OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion Bogdan LEFTER:
Stimati colegi, as incepe multumindu-va pentru ca ati onorat invitatia noastra. Am vrea ca, impreuna, in aceasta formula colocviala, sa facem o evaluare generala a activitatii Ministerului roman al Culturii si Cultelor in anul care se incheie.
As adauga ca preambul urmatoarea observatie – usor de facut, de altfel: ca nu sintem doar la capatul unui proiect al Observatorului cultural, ci si la finele unui an politic si al unui ciclu politic. Echipa care s-a aflat dupa alegerile din anul 2000 la cirma Ministerului Culturii isi incheie in aceste zile mandatul, incit bilantul nostru partial, doar pentru anul 2004, se suprapune peste bilantul de patru ani al minstrului Razvan Theodorescu. Un moment – nu-i asa? – potrivit pentru recapitulari…


Ratiunile unei monitorizari independente

Ion Bogdan LEFTER:
Inainte de a va ruga sa va pronuntati, sa rezum rapid proiectul nostru.
Ratiunea lui mai generala vine din rolul de principiu al societatii civile, inclusiv al „societatii civile culturale“, a institutiilor independente din domeniul nostru, care e firesc, e necesar, e obligatoriu sa supravegheze functionarea statului. tine de responsabilitatea noastra profesionala sa „monitorizam“ continuu ce fac nu numai Ministerul Culturii sau – sa zicem – Institutul Cultural Roman, ci toate structurile bugetare, centrale sau locale, care joaca un rol in gestionarea, organizarea, finantarea domeniilor artistice, in protejarea patrimoniului s.a.m.d.

E adevarat ca traim intr-o tara in care, la doar un deceniu si jumatate de la prabusirea sistemului comunist, reforma administratiei n-a mers inca atit de departe incit aparatul de stat sa inteleaga ca parteneriatul cu societatea civila tine de firescul democratiei. Drept urmare, un proiect precum cel al Observatorului cultural, care si-a „permis“ sa „monitorizeze“ Ministerul Culturii, a putut stini iritare in institutie. Pe diverse canale, am inregistrat de-a lungul acestui an numeroase semnale de „nervozitate“ din partea unor sefi mai mari sau mai mici din minister, in special de la virf. Semnificativa in acest sens a fost minunata declaratie a ministrului Razvan Theodorescu, care a spus la un moment dat ca nu cunoaste Observatorul cultural, dar stie ca acesta monitorizeaza Ministerul Culturii!

Mihai MIHALCEA:
Eu as fi foarte curios sa aflu cam care au fost consecintele, ce s-a intimplat dupa proiectul dvs. de monitorizare.

Ion Bogdan LEFTER:
Nu s-a schimbat nimic in fond, in comportamentul ministerului, dar proiectul i-a deranjat ingrozitor. Saptamina de saptamina, am avut in paginile revistei noastre informatii despre actiunile ministerului si despre cheltuielile, nu o data aberante, facute de la buget, am reflectat scandalurile stirnite de anumite decizii sau comportamente ale ministerului, am gazduit replici si ecouri, am citat critici formulate in alte publicatii.
Am ajuns – iata! – si la cea de-a doua motivatie a proiectului nostru, de data asta concreta, nu generala: faptul ca echipa minis-teriala instalata la sfirsitul anului 2000 sau la inceputul lui 2001 a avut o prestatie jalnica, de multe ori revoltatoare, readucind in circuit figuri de „culturnici“ comunisti, favorizind anumite filiere clientelare, distribuind fonduri enorme pe criterii foarte contestabile (eufemistic spus!). Gindindu-ne ce am putea face pentru ca sa nu mai asistam pasivi la asemenea lucruri, am avut aceasta idee: sa scoatem sistematic la suprafata, la lumina tiparului, saptamina de saptamina, cit mai multe informatii despre modul in care ministerul gestioneaza domeniul si banii publici de care dispune.

Mihai MIHALCEA:
Noi am simtit din plin efectele monitorizarii din Observatorul cultural: cum aparea in revista un comunicat al nostru, al dansatorilor si coregrafilor independenti, cum anuntam ca mai facem o conferinta de presa, imediat suna dl Morarescu de la minister: „Cine e Mihalcea asta si ce vrea?! Am auzit ca declara prin strainatate ca nu si-a putut deplasa spectacolele!“. Asa a fost tot timpul: noi dadeam la publicat texte, opinii, proteste, ei raspundeau... pina cind s-au simtit obligati sa ne invite la o discutie, de la care s-a ajuns, pina la urma, la solutia infiintarii Centrului National al Dansului. Niciodata cei de la minister n-au raspuns firesc, ci pentru ca au fost obligati de ofensiva noastra. Pe principiul: dai cu pumnul, ti se raspunde!; nu dai cu pumnul, nu existi!…


Ministerul Culturii si artele plastice

Ion Bogdan LEFTER:
Sa vedem, asadar, care au fost in 2004 relatiile dintre mediile artistice sau culturale si institutia ministeriala: sa vedem ce-au facut si ce n-au facut in acest an cei din minister.

