OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei CORNEA
Cind Socrate nu are dreptate
Editura Humanitas, Bucuresti,
2005, 192 p.

Intram permanent in contact cu ceilalti prin dialog si, pentru ca ne dorim un schimb dialogal rational, argumentat, ne plasam imediat si inevitabil sub auspiciile filozoficului. Cartea lui Andrei Cornea Cind Socrate nu are dreptate este de doua ori incitanta in acest sens: in primul rind, pentru ca ea ridica problema raportului conversational intre oameni, tema nu numai actuala, dar si acut cotidiana, apelind la paradigma dialogurilor platoniciene. in al doilea rind, pentru ca este scrisa bine, intr-un ritm alert, adecvat problematicii; ea te antreneaza de-a lungul celor opt eseuri care formeaza corpusul ei unitar fara vreun efort aparent.

Dialogam cu cei dragi din jur, dialogam profesional, avem schimburi de idei cu cei care ne impartasesc sau nu aceleasi opinii fundamentale despre viata, si in toate aceste schimburi am vrea sa avem dreptate sau sa-i conferim dreptate celui care realmente o are.
Socrate, personajul-cheie al dialogurilor platoniciene de tinerete, are mereu dreptate. „in mod constant, fara gres si indiferent de interlocutor“, ne spune Andrei Cornea. Si atunci ne-am astepta ca acest mic studiu sa-i fie dedicat lui Socrate. Originalitatea proiectului din Cind Socrate nu are dreptate consta in aceea ca el se indreapta spre personajele care sint puse in umbra de obicei de figura filozofului grec: cartea consta intr-o serie de exercitii de reabilitare a personajelor secundare din dialogurile platoniciene. Gindul mai adinc al autorului este urmatorul: adevarul nu reprezinta un concept simplu si echivoc in posesia unica fie si a unuia dintre ginditorii geniali ai culturii europene. in dialog, adevarul apare drept o realitate polimorfa si atentia la glasul celuilalt, fie el inferior ca pregatire sau marginal ca statut profesional, diferit ca virsta sau chiar inocent, ne dezvaluie ca opozitiile stricte, pozitiile mentinute tensionat si artificial disjunctive sint adesea in afara adevarului.

Desigur, Socrate chiar are de cele mai multe ori dreptate in dialogurile lui Platon. Andrei Cornea nu incearca o rasturnare absoluta a lui Socrate. Dar exista cazuri cind el pare a fi destul de clar in fals (pentru mine cel mai bun exemplu se gaseste in cel de-al patrulea eseu: Euthyphron).
in fond, Andrei Cornea conduce aici o pledoarie impotriva autoritarismului absolut si a fundamentalismului, o continuare a proiectului sau din Turnirul khazar. Daca ne-am inchipui adevarul in forma unei comori, a unui diamant cu zeci de fete, nu este cazul – pare a spune Andrei Cornea – ca pina si cel mai adinc ginditor sa se instapineasca integral pe aceasta comoara. Prin aceasta afirmatie Socrate (sau mai degraba Platon) nu este coborit valoric. Ne-am putea inchipui la fel de bine ca, desi adevarul nu este captat fara rest de discursul socratic, aceste personaje secundare reabilitate constituie tot voci ale maestrului care conduce totul din umbra, ale lui Platon deci, care a inteles o axioma epistemica fundamentala pentru cei „din aceasta lume“: polivalenta diamantului aletic.

Poate ca doua intrebari care sa ne apropie mai mult de materialul cartii sint adecvate aici: Este Socratele lui Platon un personaj unitar? Alcatuiesc interlocutorii acestuia, la rindul lor, o familie omogena?
Stim ca exista un Socrate al lui Xenofon, un Socrate al lui Platon tirziu, dar exista un unic Socrate al dialogurilor de tinerete ale lui Platon (care ar fi, poate, mai aproape de persoana reala a filozofului grec)? inclin sa cred ca nu si ca in lucrarea sa Cornea ne prezinta de-a lungul a numeroase dialoguri un Socrate omogenizat si platonizat (glumet spus, „ideatizat“). Andrei Cornea accentueaza esentialismul si antinominalismul lui Socrate, care, la prima vedere, par opuse chiar maximei sub care sta de obicei investigatia socratica „stiu ca nu stiu nimic“ (vezi Apologia). Pentru mine, cum am mai spus-o in dialogurile cu Andrei Cornea, nestiinta socratica este una reala si nu jucata, pentru ca este vorba de o nestiinta care stie un singur lucru: ca in aceasta viata fundamentul ultim al cunoasterii ne este principial inaccesibil.

