OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea CARTARESCU
Orbitor. Aripa dreapta
Editura Humanitas, Bucuresti,
2007, 576 p.

Cu un efort considerabil, Cartarescu a reusit sa duca la bun sfirsit un proiect vast, extrem de ambitios si cu o miza enorma. Avem un scriitor care gindeste literatura romana prin intermediul operei sale, un arhitect laborios al unui roman total, cum sint, spre exemplu, Doctor Faustus (1947) al lui Thomas Mann, Omul fara insusiri (1943) al lui Robert Musil sau Ulise (1941) al lui James Joyce. in treacat fie spus, o astfel de tentatie, mutatis mutandis, a cunoscut-o si Marin Preda cu Cel mai iubit dintre paminteni (1980) si a reusit-o, à rebours si paradoxal, Mateiu Caragiale cu Craii de Curtea-Veche (1929). Romanul total nu implica, cum ar fi absurd sa credem, totul, ci dorinta de a-l cuprinde, chiar si in nuce, de a gasi un principiu dinamic de circumscriere a unei epoci astfel incit cartea sa fie transformata intr-o lupa, marind si micsorind pentru a „adapta“ universul romanesc la lumea explorata.

Foarte putini scriitori isi propun asta, si mai putini reusesc.
Romanul ultim al trilogiei, Orbitor. Aripa dreapta, incearca o inchidere strategica, o paranteza uriasa care sa cuprinda nu doar trilogia, ci si intreaga opera si, chiar mai mult decit atit, un mic univers, parte interbelic, cu accent pe perioada crepusculara a dezastrului regimului antonescian si pierderea razboiului, cu stinse reflexe decadente si parfum de Belle Époque, perioada comunista, cu mai multe straturi, de la anii ’50, obsedantul deceniu al impactului dur al implementarii sistemului opresiv la ceausismul soft al dezghetului, reconfigurat ulterior intr-un proiect maoist si, in cele din urma, a Revolutiei din decembrie si guvernului-fantosa, postdecembrist. Din acest punct de vedere, avem un roman istorico-politic, care s-a dezvoltat in paralel cu un roman biografist, in sensul pe care postmodernismul il confera biografiei, de fictiune a eului sau texistenta, sau, daca preferati, autofictiune, in termenii lui Ion Manolescu. Partile care nu intra in datele biografiei sau acolo unde biografia este lacunara sint plombate fictional, asa cum este nascocita in spirit decadento-postmodern intreaga genealogie fantasta, exotica a personajului principal, Mircisor/Mircea.

Romanul initiatic, dezvoltind propria sa hermeneutica, isi are marele arhitect, instalat in centrul mandalic, iar experienta totala pe care o propune prozatorul este refacerea unei dimensiuni scindate, recuperarea soteriologica a dublului gemelar, Victor, si intrarea intr-o alta dimensiune inaccesibila, in ORBITOR, asa cum personajele lui Pynchon cautau misteriosul V. Totul conlucreaza la scrierea cartii despre tot, la cartea-revelatie, a carei lectura se transforma in hagialic, in calatorie initiatica, articulata in baza intilnirilor revelatoare cu sacerdoti si mistagogi precum Herman, cel care gesteaza in propriul creier un fetus. Lumea, cu intregul ei esafodaj conspirationist, mizerabilist, conflictual, magic etc. exista pentru a indeplini un singur scop: Bunavestire a nasterii autorului, predicile si martirizarea sa si inaltarea cu transformarea lor intr-o carte, totul ca o serie de metamorfoze intr-o serie metempsihotica. Exista o intreaga „familie“ de inainte-mergatori, de profeti, de heralzi, de iluminati sau „Stiutori“, fiecare cu gnoza lui, care au menirea de a anunta si organiza revelatia.

Nu este intimplator ca, pe alocuri, textul cartarescian dobindeste un accent si un fior incantatoriu, de recitativ hieratic, ritualitatea lui deriva si din vastele si secretele procesiuni si oficieri de mistere, din nenumaratele hierofanii, din intilnirea ingerului cu demonul, in rolul ultimului jucind chiar si Victor, geamanul diabolizat. Efortul de recuperare a sinelui este echivalent si simbiotic-alchimic legat de efortul de reintregire a operei, astfel ca o serie de personaje din Nostalgia, precum Dan Nebunul, Mendebilul, Andrei, este de regasit intr-o lumina mai putin fantasta, mai putin magica, iar o serie de pasaje apare acum explicativ, aparent compensatoriu pentru o fictiune care traieste din propriul sau miez. Mai precis, romanul nu are forta incantatorie a Nostalgiei si o diminueaza incercind o rotunjire a universului romanesc, incercind un plus acolo unde nu mai poate fi adaugat nimic, ca in acele foarte fine balante, surprinse intr-un moment inspirat de echilibru, pe care si un fir de nisip aruncat pe unul din talgere l-ar deregla.

Spre exemplu, seria de NU-uri care inchide vertiginos REM-ul isi gaseste aici o semnificatie factuala: refuzul Silviei ( in ipostaza sa ezoterica, Iolanda/Nana/Svetlana) de a mai accepta sa se culce cu Dan Nebunul, a carui sexualitate precoce il asociaza in Orbitor deviantilor. Daca in Mendebilul – personajul aparea la sfirsitul povestirii, descoperita ca un fel de manuscris ratacit, ca pura fictiune – descoperirea sexualitatii era inconjurata de o aura magica, o sexualitate nicidecum surprinsa in act, ci tulburator-fabulatoriu in virtualitatile, in imponderabilele ei, aici lucrurile devin cam terre à terre. Psihologia revelatiei sexuale inregistrata traumatic nu mai reuseste sa joace rolul de atractor enigmatic. Aceste personaje nostalgice isi pierd stralucirea, magia in Orbitor 3, ni se ofera cheia lor de lectura asa cum n-am fi dorit, cum doar cititorii naivi isi doresc. Pierderea acestei zone de „inefabil“ mi se pare un faux pas pentru roman, pentru ca forta lui Cartarescu, ca fictionar, sta nu atit in constructia epica, cit in imagologia sa, in permanentul transfer simbolic, in vizionarismul sau halucinant.

Am sentimentul unei erori de calcul – aceasta pentru ca Mircea Cartarescu nu lasa totul hazardului –, care consta in explicitarea, uneori pina la trivializare, a inefabilelor din Nostalgia si Travesti, ultimul marginalizat pe nedrept in raport cu celelalte volume ale sale. in opinia mea, Cartarescu rateaza finalul, tocmai din dorinta resimtita cu necesitate programatica de a inchide intreaga opera, de a spune Totul. Or, farmecul unei proze sta nu numai in ce (s)pui, ci si in ceea ce scoti, ce lasi ne(s)pus, in „partea de taina“, lectie magistrala oferita, de pilda, de un Mateiu Caragiale in Remember, pentru a nu vorbi de Craii de Curtea-Veche, unde, in ciuda tuturor identificarilor, misterul ramine intact pina la capat. in finalul spectaculos al romanului Orbitor 3, prozatorul, asemeni regizorului, isi striga personajele la apel, iar ele se prezinta in spatiul redimensionat ciclopic al Casei Poporului, cutie de rezonanta formidabila.

Tot acolo are loc si intregirea personalitatii sale scindate, gemelare, intr-un Tot, adica revelatia ultima, Shahasrara, starea de Nirvana, cunoasterea absoluta. Ce-ar mai fi de adaugat? Nimic. inchizind ermetic-adiabatic romanul, dupa structura basmului, pe ale carui coordonate evolueaza intermitent pina la un happy-end la putere cosmica, atit prin repetitiva subliniere a imanentei si autoreferentialitatii, cit si prin integralismul lui, Cartarescu risca sa-l sufoce, anulind principiul de incertitudine – principiu definitoriu in logica todoroviana pentru emergenta fantasticului –, principiu care l-a fondat si in baza caruia am urmarit aventura eului revelat ca mysterium fascinans et tremendum.
Prozatorul cauta permanent o conciliere intre principiul divinatoriu al lui anything goes, fondator pentru romanele lui Pynchon, in special V si Gravity’s Rainbow, si vocatia unei arhitectonici precise, una modulara, bipolara, bazata pe o alternanta de planuri, cel al unui realism magic sau caricatural cu unul fantast, feeric, al fictiunii Eului pus in abis, cu multiple zone de interferenta.