Irina CIOS:
In ceea ce priveste in mod direct Centrul International pentru Arta Contemporana, noi n-am lucrat nimic cu Ministerul Culturii in acest an. Tot ce am incercat in anii trecuti a fost atit de complicat si, din punct de vedere financiar, atit de anevoios, incit am renuntat. Singura colaborare, daca se poate chema asa, cu Ministerul Culturii a fost, de fapt, cu reprezentantii acestuia, adica cu Muzeul National de Arta Contemporana, nu cu ministerul ca atare.

Toate reglementarile, de care cei din minster s-au aratat atit de mindri, privitoare la colaborarea cu institutiile independente, cu fundatii si organizatii culturale sint absolut lamentabile, pentru ca pun niste conditii care fac imposibil orice acces la finantare. In momentul in care ti se acorda o finantare, te lovesti de o birocratie care te sufoca. Poate exista, sa zicem, si o justificare: prevenirea fraudei; dar ma-ndoiesc ca cei care fraudeaza sint impiedicati de asta! In orice caz, cei care au nevoie de finantare sint impiedicati de reglementarile stufoase si de birocratie. In plus, a aparut obligatia de a depune in avans 10% din bugetul proiectului, ca o garantie, pentru a avea acces la finantare. Nu stiu cite fundatii din Romania pot face asta. Stiu ca un proiect din zona de dans nu s-a putut desfasura deloc tocmai din acest motiv.

Romelo PERVOLOVICI:
As vrea sa spun ca ministerul, pe zona vizuala cel putin, nu are o strategie. Acum cinci ani, cind era ministru Ion Caramitru, am fost chemat si am lucrat cu echipa de atunci si am facut o strategie pentru artele vizuale, dar totul s-a intimplat la sfirsit de mandat. A ramas doar o brosura, care a disparut dupa aceea. Deci… nu s-a intimplat nimic! E vorba, asadar, de o lipsa totala de strategie pe zona artelor vizuale experimentale.
In raporturile mele directe cu Ministerul, pot sa spun ca nu exist! Ca artisti, noi nu ne regasim in structura ministerului, pentru ca s-a desfiintat departamentul de arta vizuala. Nu exista un departament de arta contemporana in cadrul ministerului! S-a desfiintat acum patru ani: a fost comasat cu Muzeele si Colectiile.
Celalta problema pe care as vrea s-o ating e lipsa de transparenta a ministerului: lipsesc concursurile de proiecte. Tot timpul vor fi discutii legate de cine a primit bani, cine merita sa primeasca mai multi bani etc., insa atita vreme cit n-o sa se revina, macar asa cum era acum cinci ani de zile, la concursul de proiecte, nu cred ca o sa fie bine sub nici o forma, mai ales pentru zona artei mai experimentale. Nu exista institutia ca atare: cea a concursului de proiecte. Trebuie sa existe un departament clar, unde sa se desfasoare concursul de proiect in totala transparenta.


Cineastii tineri dau in judecata ministerul

Tudor GIURGIU:
In ceea ce-i priveste pe cineasti, culmea e ca s-a ajuns la un soi de ciudata si subita coeziune, in sensul ca atit tinerii, cit si „batrinii“ sustin ca cinematografia ar trebui sa fie independenta, cum a functionat o vreme dupa Revolutie, sa nu mai fie in subordinea ministerului. Dupa doi ani de coabitare in subordinea ministerului, de cind Centrul National al Cinematografiei a devenit o institutie cu rang de teatru national sau de biblioteca publica, e un talmes-balmes, o harababura totala. La virf, in minister, se afla cineva care nu e direct interesat de filme. Ca reprezentanti ai tinerei generatii de cineasti, am avut intilniri cu ministrul Culturii, care a venit la o intilnire si ne-a spus ca relatia lui cu filmul e una extrem de tensionata si a glumit tot timpul, spunind ca, de cind a fost numit, e tot timpul intre nebuni si episcopi. Regizorii erau „nebunii“, iar cultele ii dadeau pe episcopi!...

Cel mai ciudat lucrul a fost ca, desi am incercat sa schimbam regulamentul, astfel incit sa introducem criterii mai limpezi de selectionare a proiectelor, am ajuns sa vedem ca, de fapt, se vor gasi oricind tertitipuri si tot felul de chichite ale regulamentului, in asa fel incit sa nu conteze criteriile. Cind ai o lege a cinematografiei si ai organizat un concurs, ale csrui rezultate s-au publicat (anul asta, in iulie, cind au cistigat douazeci de filme, zece lung metraje si zece scurt metraje), ministrul si ministerul reactiveaza dupa trei luni comisia, care, teoretic, si-a epuizat mandatul, si se mai dau bani pentru inca zece filme, pur si simplu pentru ca s-au mai gasit! Asa am ajuns ca noi, un grup de tineri cineasti, sa declansam o actiune in instanta impotriva ministerului si a Centrului National al Cinematografiei, prin care cerem anularea acestei ultime decizii. Sintem hotariti sa mergem pina la capat. Totul e foarte complicat, pentru ca o parte dintre filmele finantate abuziv sint in curs de realizare. Vom cere si un control al Curtii de Conturi.

