OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Autorul capodoperei Un barbat ca Eva, Radu Gabrea, are vocatia tematicii minoritarilor de toate categoriile. S-a vazut si in filmul de virf tocmai citat, turnat in Germania in 1984 si afisindu-si dilematica in titlu. Barbatul titular il evoca pe seful de scoala al Noului Film German, Rainer Werner Fassbinder, care disparuse cu numai doi ani inainte, la virsta de 38 de ani. Dar intreaga filmografie a cineastului nostru – autoexilat politic la mijlocul anilor ’70 si reintors in tara dupa Revolutie – e o demonstratie in acest sens.

Descoperim constanta chiar acolo unde nu ne asteptam, anticipata in filmul de debut Prea mic pentru un razboi atit de mare (1970), reluata in Noro (2002), ai caror protagonisti sint copiii-adolescenti dezavantajati. Incepind cu primul op produs in libertatea Occidentului (Nu te teme, Iacob – adaptare originala in 1981 a schitei lui Caragiale, O faclie de Paste), irump in filmografia lui Radu Gabrea problematicile interetnice. Antologic este documentarul Romania, Romania (2007), din nou cu afisarea din titlu a sensului acestui demers, fiindca n-am vazut niciodata o mai subtil-emotionanta sondare a liantelor nationale inextricabile, ca in aceasta, sa zicem, a doua capodopera a autorului, consacrata modulatiilor romanesti din folclorul si din celelalte creatii muzicale ale evreilor de origine romana exilati in America.
Sint filtrul si magnetul unei selectivitati, ale unei consecvente tutelare, care definesc in genere artistii autentici. Prin ele, virtual, „filmele compun o opera“, sustragindu-se prea specificului zig-zag expandat, din cauza caruia nu prea se intelege, nu se aduna, nu se coaguleaza si nu se alege mai nimic din filmografiile vechii si intermediarei noastre garzi, centrifugate prin demagogia „diversitatii tematice si de gen“, impuse propagandistic, populist si „educativ“ de catre culturnicii de ieri si de azi.

Radu Gabrea era astfel cel mai bine plasat, chiar in unicitate, pentru intreprinderea inedita care este Cocosul decapitat – un film de epoca despre un moment istoric-cheie pentru destinul sasilor transilvaneni, din zona atit de amestecata etnic a Fagarasului, in ajunul, in timpul si la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. In ecuatia de lucru a noului film, intre virtualitate si rezultat, a intervenit insa un blestem adiacent al trecutului, care ne face sa incercam acum pe dos senzatia din 1990, cind regizorul s-a intors in tara, aducind cu el filmele realizate in Germania si proiectindu-le la Cinema Studio, in suita celor Made in Romania. Atunci ne-am dat seama ca Radu Gabrea e singurul cineast roman care a juxtapus in propria-i opera semnele celor doua sisteme filmice si regimuri de lucru opuse, prin accederea, cel putin in Un barbat ca Eva, la un cinema complet eliberat de tirania epicii si a tematicilor ilustrativ-demonstrative.

Din pacate, in orizontul virtualitatilor de virf, acum se intimpla invers: o recadere, un tribut platit cutumelor locale, abia usor recoafate. Este pacostea ecranizarilor mult laudate doctrinar in trecut, ca si cum ele, impreuna cu „filmele istorice“, ar fi fost marca de lux a cinema-ului romanesc. Asta desi mult prea putine dintre ele – cite un izolat Iliu, Ciulei, Pintilie sau la debuturile inca nedesfiguratilor Dan Pita si Mircea Veroiu – faceau dovada asimilarii performante a datelor expresiei si structurilor filmice.
In ciuda lucrului scenaristic procedural evoluat – alaturi de regizorul insusi, citim pe generic numele lui Berh Kors, Razvan Radulescu si Wolfgang J. Ruf, cei care au adaptat romanul omonim al lui Eginald Schlattner –, Cocosul decapitat sufera de boala tipica a ecranizarilor ilustrative.

Nedecisi fiind coscenaristii, intre eventualitatea unei telenovele in vreo sase episoade si reductia la doar citeva dintre firele actiunii, in cazul lungmetrajului pentru marele ecran. Din contragerile dramaturgice provin si frecventele expedieri regizorale ale unor cadre si secvente (ca intr-un serial cu episoade omise), cu replici, gesturi si situatii amputate, cu fringerea fluxului emotiv care episodic nu lipseste. Indecizia e tradata de absenta accentelor si racordurilor care ar fi facut din Cocosul decapitat fie un film al adolescentei tulburate de avatarurile virstei, sub conjunctia anomaliilor extreme ale secolului, fie unul de familie si de fresca socio-morala. Din partitura celor doi elevi ai anului terminal, legati ritualic frati de cruce – Felix (David Zimmerschied) si Hans (Axel Moustache) –, nu lipseste sugestia ingenuei tentatii homo (umbra „barbatului ca Eva“), dar schemei sociologice sarjate (primul – fiu de intelectual avut, al doilea – fiu de cosar) i se adauga o maniera interpretativa pe alocuri cu poze extatice, rigid caricaturizate, cu enunturi rituoase, ca si la alti interpreti (unii costumati cam „din cutie“), printre care Dorel Visan in rolul unui luntras de bac peste Olt, care peroreaza fermecator, dar static, fara a-si pune vreodata ambarcatiunea in miscare.