Ceea ce articuleaza romanul sint, pe de o parte, reiterarile obsesive, de o mare forta plastica – ca si Proust, Cartarescu pleaca de la o senzatie care nu are doar caracter reconstitutiv, ci se dilata pina la abnorm, derivata incontinuu de la feerie la cosmar gotic –, iar pe de alta parte, teza cartii, Eu = Totul = Cartea, reluata in diverse ipostaze. Romanul intinde astfel o serie de pseudopode, unele magnifice, precum istoria Badislavilor, cu lupta dintre ingeri si demoni, sau New Orleans-ul fosforescent, sulfuros, de uz propriu, guvernat de demonul fondator, Desiderio Monsù sau fragmentul de roman gotic barochizat cu Witold Csatarowsky. Toate aceste lumi graviteaza in jurul unui pivot, sint piese detasabile, fictiuni departajate, insuficient atrase de un nucleu dur. Solidaritatea lor cu intregul ramine chestionabila si relativ artificiala, ele sint lumile paralele in care scriitorul evadeaza in fictiune pura. Citindu-l prin propriile sale consideratii despre Gheorghe Craciun din Postmodernismul romanesc, am sentimentul ca Mircea Cartarescu parcurge drumul invers de la fantazie, feerie magica, la un realism caricatural, incercind o priza tot mai mare la real si reprezentarea unui context social inscris mandalic in propria texistenta.

Influenta publicisticii se releva aici, pe alocuri romanul se transforma in eseu, care insa nu se topeste totdeauna firesc in magma sa, precum la Milan Kundera, ale carui romane se construiesc in temeiul acestui procedeu nuantat conversationist.
Pasajele despre Revolutie si mai ales zona de discursivitate vernaculara cu note de cancan casnic, careia ii este imprumutata cind vocea mamei, cind a securistului de serviciu, ipostaziat de Ionel Stanila, cind vocea lui Everyman etc., scad din tensiune intr-o ciocnire nu tocmai dezirabila a registrelor, unul sublim si altul buf. Sint cele doua planuri pe care Cartarescu le alterneaza, cel factual, al evenimentelor din jurul Revolutiei din decembrie 1989, consemnate printr-un biografism in priza directa, care-i iese bine lui Mircea Nedelciu, si cel fantezist, fantast, imagologic, un fel de realism magic, as indrazni, cu o sintagma poate depasita, pe care s-au grefat citeva principii postmoderne enuntate destul de clar. Primul plan se contamineaza de fictiune intr-un alegorism supus ricanarii, si aici mi se pare ca se afla partea mai putin reusita a romanului.

Spre exemplu, Revolutia apare infatisata ca o femeie gigant, desprinsa din tabloul lui C.A. Rosenthal, Romania revolutionara, femeie care-i protejeaza pe revolutionarii de carton, usor de recunoscut datorita onomasticii sugestive si care sfirsesc prin a copula voios cu aceasta dupa un chef monstru. Cocluzia: „Doamne, ce-am facut! Am futut Revolutia romana!“. Aici autorul aluneca spre kitsch, in incercarea de a-l utiliza vitriolant, si cazul mi se pare similar cu cel al romanului lui Alex Mihai Stoenescu, Patimile sfintului Thomaso d’Aquino, in concesiile facute facilului, unde o caricatura a Revolutiei din decembrie cu personaje precum Petre Bisnitarul etc. diminueaza un proiect romanesc deosebit de interesant. De asemenea, finalul triumfalist, sub cupola Casei Poporului, acumulind paroxistic pentru un climax care isi pierde sensul prin supralicitarea aceleiasi ipostaze cosmogonice, reluate pe parcursul celorlalte romane, oboseste cititorul, care stie deja reteta.

Cred ca Mircea rateaza sansa unui sfirsit minimalist, sau corect ar fi sa spun ca as fi preferat o incheiere asimetrica, discreta si tainica, fara surle si trimbite, care ar fi temperat, cred eu, masa critica a deflagratiilor repetate, un final care sa contrabalanseze pe linia acelui intimism straniu, spectral-ipsatoriu, ambiguu ponderea extensiilor cosmogonice. Este clar ca planul prozatorului a fost sa respecte aceasta geometrie a intregului – finalul fiecarui roman fiind o revelatie orbitoare, ultima covirsindu-le pe toate celelalte –, cu absorbtia programatica a masei moleculare a personajelor intr-un nucleu fierbinte si stralucitor, realizind o unio mistica a eului scindat intr-o totalitate cvasiimpersonala similara divinitatii. Totul este o chestiune de dozaj, pe care dispozitivul hermeneutic al pharmakon-ului – un derivat al sau fiind si farmecul prozei cartaresciene –, asa cum il analizeaza Derrida in Diseminarea, il ilustreaza din plin: excesul inseamna otrava, cantitatea potrivita, medicament. Sentimentul pe care-l avem in acest roman, cu acest final este de satietate, de excesiv, de prea mult.

Transformarea lui Victor, geamanul disparut, intr-un mercenar diabolic, chintesenta a raului, partea intunecata a prozatorului, cu aerul personajelor din Tomb Raider, inarmat cu un AKM cu care trage inutil in celelalte personaje prezente la apelul final, nu este din cele mai inspirate, iar faptul ca aflam ca sintem intr-o carte si autorul prezent si ca personaj este cel care o scrie nu mai este de mult o noutate care sa creeze revelatia orbitoare. Am avut impresia ca prozatorul epuizeaza toata munitia pe parcursul romanelor anterioare, tragind din plin, in acest al treilea volum chiar in exces, iar la sfirsit, incarcatorul ramine gol, nu mai exista loc pentru surpriza, pentru impredictibil, pentru un ultim artificiu, un ultim truc asa cum se intimpla in REM. Acolo avem unul dintre cele mai frumoase, mai realizate finaluri din cite am citit, in trei trepte: 1) revelatia personajului care isi cunoaste Dumnezeul lumii sale, autorul-demiurg, spectaculoasa si tulburatoare prin simplitatea ei, 2) ecloziunea ultimului ou, dind la iveala Himera, o alta inefabila creatura emblematica pentru imaginarul si monstruozitatea creatiei si 3) inchiderea in negatia perpetua, cea care contrabalanseaza creatia, seria infinita de NU-uri solipsiste.

Chiar si cu aceste „slabiciuni“, inerente poate pentru un alergator de cursa lunga, gheara leului, a marelui prozator isi face simtita prezenta. Avem minunatele pasaje cartaresciene unde banalul devine magic la atingerea prozatorului, care reuseste un filigran stilistic impresionant. Este ca si cum autorul ar picta in penita pe fatetele slefuite ale boabelor de orez. Istoria cu Witold Csartarowski – transparenta onomastica! – ne plimba intr-un teritoriu al imaginatiei unde detaliul fastuos face tabloul. Cartarescu este un barochist, care transforma in Capela Sixtina si o banala igrasie de garsoniera in Colentina, si putini reusesc asta in literatura romana. Romanul sau inchide un proiect desfasurat sistematic de la un punct incolo si care impresioneaza prin amplitudine. Avem in scriitor un model de manager al propriei sale opere, articulata atent pe diferite linii de forta, purtatoare a unui mesaj descifrabil in paradox.

Ultimul Orbitor tenteaza limitele prozatorului, pe de o parte acesta incearca registre noi, dorind sa configureze o imagine veridica a Revolutiei romane cu momentele care o preced si cele care o continua in imediata ei deflagratie. Este un pariu extrem de dificil de tinut, insa Cartarescu joaca totul pe o carte. Orbitorul este fara indoiala si un roman despre Revolutia din decembrie, cu scaderile si reusitele lui, primul de acest fel, si aici Cartarescu puncteaza inca o data, stabilind un reper inconturnabil. in mod straniu, tensiunea care ii reuseste atit de bine in autoscopiile spectrale si in solipsismele proiectate pe fundalul unui Bucuresti aproape psihedelic se diminueaza pe alocuri aici, prozatorul reusind sa adune doar poncife revolutionare, eseistica cliseizata, bancuri etc., un pitoresc marginal care deriva uneori in comicarie si merdivodaj. Chiar personajul, Mircea, este inserat artificial, colat in fresca evenimentelor, nu este de acolo, ci din alt film, poate pentru ca prozatorul isi trage forta in ceea ce priveste registrul „realist“ din propria biografie, infasurind apoi totul ca un cocon in pinza mirabila a fictiunii. Oricum, nu partile, ci intregul dau masura acestui proiect unic, in care – a cita oara? – Himera sparge oul si-si ia zborul cu tipatul ei ascutit, inuman.

Cu aceasta carte, prozatorul se afla la un final de etapa, poate face un bilant, privind inapoi cu nostalgie, si cu neliniste poate, pentru ca, asemeni unui explorator, poate vedea nu din fata, ci indepartindu-se, continentul literar care-i poarta numele. in definitiv, a reusit sa scrie carti a caror frumusete nu va fi niciodata egalata de premiile care hranesc tranzitorii vanitati si adversitati la fel de inconsistente. Nu am nici cea mai mica indoiala ca Mircea, de care ma leaga numai amintiri frumoase, a reusit sa fie scriitorul pe care toate cartile sale il cer, ca proiectul lui, caruia i s-a dedicat cu totul, a reusit, chiar daca nu isi va gasi in aceasta linistea. Ceea ce mi-a placut intotdeauna la el a fost tocmai acest devotament fata de literatura si o incredere oarba in destinul sau scriitoricesc, dublata de o la fel de mare anxietate. Shantih, Shantih, Shantih. Cu toate acestea, prozatorul nu si-a spus ultimul cuvint si este foarte posibil sa urmeze o noua metamorfoza. Care va veni cind va veni.