La începutul acestui an, am avut ocazia să
descopăr cîteva texte inedite ale lui Roland Barthes, din perioada pe care el o
numeşte a „dorinţei de a scrie“, cea care precedă apariţia primului său volum, Gradul zero al scriiturii, în 1953. Roland Barthes îşi începe viaţa de scriitor
tîrziu, la aproape 40 de ani, pentru că tuberculoza îl rupe de o carieră
universitară şi – poate – diplomatică – pe care avea să o recupereze parţial
după 1960. A nu publica nu înseamnă a nu scrie. De aceea, există o aşa-numită literatură
de sertar a lui Roland Barthes, dintre care unele texte apar în cuprinsul
primului volum al Operelor complete editate de Eric Marty în 1995, apoi în
2002. Dar mai e ceva: Roland Barthes petrece doi ani, cu întreruperi, în
România, în calitate de bibliotecar şi apoi de ataşat cultural al Ambasadei
Franţei la Bucureşti, în cadrul Institutului Francez de Înalte Studii (între
toamna lui 1947 şi toamna lui 1949), asistînd la schimbarea bruscă şi violentă
de regim de la noi. El va fi însoţit aici de mama lui, Henriette – de care va
fi mereu legat şi a cărei moarte, în 1977, îl aruncă într-o depresie
intermitentă. Fie spus între paranteze, pentru a o putea aduce pe mamă la
Bucureşti, trebuie să o treacă drept soţia lui (conform actului de acceptare
care se găseşte în Arhivele Ministerului francez de Externe, de la Nantes).
Am avut ocazia să stau de vorbă cu cîţiva
eminenţi „barthesiologi“: Eric Marty şi Claude Coste m-au susţinut în
cercetările pe care le-am întreprins, şi nu au fost singurii. După ce în
ultimii zece ani au apărut fie scrieri personale inedite (Jurnal de doliu, de
pildă), dar şi cursurile predate la Collège de France în ultimii trei ani de
viaţă, numele lui Barthes este tot mai puţin legat de cel odios al
„structuralismului“ şi al teoriei literare dure din anii 1960, şi tot mai mult
asociat cu o întreprindere scripturală şi scriitoricească ascetică şi corporală
în acelaşi timp, singura prin care autorul credea că mai poate gîndi
literatura. Pentru unii, devenirea-scriitor a lui Barthes, evidentă deja în
1975 odată cu publicarea unei autobiografii „impersonale“ (acel Roland Barthes
par Roland Barthes), anunţă eşecul teoriei literare ca avatar al retoricii, în
plină eră mediatică. Este poate încă mai interesant să citeşti textele lui
Barthes dintr-o perspectivă etică – pe care chiar ele o pot încuraja – în
momentul în care ne-am convins că literatura nu mai poate salva „lumea“ şi că
dimensiunea politică a teoriei literare nu are valoare decît în raport cu
destinele individuale ale celor care o practică sau o citesc.
Atunci cînd m-am gîndit la ceea ce s-ar putea
numi un foileton Barthes – care să fie şi un jurnal teoretic –, am avut în
vedere cîteva idiosincrazii ale receptării româneşti a scriitorului francez:
asimilat unui teoretician „pur şi dur“ – sau unui „postmodern“ prin Camera
luminoasă, de pildă –, Barthes este astăzi out-fashioned în România. Pe de altă
parte, a fost în primele lui decenii de carieră un om de „stînga“, ceea ce nu-l
face prea frecventabil la noi. Totuşi, a fost recent reabilitat ca „antimodern“
de Antoine Compagnon şi, în consecinţă, şansele de a fi mai bine primit din
perspectivă ideologică nu pot fi chiar mici. Textele inedite ale lui Barthes
însă – o corespondenţă întinsă, în anii 1940, în special –, dar şi altele, chiar
din tinereţe (Michelet), pot fi citite cu greu ca exerciţii de teorie
structurală. Importanţa lingvisticii pentru tînărul Barthes nu poate fi
disociată de lecturile clasicilor pe care le-a făcut mereu cu o nedisimulată
plăcere şi de un ethos burghez nedezminţit. Este însă limpede că experienţa
românească i-a motivat interesul pentru semiologie şi pentru ideologia
disimulată în orice text public, ca şi pentru prezenţa Puterii în orice discurs
instituţional. Pentru că în acest moment deţinătorul legal al drepturilor de
reproducere a operei lui Barthes (fratele său vitreg Michel Salzedo) interzice
publicarea scrierilor sale intime, vom putea cita doar fragmentar din
corespondenţa la care ne referim. Am primit permisiunea să publicăm însă o
scrisoare trimisă de la Bucureşti, din mai 1948, prietenului său Robert David –
lucru pe care-l vom face curînd.