(Sint de acord cu Andrei Cornea, pe de alta parte, ca Socrate „stie“ o multime de lucruri, dar aceasta este o pseudo-stiinta in cele din urma, intrucit el nu are pentru aceste cunostinte un temei ultim). Este vorba de ceea ce distinge cunoasterea umana de cunoasterea divina. in acest sens, Socrate nu poate intra in aceasta viata in posesia conceptului care sa redea esenta diferitelor subiecte supuse investigatiei. Dar conced ca el are o intentie sau punct de start (in orizontul careia interogatia dialogala ulterioara se mentine) esentialist, care este vizibil prin intrebarile obstinate de tipul „ce este X?“ la care vrea un raspuns unic, necontradictoriu si nu poate fi multumit cu o lista de exemple. Simultan cu aceasta intentionalitate categoriala avem sub ochi sfirsitul aporetic al celor mai multe dialoguri: intentia esentialista nu este umpluta, pentru a vorbi in termenii lui Husserl. Traditia categoriala se instituie, dar, in acelasi timp, se submineaza cu Socrate. Nu putem vorbi de aceea de o „teorie“ a lui Socrate, concept ce trimite gindul la o elaborare si implinire a directiei fundamentale esentialiste (categoriale). As propune, in consecinta, o adincire a unui Socrate mai de-platonizat in contextul strict al dialogurilor de tinerete.

Sa mai adaugam mici observatii despre tematizarea conceptelor de „dreptate“ si „libertate“ in aceasta lucrare.
Accept lipsa de suprapunere intre „a avea dreptate“ si „a fi adevarat“. Nu este insa usor sa le distingi pe temeiul dihotomiei de care se foloseste Andrei Cornea: „fapte“ versus „valori“. A avea dreptate tine nu numai de valori, ci si de fapte: ai dreptate in raport cu anumite valori, intr-un context factual. Pe de alta parte, rostesti adevarul nu privind direct faptele, pentru ca nu exista dat pur observational, dupa cum stim din epistemologia celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea (faptele sint incarcate teoretic). incarcatura faptelor poate fi uneori valorica: la intrebarea „cine este Hristos?“ intervin atit fapte pur istorice, cit si un nivel noetic care implica judecati unde valoricul si onticul sint intim intricate. „Fiul lui Dumnezeu“ reprezinta o afirmatie ontologica (exista un Creator), dar si una valorica (Hristos este o persoana cu valoare de reper absolut). Dintr-un punct de vedere strict crestin, in Hristos normativul si aleticul se identifica deplin. General filozofic vorbind, cele doua sintagme de mai sus isi capata sensurile in diferite situatii de viata si jocuri de limbaj. Este imposibil, cred eu, sa le oferi o definitie inchisa categoriala. (impotriva separarii nete a acestor expresii ne vin in ajutor situatiile in care rostim: „Da, da, ai dreptate, este adevarat“.)
Apoi, in cazul special al lui Socrate, trebuie distins intre adevar catafatic, adevar apofatic antinomic si pozitia aporetic-aletica a lui Socrate, al carei principiu este „stiu ca nu stiu nimic“.

Libertatea. Preopinentii lui Socrate sint, potrivit lui Andrei Cornea, privati de libertate, pentru ca ei asuma fara sa vrea „contextul interogational“ propus in mod tacit de catre Socrate. Opinia mea este ca acesta din urma nu e chiar atit de „odios“, oferind tacit un context al propriei intrebari (nu poti rosti absolut nimic liber de orice cadru noetic), ci interlocutorii nu sint atit de abili incit sa detecteze tacitul! Dupa cum stim, libertatea nu inseamna lipsa oricarei determinatii, ci a actiona atunci cind ai acceptat pe deplin determinatiile contextului in care va surveni actiunea. Prin analogie, libertatea nu inseamna lipsa oricarui context interogational.

Se pune acum problema cite personaje dintre cele care intra in dialog cu Socrate si care sint analizate in carte ii preiau contextul interogational tacit? Deci citi non-esentialisti si nominalisti sau conceptualisti preiau esentialismul realist al lui Socrate platonizat? Nu este cazul cu pajul lui Menon, de exemplu, nici cu Euthyphron. Pajul lui Menon, vulgar spus, nici nu stie ce este cu el din punct de vedere cultural si ar parea straniu pentru un astfel de novice (cum fac uneori studentii incepatori) sa inceapa sa critice deja primele presupozitii: dialogul s-ar bloca imediat. Preopinentul lui Socrate, cind nu ar avea exclusiv o situare dispozitionala pur critica si negativa, ar oferi numai o intuitie a unei alte optiuni fundamentale, dar nu si solutia ei elaborata. Libertatea este si o chestiune de nivel al cunoasterii.

