastre este una simpla, originara, oferind conditia fundamentala pentru ca o reprezentare sa devina categorie. Dupa ce prezinta schematismul conceptelor pure, autorul poate conchide despre categorii ca sint „aspecte ale sintezei timpului produse de imaginatia transcendentala asociate aperceptiei“ (p. 129). Avem acum toate elementele, toate momentele fundamentale (in sensul de principii, adica de conditii de posibilitate) ale cunoasterii: intuitiile pure, reprezentarea „eu gindesc“ ca produs al aperceptiei, categoriile intelectului si imaginea (p. 164).
Apare evident din aceasta analiza rolul jucat de o alta facultate transcendentala, si anume imaginatia, autorul avind grija sa respinga o absolutizare ce ar putea fi inteleasa ca rezultind de aici. Desi are un rol fundamental in constituirea cunoasterii, imaginatia nu este radacina comuna a celor doua tulpini ale cunoasterii care sint sensibilitatea si intelectul (cum a considerat, de exemplu, Heidegger in lucrarea Kant si problema metafizicii).
Intrucit ultimele doua capitole ale lucrarii trateaza despre semnificatiile conceptului de libertate si despre conceptul idealismului transcendental la Fichte, asupra carora nu insistam, vom incheia cu o impresie. Impresia noastra dupa lectura acestei excelente lucrari este ca se supraaccentueaza rolul si importanta sintezei in mecanismul constitutiv al cunoasterii. Cu alte cuvinte, autorul lasa impresia ca pune sinteza mai presus de intuitie si concepte, sinteza aflindu-se prin urmare la un nivel mai profund al arhitectonicii filozofiei transcendentale.

Pentru a contracara aceasta imagine, care nu reflecta spiritul filozofiei transcendentale, ar fi nevoie de o abordare sistemica si structurala care sa puna in evidenta elementele (adica constituentii), facultatile si operatiile (sau functiile) acestora. Ar fi deci nevoie de un model care sa evidentieze palierele diferite si functiile existente pe fiecare palier, asemanator cu un model al mintii (sau chiar unul computational). Un asemenea model al mintii ar avea, dupa Kant, sensibilitatea si intelectul drept facultati fundamentale (adica facultati ce asigura fundamentul) si ar avea imaginatia ca o facultate situata la un alt nivel (ce ar putea fi numit, printr-un termen calchiat din limba engleza, supervenient), dar fara ca imaginatia sa fie ceva deosebit de sensibilitate si intelect. In conditiile in care imaginatia tine, pe de o parte, de sensibilitate, iar pe de alta, de intelect, inseamna ca imaginatia este o structura ce apare numai din unitatea celor doua si, mai mult, este facuta posibila prin unitatea celor doua. Intr-un asemenea model, sinteza apare ca o operatie (sau functie) care se afla la diferite niveluri, dar care nu mai apare ca fiind fundamentala – mai adinca, mai profunda decit intuitia. Mai mult, sinteza nu are alte elemente la care sa se aplice in afara celor oferite de sensibilitate si intelect.
Bogata in informatii si propunind o imagine de profunzime a sistemului kantian prin centrarea pe sinteza transcendentala, lucrarea lui Claudiu Baciu reprezinta cea mai substantiala cercetare dedicata filozofiei lui Kant din spatiul filozofic autohton.