Ion Bogdan LEFTER:
Interesant, mai ales daca ne amintim ca in aceasta toamna a mai existat o tentativa de dare in judecata a ministerului de catre un corp profesional, si anume din partea editorilor de carte si de reviste literare reuniti in Asociatia Presei Literare si a Editorilor din Romania – APLER. La reuniunea din aceasta toamna a asociatiei s-au auzit voci care au cerut o actiune in justitie, intrucit ministerul nu decontase inca nimic din cheltuielile angajate de editori pentru cartile si revistele pentru care ministerul anuntase ca a alocat finantari…


Arhitectura fara minister

Serban STUDZA:
Noi, Ordinul Arhitectilor din Romania, am intrerupt relatiile cu Ministerul Culturii in urma cu vreo doi-trei ani, pentru ca planurile noastre nu erau realizabile.
Am sa dau citeva exemple. Unul din lucurile care ne intereseaza este Bienala de arhitectura de la Venetia. De fiecare data, chestiunea a fost un fiasco, pentru simplul motiv ca, indiferent care a fost proiectul, partea de logistica a functionat complet aiurea si n-a putut fi dusa la bun sfirsit decit o parte a proiectului. Sa spun aici si cum arata comparativ bugetul alocat de minister pentru reprezentarea nationala la Bienala: in acest an, in timp ce Polonia a avut alocati 300.000 de euro, noi am avut 65.000. Si, oricum, acesti bani au fost primiti acum trei zile, pe baza de facturi, de deconturi, la inchiderea Bienalei! Cu alte cuvinte, esti obligat sa scoti banii din buzunar si ajungi intr-o situatie penibila, in care nu poti sa faci un lucru serios. De altfel, sintem in pericol sa pierdem pavilionul pe care-l detinem acolo, din cauza ca nu sintem in stare sa-l intretinem…

Dupa 1990, am incercat sa infiintam in minister un departamentul de arhitectura. Spre sfirsitul mandatului sau, Ion Caramitru acceptase acest lucru, dar dupa plecarea lui… Din punctul de vedere al ministerului, problemele legate de arhitectura se refera mai ales la monumentele istorice, care se refera mai ales la biserici, care se refera mai ales la bisericile ortodoxe: totul se canalizeaza intr-un singur sens. Evident ca, decit nimic, si-asa e bine; dar e ingrozitor de nedrept, pentru ca, de fapt, arhitectura inseamna constructie, inseamna si arhitectura noua. Pe de alta parte, exista sute de monumente laice care nu sint luate in seama, care sint complet ignorate, asa ca, departamentul de arhitectura neexistind…
Mai trebuie vorbit si despre marile proiecte: Catedrala Mintuirii Neamului si altele... Scandalul Catedralei e bine cunoscut. Toti arhitectii consultati au fost impotriva amplasarii constructiei in Parcul Carol, dupa care ministerul a declarat ca arhitectii sustin proiectul!
Mai sint si demolarile de imobile cu valoare arhitectonica deosebita sau renovarea Palatului Telefoanelor, unde s-au distrus decoratii interioare foarte valoroase…


Bugetul Culturii

Serban STUDZA:
As mai aminti ca bugetul Ministerului Culturii de azi e de cinci ori mai mic decit cel de pe vremea lui Ion Caramitru…

Ion Bogdan LEFTER:
…o explicatie a lui Razvan Theodorescu fiind aceea ca ministerul a putut apela de multe ori la fondul de rezerva la dispozitia primului ministru. Asa s-a ajuns ca, de pilda, Festivalul Enescu sa fie organizat si finantat prin… Secretariatul general al guvernului!

Virgil Stefan NITULESCU:
Din pacate, la noi s-a ajuns la situatia in care proportii uriase din fondul de rezerva la dispozitia guvernului au fost directionate spre diverse proiecte culturale care nu fusesera trecute in bugetul de stat. Nu mi se pare un lucru normal. N-am nimic impotriva ca guvernul sa ajute in cazuri de extrema urgenta, numai ca bugetul trebuie sa treaca prin Parlament, intrucit Parlamentul este cel care-si asuma raspunderea. In momentul in care aproba banii lasati la dispozitia guvernului, Parlamentul nu stie unde se vor duce ei pina la sfirsitul anului. Ar fi bine ca Ministerul sa aiba o viziune mai exacta asupra bugetului in momentul in care el se alcatuieste.

Serban STURDZA:
Ar mai fi un lucru legat de politica de restaurare: pina acum
s-a mers pe datorii, pe „arierate“ de 50% catre santiere si catre proiectanti. Asta inseamna ca, fie ca esti santier fie ca esti proiectant, primesti doar jumatate din suma si cealalta jumatate o astepti. In cazul santierelor, aceasta situatie face ca santierele mici sa dispara, firme de restaurare care s-au specializat in zece-cinsprezece ani, cu pierderea unor meserii (oamenii pleaca in Italia sau oriunde pot cistiga mai bine); iar firmele de proiectare prefera sa renunte la restaurari si sa lucreze altceva. Efectul este ingrozitor si se simte in toata tara: se ajunge la paradoxuri in care lucrezi linga Sibiu un santier de restaurare cu firme din Maramures pentru ca nu mai gasesti acolo meseriasi.

Putinii bani care sint prevazuti in buget sint canalizati spre noi proiecte. De exemplu: modernizarea Teatrului National din Bucuresti, care n-are de ce sa fie finantata de catre Ministerul Culturii. In loc sa repari cladiri care sint intr-o stare precara si care ar trebui sa fie ajutate cu interventii de urgenta. Si atunci se petrece ceva destul de neasteptat: prin programul de salvare a unor cladiri care au fost afectate de cutremure, Ministerul Lucrarilor Publice a alocat in ultimii doi ani mai mult mai multi bani decit Ministerul Culturii, care ar fi trebuit, de fapt, sa se ocupe de aceste cladiri.
Sint si alte lucruri, despre care detin informatii vagi (dar lumea vorbeste!): ca sint lucrari care au ajutat clientela politica, indreptind o serie de fonduri pentru alegeri sau in alte scopuri. E vorba despre marile lucrari: Palatul Postei (Muzeul National de Istorie) sau Palatul CEC, care se bucura de fonduri foarte mari, din care probabil ca o parte nu erau neaparat necesare.
Si inca o chestiune, care e ingrozitoare: exista foarte multe case care ar trebui sa fie monumente istorice, dar le uita lumea pentru ca sint ale nimanui sau sint ale cuiva care „enerveaza“. Ma refer, de exemplu, la o serie intreaga de conace din Moldova (e plina de ele!), care vor disparea foarte curind. De asta spuneam ca arhitectura de cult e sprijinita fara sa se constientizeze ca exista si o alta categorie de arhitectura, complet ignorata. Mai exista si o anumita politica, de sprijinire a detinatorilor de monumente istorice (scutiri de taxe pentru restaurare s.a.m.d.), dar care nu se poate aplica, din cauza ca legile n-au fost corelate cu regulementele Ministerului Finantelor.

Ion Bogdan LEFTER:
Cum apreciati unul dintre lucrurile cu care actuala echipa ministeriala s-a laudat mult: lista oficiala a monumentelor istorice, publicata recent?

Serban STURDZA:
Va pot spune o intimplare ciudata: lucram la restaurarea unui monument care avea toate avizele ministerului si, cind m-am uitat pe noua lista, disparuse! Am constatat ca exista greseli, poate omisiuni, poate… habar n-am ce, dar, in orice caz, se creaza confuzie. Sigur ca, in mare, e foarte bine ca s-a publicat lista, insa acum trebuie sa apara erate, sa se reia toata operatia. Mai exista, de fapt, o problema mai veche, subiect de discutie in lumea arhitectilor: unele scoateri de cladiri din regimul de patrimoniu se face justificat, dar alteori se face in interesul afacerii imobiliare…


Razboiul dansului cu Ministerul Culturii

Ion Bogdan LEFTER:
Ce s-a intimplat in 2004 in domeniul dansului contemporan? Ati purtat un adevarat razboi impotriva Ministerului Culturii…

Mihai MIHALCEA:
In dans a fost un an in care s-au intimplat cu adevarat foarte multe lucruri, si datorita unor presiuni mai puternice. Eu ma ferisem sa am vreo legatura cu ministerul, insa anul acesta am avut o relatie foarte strinsa: merg acolo cam de trei ori pe saptamina, pentru ca sint, din august, consultant artistic al Centrului National al Dansului (CND) si timp de doua luni m-am ocupat de directia Centrului, cind dl Tugearu a fost plecat din tara. Ministerul nu-si subventioneaza cum trebuie nici macar institutiile care ii sint subordonate. Exista doua companii de stat gestionate de Ministerul Culturii – Orion Balet, sub Tinerimea Romana, si ConTemp la Opereta, compania Adinei Cezar. Ele primesc bani de salarii, au spatii in care sa repete, dar nu primesc nici un fond pentru productii. E ca si cum Teatrul National ar primi bani de salarii, dar nu poate sa produca nici un spectacol.

Mihaela MICHAILOV:
Lucru care la Teatrul National nu se intimpla!

Mihai MIHALCEA:
Ma rog… In minister nu exista nici un fel de consilier in zona dansului. A fost la un moment dat dl Tugearu, pentru ca noi am supralicitat, n-am cedat sub nici o forma si am pus la bataie toata artileria de care am beneficiat pentru a misca ceva. Dl Tugearu a avut aceasta functie pina cind a fost numit director interimar al CND. In prezent, ca si pina acum doua-trei luni, de altfel, nu exista nici un consilier, nici un departament axat pe coregrafie, nici o modalitate de a selecta sau de a aplica pentru un proiect: absolut nimic. Daca ai un proiect si il cunosti pe ministru e bine, daca nu, nu! Altfel, zona independentilor va e cunoscuta ca initiative si programe. In naivitatea noastra, am propus niste lucruri ministerului, crezind ca le va lua in considerare. Ne-am trezit la un moment dat cu o Hotarire de Guvern si am vazut un text realizat prin copy &paste din tot felul de mail-uri, de documente depuse de noi in timpul anului. Nici acum n-am aflat cine a redactat respectiva Hotarire, publicata in 28 iulie in Monitorul Oficial, in care s-a strecurat o greseala enorma: spatiul care ne-a fost atribuit in cladirea Teatrului National din Bucuresti apartinea Muzeului National de Arta Contemporana, dar in Hotarire a fost trecut Teatrul National! Abia acum, dupa patru luni de insistente si de lupte, s-a publicat in Monitorul Oficial Hotarirea cu corectia de rigoare. Nu stiu cum e posibil ca, atunci cind e redactat un text extrem de important, sa nu fie consultati niste specialisti.
In prezent avem un regulament aprobat si speram sa putem sa mergem mai departe. Din pacate, nu sint prea optimist. Am redactat o scrisoare adresata secretarului general al ministerului, prin care i-am cerut un spatiu pina cind sint definitivate toate reglementarile legate de CND. A durat cam doua luni de zile pina cind am primit raspuns, desi hirtia fusese semnata cu apostila „problema urgenta“. Intre timp, am intrat in toate cabinetele si nimeni nu stia ce s-a intimplat cu hirtia respectiva. Am depus un buget si mi s-a spus ca este supraevaluat, desi am avut o documentatie excelenta, pentru care consultasem si niste specialisti.

Romelo PERVOLOVICI:
Ne confruntam, de fapt, cu decizii arbitrare in ceea ce priveste sustinerea unor proiecte. E o lipsa totala de transparenta si o atitudine manageriala defectuoasa, care se simte de indata ce deschizi pagina de web a Ministerului Culturii.

Mihai MIHALCEA:
Cind am propus ministerului sa sustina dansul contemporan, ni s-a spus ca vom primi o suma importanta pentru un proiect amplu, de anvergura. Era vorba de… 30.000 de euro! Asta insemna pentru ei un proiect national! Am cazut de acord sa propunem o stagiune de dans contemporan de sase luni. Abia dupa patru luni de munca am aflat ca trebuia sa depunem noi 10% din suma ca garantie pentru intregul program! N-am vrut sa cream un precedent si am mers din nou la minister, unde am propus sa cream o institutie care sa regleze toate proiectele: CND-ul. Am vrut sa facem din aceasta institutie o interfata, un fel de agentie independenta, care sa rezolve problemele de infrastructura ale dansului contemporan.


Inertiile teatrului de stat

Mihaela MICHAILOV:
In domeniul teatrului, se poate vorbi de o lipsa de eficienta si de strategie in zona de stat, care inseamna absenta unei selectii competitive. Cei mai multi bani merg in directia Teatrului National, modelul perfect de institutie mamut, a carui unica menire pare sa fie aceea de a plictisi. Acest plictis se plateste insa cu miliarde. Ministrul Culturii vorbeste cu nonsalanta despre spectacole care sa aiba un impact in lume. E greu de crezut ca Apus de soare sau Crima pentru pamint pot avea vreun efect in strainatate. E evident ca ele nu intereseaza pe nimeni.

In loc sa devina din ce in ce mai flexibil, pe baza unor amendamente si schimbari necesare, sistemul teatral continua sa propuna niste modalitati perimate si inficiente de functionare, cu un handicap major fata de legislatia europeana in domeniu. Si ma refer aici la obstacolele cu care s-a confruntat Legea teatrelor si institutiilor de spectacol. Motivul tine mai degraba de o mentalitate subreda a inradacinarii in institutii cu o evolutie/involutie formala. Cei care s-au opus au fost de fapt impotriva unor reglementari care vizeaza mobilitatea actorilor si eligibilitatea lor in functie de o anumita initiativa. Angajarea pe proiect si deci pe o durata determinata, care ii nemultumeste si ii defavorizeaza pe cei anchilozati in sistem (indiferent de numarul de spectacole in care joaca, diferentele de salariu sint aproape inexistente), ar facilita creatii performante si dintr-un motiv foarte simplu: iti poti selecta oamenii cu care vrei sa lucrezi, ceea ce se intimpla in sectorul independent, care ramine, pina la urma, zona cea mai vie de experiment si inovatie. Statutul independentei nu garanteaza obligatoriu spectacole foarte bune, dar e tot atit de adevarat ca vitalizarea spatiului teatral se produce aici mult mai puternic. Cite teatre isi concep, in fond, repertoriul si in functie de sondarea publicului? Odeonul e poate singurul teatru de stat preocupat de fidelizarea publicului si de analizarea orizontului de asteptare. O strategie pe termen lung trebuie sa tina cont de aceasta determinanta, altfel risca sa ajunga la un grad de autoreferentialitate care nu intereseaza pe nimeni.


Clientelism in sustinerea culturii scrise

Ion Bogdan LEFTER:
N-as vrea sa insist aici si acum asupra jalnicei prestatii a Ministerului Culturii in materie de sustinere a culturii scrise. Am criticat foarte sever si in repetate rinduri modul in care a lucrat Comisia nationala pentru alocarea de subventii pentru carti si reviste culturale: fara criterii sau cu criterii gresite, uneori la limita legii (atunci cind, de pilda, a decis finantarea unor titluri editate de alte institutii de stat, care au propriile lor bugete, tot cu bani publici!). Scandalurile din anii trecuti s-au prelungit si in 2004, fiindca iarasi au fost finantate carti ale unor membri ai comisiei, iarasi au fost preferate scrieri din trecut, de „patrimoniu“, in defavoarea literaturii la zi, a scriitorilor contemporani, a experimentelor novatoare.
Nu mai vorbesc despre sumele ridicole distribuite in urma jurizarii acestei comisii. In schimb, ministerul a cheltuit enorm pentru mari „evenimente“ precum „Anul Stefan cel Mare“, pentru care au fost alocate nici mai mult, nici mai putin decit 3 milioade de dolari!; sau pentru inovatia preelectorala intitulata Festivalul Artelor, caruia i sau alocat 2 milioane de dolari!
Sa mai mentionez faptul ca nici pina astazi n-a intrat in functiune cealalta comisie prevazuta de Legea pentru cultura scrisa, si anume Comisia pentru reprezentarea tarii la tirgurile internationale de carte. Drept urmare, dupa ce Romania facuse o figura frumoasa in 1998 la Leipzig sau in 1999 la Varsovia, unde fusese „invitata speciala“, prezentele din ultimii ani la tirgurile internationale din strainatate au redevenit improvizatii saracacioase, selectia scriitorilor invitati sa presteze acolo fiind in unele cazuri de-a dreptul ridicola.
Bilantul in materie – nu ezit s-o spun – a fost catastrofal.


Structura si strategia MCC

Romelo PERVOLOVICI:
As vrea sa intervin pentru a discuta modul in care Ministerul Culturii actioneaza. O mare problema este tenmdinta ministerului de a lansa propriile sale proiecte. Or, el, ministerul, trebuie sa gestioneze anumite proiecte, nu sa le aiba pe ale sale. E o anomalie si o competitie aberanta: ori gestionez bani, ori concep si eu diverse proiecte alaturi de celelalte institutii. Ministerul ar trebui sa funtioneze doar ca selectioner de proiecte. Asa ar fi normal. Ion Caramitru a incercat aceasta formula si totul era mult mai functional.
In ce ma priveste, am depus la un moment dat proiectul Bienalei internationale de tineret la Directia pentru relatia ministerului cu organizatiile neguvernamentale. A ajuns la o doamna numita Rodinceanu. Primise cam prin luna iunie toate proiectele depuse si incerca sa analizeze si sa rezolve singura toate cererile. Era clar depasita de situatie.

Oana RADU:
Mi s-a plins ca in cadrul acestei sesiuni de concurs pentru organizatii neguvernamentale n-a putut sa rezolve toate solicitarile!

Virgil Stefan NITULESCU:
Eu am parasit ministerul de zece ani, dar nu mi se pare ca s-au schimbat prea multe. Ma gindesc la modificari structurale. E un mecanism care functioneaza greoi. A intervenit si aceasta combinatie cu Cultele, care nu mi se pare viabila. Politicile culturale nu au nimic in comun cu politicile statului privitoare la cultele religioase.
Acum, ministerul are o schema foarte redusa si, dupa parerea mea, nu exista nici o sansa ca ea sa se mareasca. Asa ca ideea ca vom avea departamente pentru domenii si subdomenii este utopica. Tendinta este de a reduce numarul directiilor din minister, pentru ca de fiecare domeniu sa raspunda o singura persoana. Din pacate, ministerul este o institutie in care sint oameni si oameni, ca, de altfel, peste tot. Exista persoane extrem de eficiente, care lucreaza de dimineata pina seara si lasa ceva in urma lor, si altele care vin doua ore si nu fac nimic.

Gabriela TUDOR:
Dar aici nu intervine si problema structurii?

Virgil Stefan NITULESCU:
Revenim la problema administratiei culturale in Romania, care nu are o strategie definita: Ministerul Culturii nu a avut de la infiintarea sa un program foarte clar structurat.

Irina CIOS:
Pe de alta parte, ce mi se pare mie paradoxal e ca ministerul iti poate arunca in fata faptul ca a avut anumite initiative: poti sa-l acuzi de lipsa de strategie cind a fost infiintat Muzeul National de Arta Contemporana?

Virgil Stefan NITULESCU:
E adevarat, dar eu ma refeream la o strategie explicita si la o anumita infrastructura. In 2001, in programul numit Renasterea culturii nationale, care avea cinci pagini, exista un singur obiectiv concret, si anume incheierea investitiilor la Biblioteca Nationala a Romaniei. De atunci incoace, in fiecare an, Ministerul Culturii si Cultelor a lucrat in salturi, fixindu-si obiective care nu au fost prea mult cunoscute de oamenii carora li se adreseaza.

Gabriela TUDOR:
Societatea civila, pe de alta parte, ar putea sa propuna ministerului un program de reorganizare.

Virgil Stefan NITULESCU:
Ceea ce putem noi sa analizam acum este strategia implicita a Ministerului Culturii in acesti patru ani. Ministerul si-a propus sa realizeze niste lucruri, care, mai direct spus, „sa ia fata“. Muzeul National de Arta Contemporana este exemplul cel mai spectaculos. Este, cred eu, una dintre cele mai importante institutii culturale create din 1990 incoace in Romania si este, in mod evident, o institutie care te impresioneaza. In domeniul restaurarilor au fost citeva initiative gen Ateneul Roman, Palatul Postelor – cladiri emblematice pentru Capitala –, care au urmarit sa aduca politica ministerului in vizorul intregii societati. Teama mea este ca, dincolo de toate acestea, exista multe alte obiective pe nedrept neglijate. Din 25.000 de monumente istorice, poate 15.000 sint in stare foarte grava.
Revenind la proiectele de amploare pe care ministerul a ales sa le sprijine: Festivalul Enescu e un alt exemplu. In New York Times a aparut o cronica in care se facea o remarca extrem de interesanta: cum isi permite Romania, din putinii bani pe care ii are, sa faca un festival la acest nivel?! Ceea ce vreau sa spun este ca au fost citeva proiecte extrem de costisitoare in acest mandat, organizate pentru a convinge ca ministerul are o activitate meritorie, concretizata in initiative importante. A fost o strategie care a multumit un grup restrins de oameni si i-a nemultit pe cei mai multi dintre profesionistii domeniului.


Ecumest – pentru transparenta

Oana RADU:
Asociatia noastra, Ecumest, a lansat programul Policies for Culture in Romania in 2000, pe vremea fostului guvern. Ministrul a participat atunci la intilnirea pe care noi am organizat-o si s-a aratat interesat de parteneriatul cu organizatiile publice sau private in definirea unei strategii. Dupa aceea, o data cu schimbarea guvernului, lucrurile s-au schimbat. Virgil Nitulescu spune ca ministerul s-a schimbat foarte putin. Da, dar, pe de alta parte, a fost caracterizat printr-o permanenta discontinuitate: fiecare schimbare de guvern a presupus abandonarea tuturor proiectelor anterioare si startul de la zero.
As mentiona si implicarea Ecumest in zona training-ului cultural. Datorita experientei noastre, Ministerul Culturii ne-a solicitat la un moment dat sa propunem un proiect de formare pentru cei care lucreaza in institutiile publice. Noi l-am propus, dupa care lucrurile n-au mai evoluat in nici un fel. La Timisoara a fost constituita o strategie locala, pentru judetul Timis. Cei din Ministerul Culturii s-au aratat interesati sa sustina o asemenea initiativa, dar, iarasi, lucrurile au ramas la aceasta faza de intentie.
Ceea ce am incercat noi sa facem a fost sa distribuim informatii, sa facilitam transparenta in minister, in special in programele de finantare, dar si in domeniul legislativ, solicitind un raspuns in scris, pe care apoi
sa-l difuzam in intreaga noastra retea. Am avut un feed-back chiar de la minister in cazul finantarii cu ONG-urile. Am difuzat informatii despre toate concursurile organizate. Aici cred ca e secretul – sa-i fortezi sa puna in functiune anumite mecanisme.

Irina CIOS:
Practic, ministerul este cel care gestioneaza suma alocata unui proiect – el opereaza plata –, dar nu are nici o calitate sa ia o decizie in ceea ce priveste proiectul respectiv.

Ion Bogdan LEFTER:
Sistemul comisiilor de experti, folosit in prezent, a fost inaugurat in perioada ministeriatului lui Ion Caramitru. In momentul in care a venit Razvan Theodorescu, componenta comisiilor s-au schimbat si ele au incetat sa fie independente: sint constituite clientelar si sint folosite pentru ca sa se poata spune ca „expertii au decis“, desi, pina la urma, si ministrul sau alte persoane influente decid pe cine vor sa finanteze. Cind noi am protestat referitor la comisiile pentru cultura scrisa, ni s-a spus ca sint „colegii nostri din Academie“…


Parlament, minister, raspundere

Irina CIOS:
Am si eu o curiozitate: parlamentarii pot amenda activitatea ministerului?

Virgil Stefan NItULESCU:
Cind fiecare ministru este audiat de membrii comisiei de specialitate, dupa ce isi expune programul, parlamentarii isi exprima diferite opinii, care sint luate in consideratie sau nu.

Ion Bogdan LEFTER:
Concret, punctul in care se intilnesc este initiativa legislativa. In legislatura 2000-2004, la Camera, seful Comisiei de specialitate, membru al PSD, Mihai Malaimare, a avut o pozitie total diferita de cea a ministerului PSD in ceea ce priveste Legea institutiilor de spectacole.

Irina CIOS:
Nu e insa posibil ca Parlamentul sa faca o evaluare a guvernarii trecute si sa analizeze ce a fost bine si ce nu a fost, tocmai pentru ca viitoare guvernare sa poata avea in vedere toate aceste lucruri?

Virgil Stefan NITULESCU:
Nu s-a facut niciodata o astfel de evaluare.

Gabriela TUDOR:
Ar trebui sa incercam sa facem un proiect in care sa propunem ministerului o formula de organizare si de strategie pe urmatorii patru ani.

Virgil Stefan NItULESCU:
Cel putin in actuala guvernare, au fost doar doua persoane care si-au asumat raspunderea: ministrul si secretarul general. Celelalte persoane din minister, indiferent ca erau sefi de serviciu sau secretari de stat, s-au implicat foarte rar in anumite initiative.

Irina CIOS:
Nu e vorba ca si-au asumat mai mult sau mai putin, dar nici un proiect nu trecea mai departe fara semnatura lui Ioan Hidecuti (secretarul general). Proiectul putea sa fie semnat de Razvan Theodorescu si totusi nu primeai nici un ban daca Hidecuti nu era de acord! Acum doi ani am trecut prin toata aceasta procedura.

Virgil Stefan NITULESCU:
Decizia s-a concentrat intotdeauna la virf, iar ceilalti, care nu erau in aceasta pozitie, pur si simplu au fugit de raspundere.

Romelo PERVOLOVICI:
N-au fugit, nu cred ca au fost lasati sa faca ceva!

Virgil Stefan NITULESCU:
Din aceasta cauza, ministerul a functionat greoi.

Romelo PERVOLOVICI:
Practic, asa cum a spus si Irina, un singur om lua decizii si daca el, sa zicem, era plecat in concediu, nu se misca nimic! E foarte greu in aceste conditii sa lasi profesionistii sa faca ceva. De aici si starea de lehamite din birouri, pentru ca, la un moment dat, simti nevoia sa te regasesti in ceea ce faci.


Poate societatea civila sa influenteze functionarea Ministerului Culturii?

Ion Bogdan LEFTER:
Pina la urma e vorba de optiunea aplicarii unei anumite politici culturale. Pe aceasta linie, as spune ca in discutia noastra s-a conturat un set de principii pe care le-am putea propune pentru elaborarea pe viitor a politicilor Ministerului Culturii: ministerul gestioneaza, nu lanseaza proiecte; descentralizare in interiorul institutiei; transparenta si eficacitate; finantari sporite pentru reprezentarea externa; s.a.m.d.

Oana RADU:
Daca vii cu ceva care e foarte bine facut si intr-o forma atractiva, poti sa convingi!

Romelo PERVOLOVICI:
Cind in zona societatii civile exista o propunere de organizare, atunci se creeaza un model din care se poate lua ce e mai important.

Irina CIOS:
E clar ca ministerul nu raspunde la initiative decit in momentul in care se gasesc alte cai prin care sa fie atras.

Romelo PERVOLOVICI:
Pe de alta parte, initiativele importante nu pot fi refuzate total, brutal si fara explicatii. Cind le propunem, trebuie sa ne batem pentru ca sa obtinem cit mai mult din partea ministerului.

Serban STURDZA:
Mi s-a povestit acum citiva ani de zile care era situatia in Olanda. Fiind vorba despre o tara cu un numar urias de posibile monumente istorice, a fost numita la un moment dat o comisie care sa le puna intr-o ordine, de la un unu la infinit: pur si simplu, sa faca un clasament! Aceasta lista a fost dupa aceea evaluata de oamenii din minister si s-a facut un calcul: citi bani sint necesari pentru intretinerea din fonduri publice a fiecarui monument in parte. Si cind s-a ajuns la citi bani erau alocati de la buget in urmatorii 10 ani pentru patrimoniul cultural, s-a tras linie: societatea olandeza atit putea sa sustina…


Monitorizarea se incheie, monitorizarea continua!

Ion Bogdan LEFTER:
Stimati colegi, ca la inceput, va multumesc si la final pentru participarea la masa noastra rotunda. Fireste, chiar daca proiectul propriu-zis de „monitorizare“ a Ministerului Culturii se opreste aici, si Observatorul cultural, si noi toti vom continua sa urmarim ce se intimpla. Pina una-alta, sa vedem cine va prelua ministerul odata cu instalarea noului guvern si ce schimbari de structura si de politici se vor face – sau nu se vor face! Vom „monitoriza“ si vom aprecia!…