Constituie „personajele secundare“ o familie omogena? Raspunsul este negativ si nu o sa insist prea mult, pentru ca Andrei Cornea este de acord cu acest raspuns. Lucrul care insa i-a scapat si care mi se pare important este situarea opozitiv uniforma a doua traditii fundamentale de gindire care trebuie bine distinse: sofismul si filozofia tirzie a lui Wittgenstein. Cornea le pune impreuna, iar acest lucru rezulta nu numai din imaginea globala a eseurilor, ci si din formulari explicite: „calea lui Menon (ori, mai bine, metoda lui Wittgenstein)“. Si aici vreau sa raspund simultan la o observatie acuta a lui Andrei Cornea in privinta inchiderii lantului de asemanari de familie de care vorbeste Wittgenstein.

incep prin a spune ca o simpla lista de exemple nu te face deja fragmentar (Wittgenstein face parte pentru mine din traditia fragmentara, sofistii nu). Pentru un sofist cazurile concrete listate nu au nici un liant, ele sint perfect echivalente. Drept consecinta, apare posibilitatea ca un sofist („un Menon ceva mai radical si cinic“) sa-i puna lui Wittgenstein* urmatoarea problema serioasa: deoarece nu acceptam un criteriu exterior, impus din afara, dar acceptam ca exista un lant de asemanari care uneste „virtutea femeii, virtutea cetateanului, virtutea militarului etc.“, unde se opreste acest lant? Nu am putea considera la fel de bine ca exista o „virtute a tortionarului“?! Cine a meditat la gravitatea fenomenelor petrecute in inchisorile comuniste nu poate accepta pur si simplu ca tortionarul ar putea fi inclus in familia celor virtuosi. Si pe buna dreptate. Argumentarea analogic-rationala conduce la astfel de solutii sofistice. La Wittgenstein problema trecerii infinite din aproape in aproape de la un capat al spectrului la celalalt nu apare, iar inchiderea lantului nu se face nici printr-un criteriu exterior. Atunci cum procedeaza filozoful vienez? Primul pas este de a purifica filozofia de tendintele excesiv intelectualiste: sensul unor termeni nu este dat intr-un domeniu misterios separat („mental“), ci, „Daca ar trebui totusi sa numim ceva ce constituie viata semnului, ar trebui sa spunem ca este vorba de utilizarea lui.“ (Caietul albastru)

Odata cu acest aparent mic pas in conceperea sensului termenilor nostri se petrece un proces de coborire pe pamint a filozofiei, in sfera utilizarilor si a situatiilor de viata concrete. Iar intr-o anumita situatie de viata concreta eu stiu bine ca anumiti termeni nu apartin unei familii (de exemplu, a oamenilor virtuosi), dar nu datorita unei stiinte teoretice (unor criterii categoriale), ci datorita unei „stiinte a utilizarii“ in respectiva situatie concreta. Poate ca am probleme de granita cu unele cazuri, dar nu voi avea defel probleme sa-l exclud pe tortionar din familia oamenilor virtuosi. Este vorba deci de modul cum sensul cuvintelor noastre este scufundat intr-o practica. (Ceea ce se intimpla astazi des in stiinta experimentala sau instrumentala: nu o sa ajung sa confund niciodata ciocanul cu surubelnita, chiar daca nu am o definitie inchisa a unei clase a acestor obiecte, darmite sa confund un sfint cu un tortionar!)
Facindu-mi notitele pentru a scrie aceasta-recenzie, notam din cind in cind ideile care imi placeau. Si constat acum, in final, ca am intrat intr-un pattern comun de a comenta un material, anume de a-i sublinia aproape exclusiv partile criticabile. Exista un avantaj maxim pentru cititorul care se va duce la carte dupa lectura acestor rinduri: va constata cit de incitanta, actuala si vie este aceasta lucrare a lui Andrei Cornea, in ciuda observatiilor de mai sus. Modul cum reuseste sa penduleze intre nivelul teoretic inalt si exemple ale socialului contemporan, ideea originara a cartii, ritmul alert si stilistica educata de studiile clasice fac din Cind Socrate nu are dreptate o excelenta lucrare de filozofie.

––––––––
* Iar Andrei Cornea cade peste aceasta tendinta relativista, desi – dupa cum stim – nu sustine nici pozitii relativiste excesive