Dar aceste reflecţii care pornesc de la
Barthes nu se limitează la experienţa lui românească: Barthes are de la bun
început convingerea că, pe cît de importantă este dimesiunea politică a
limbajului, pe atît de inutilă e implicarea în politică (dacă dorinţa de putere
e ţinută în frîu, această convingere nu poate fi contracarată de nimic). Este
vorba aici, dincolo de relaţia dintre Barthes şi Istorie (care nu e aproape
niciodată tematizată şi încă mai puţin prezentă narativ), despre surprinderea
unei anumite deveniri a teoriei – una pentru care cazul lui Barthes este
exemplar şi poate paradigmatic. Despre toate astea am început să scriu în România literară, într-un foileton pe care îl continui în Observator cultural.
Aceasta din urmă este revista în care demult am scris despre Barthes că a fost
autorul a „multe prostii“ în textele lui din anii ’50. Totul depinde însă de
lumina ochilor cu care citeşti: ce vede, cît vede şi ce ascunde ea dintr-un
obiect care nu e niciodată „tot“.
1978-1979: Barthes şi „paradigma romantică“
Pentru Tzvetan Todorov, reflecţia despre
literatură se înscrie, la sfîrşitul anilor ’70, în Franţa, în paradigma
romantică. Într-un articol-bilanţ publicat în aprilie 1979 în prestigioasa
revistă Poétique (de la înfiinţarea căreia s-au împlinit anul trecut 30 de
ani), teoreticianul de origine bulgară face un bilanţ a ceea ce se afirmă ca
„teorie literară“ în Franţa acelor ani şi constată că practica ei rămîne
prizonieră a – ceea ce am numi jurnalistic – unui spirit al locului, a unei
ideologii căreia îi rămîne prizonieră, pentru că nu-şi dă seama de ea. Este o
ideologie care nu poate purta către o revoluţie, estetică sau de gîndire,
tocmai pentru că nu se poate desprinde de romantismul din care decurge. Trebuie
spus că, atunci cînd vorbeşte de „paradigmă romantică“, cel care făcuse
cunoscute publicului francez scrierile „formaliştilor ruşi“ se inspiră probabil
dintr-o altă lucrare de popularizare a unui discurs puţin cunoscut în Franţa:
romantismul german. Pentru că, tot în 1979, Philippe Lacoue-Labarthe şi
Jean-Luc Nancy publică la Seuil o antologie de scrieri de teorie literară
romantică sub titlul L’Absolu litteraire. Théorie de la littérature du
romantisme allemand (apar aici mai ales textele fraţilor Schlegel, Novalis,
Schleiermacher, Schelling, texte apărute în buza secolului al XIX-lea). Todorov
ia ca exemple pentru supoziţia lui lucrări ale lui Maurice Blanchot şi Roland
Barthes şi, de fiecare dată cînd le pune în oglindă cu „paradigma romatică“,
recurge la texte ale autorilor antologaţi de Lacoue-Labarthe şi Nancy.
La o primă lectură, era evident, cum este şi
astăzi, că ceea ce se numeşte teorie literară împărtăşeşte, mai ales în ceea ce
priveşte poezia, nu doar un aer de familie cu aceste texte, ci, mai precis,
scrie Todorov, cinci trăsături: focalizarea „facerii“ literaturii în paguba
celebrării „operei“, intranzitivitatea, valorizarea coerenţei în detrimentul
adecvării (sau a valorizării referenţialităţii), sintetismul (fuziunea
contrariilor) şi expresivismul. Nu e cazul să considerăm aceşti termeni
separat, ajunge dacă spunem că încărcătura lor conceptuală debordează orice
intenţie de analiză la botul calului. Todorov observă, aşadar, că teoria
literară recentă din Franţa nu face decît să reinterpreteze sau mai degrabă să
prelucreze altminteri teme care între timp deveniseră proprii ideii de
literatură modernă – e drept, cu menţiunea, importantă, că teoreticienii
francezi nu se cantonează în literar (ceea ce la noi se numeşte „estetic“), ci
încearcă să deducă din „paradigma romantică“ modele de acţiune socială şi să
realizeze, altfel spus, mai mult decît predecesorii lor. Dar această menţiune
nu-i mai aparţine lui Todorov, ci lui Vincent Kauffman. Teoreticianul bulgar
trece apoi la autorii cu care-şi ilustrează observaţiile, Maurice Blanchot şi
Roland Barthes, reuniţi de tematizarea, fiecare independent de celălalt, dar
într-o anume continuitate evidentă azi, a neutrului. În cazul fiecăruia,
Todorov regăseşte cîteva din cele cinci trăsături „romantice“ enunţate, dar nu
se opreşte aici. Tema neutrului cere pînă la urmă o abordare care depăşeşte,
sau măcar încearcă s-o facă, paradigma romantică.
Todorov n-avea cum să fi citit la acea oră
cursul despre neutru pe care Barthes tocmai îl ţinuse la Collège de France, în
1977-1978 (însemnări editate de Thomas Clerc în 2002, la Seuil). Dar era deja
lesne de observat că, atît la Blanchot, cît mai ales la Barthes, neutrul
reprezintă tentativa unei soluţii de eliberare. Dacă pentru Blanchot, neutrul
înseamnă o piedică în calea devenirii imaginare a unui text în operă (şi poate
fi astfel asimilat unui soi de „nihilism“), pentru Barthes, neutrul este ceea
ce dejoacă paradigmele, ceea ce scapă sistemului, ceea ce nu se lasă
clasificat. Dar atunci cînd el numeşte neutrul „ceea ce dejoacă paradigma“, nu
se mai referă, lucru esenţial, la cuvinte, ci la un real: „Căci nu definesc un
cuvînt; numesc un lucru: adun sub un nume, nume care este aici neutrul“. Carevasăzică,
Barthes părăseşte „teoria“ – el nu dă definiţia neutrului cum altul ar defini
iubirea – pentru a intra în practică, în viu, în afect: un lucru este ceea ce
se experimentează, se simte, se revelează. Barthes nu se mai referă nici la
literatură, căci „ceea ce caut este o introducere la a trăi, un ghid de viaţă
(proiect etic): vreau să trăiesc după nuanţă“ (am citat din primul curs). De
altfel, cursul însuşi se numeşte „dorinţa de Neutru“, pentru că pune în
chestiune un postulat pe care îl menţionează un tînăr filozof francez despre
care voi mai vorbi, David Rabouin, şi anume „primatul dorinţei asupra valorii“.
N-are rost să insist de ce fără a regîndi acest primat nimeni nu poate „ieşi
din metafizică“ şi din dogmă atunci cînd vorbeşte inclusiv despre literatură.
E greu de spus dacă Barthes, cititorul lui
Jules Michelet, îşi făcuse, în anii ’70, un program intelectual din ieşirea din
romantism. Mai degrabă nu. Cursul despre neutru debutează în februarie 1978,
adică la vreo cinci luni de la moartea mamei sale, şi de aceea cred că ieşirea
lui Barthes din romantism este motivată ea însăşi etic, nu intelectual. Nevermind. Acum, în 2011, Barthes – autorul – apare altfel decît l-am cunoscut
pînă în 1975, şi poate chiar după aceea: pentru că mizele „ultimului Barthes“
nu pot fi separate de un context de gîndire care probabil că încearcă să iasă
încetul cu încetul din lunga „paradigmă romantică“. Dar nici înainte Barthes nu
gîndea în afara mizelor etice. Iată ce-i scrie, în decembrie 1944, lui Robert
David (text inedit): „Cîntăresc din nou toate valorile în mijlocul cărora
Occidentul vrea să mă facă să trăiesc şi toate-mi par incomplete şi puerile;
acest caracter infantil al Occidentului mi se impune cu cruzime şi mă face să
sufăr. Se pare că Occidentul a sleit toate virtuţile pe care le-a atins (e un
fel de „pune-mîna-pe-toate“, ca un copil) şi cu care n-a ştiut ce să facă.
Niciodată n-a ştiut să meargă pînă la capătul unei virtuţi, să o facă să
înflorească în linişte în logica radioasă şi silenţioasă a unei eflorescenţe
(tot ce e vegetal e silenţios, iată ce lecţie)“. Barthes a avut mereu nevoie de
lume, de social şi de instituţional şi a amînat mereu proiectul etic la care se
angajează la sfîrşitul vieţii. Dar atunci, spre sfîrşitul deceniului opt, prin
acest angajament, el deschide calea unui 2000-ism teoretic (îl numesc aşa
pentru plăcerea de recunoaştere a cititorului român) care poate fi descris în
funcţie de două criterii imediate: cel istoric şi cel tematic. Despre ele vom
vorbi în episodul următor.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters