OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Agitatia politico-mediatica din jurul presupusei implicari a Cotrocenilor si a presedintelui de atunci, Ion Iliescu, in stabilirea unei legaturi telefonice directe (si criptate) cu Kremlinul a luat, in citeva saptamini, infatisarea unui fascinant roman politist. Suite de negari, audieri, acuze, riposte, indulciri de ton, scuze, denunturi, furtuni de documente, bilbiieli, nuantari, derute, enervari in direct, admonestari solemne etc. etc. au acoperit, simultan sau succesiv, toata presa scrisa, audio si video, dezbaterile publice, actiunea parlamentara si gimnastica nocturna a bagatorilor de seama din oficiu. Toata partea insomniaca a societatii romanesti, care crede sincer ca suspendarea odihnei inseamna, in mod sigur, vigilenta, a intrat in spasme si s-a asezat brusc in doua tabere: una proclamata ferm prooccidentala, europeana in sens larg, care a facut din firul rosu un fel de Cernobil politico-moral, cealalta, condusa agitat si gifiit de pedestrasul Ion Cristoiu, suspecta de mladieri interesate pe linga PDSR si de subtile, dar adinci, afecte promoscovite. In vreme ce prima tabara il acuza pe Ion Iliescu, mai mult sau mai putin transant, de duplicitate, de obedienta fata de Rusia si de manevre tainice impotriva intereselor nationale, cealalta acuza actuala putere ca a declansat si instrumentat intregul scandal tocmai in aceasta perioada (pre)electorala, dominata autoritar in sondaje de un Iliescu restaurat si cosmetizat politic, gata pregatit pentru recuperarea scaunului de la Cotroceni pe care, in toti acesti patru ani, l-a socotit, in sinea lui, doar temporar uzurpat. Un ton solemn pe de o parte, sincer inspaimintat de ipoteza unei Romanii neoiliesciene dupa alegerile din toamna, si un altul, disperat, haituit, discontinuu, cu accente isteroide, al lui Iliescu si al citorva dulai din presa, pe de alta parte, ascund, de fapt, in spatele confruntarii lor directe, lucruri mult mai interesante.

Puterea de astazi, atit la nivelul partidelor, cit si la acela al Presedintiei, este parte activa in aceasta confruntare si are aerul aceluia care a primit un cadou si il exploateaza acum in regim de urgenta, cu acea teama secreta, dar perfect intemeiata, ca el se poate eroda inainte de a produce efecte. Acest comportament, asociat si cu faptul, notoriu prin desele dovezi oferite in anii din urma, ca in coalitie se gindeste mult prea lent, iar atunci cind acest lucru chiar se intimpla, rezultatele sint jenant de modeste, demonstreaza destul de limpede ca puterea este beneficiara (aparenta) a acestui eveniment si nicidecm creatoarea lui. Ea nu are, in mod cert, nici libertatea imaginatiei si nici mijloacele directe de a pune in practica o asemenea forma de compromitere de o extrema subtilitate.

Daca asa stau lucrurile in tabara acuzatorilor, in aceea a acuzatilor bate vintul. Nu numai ca Ion Iliescu este singur, adica parasit de colegii sai din partidele de opozite, dar, si mai grav, insa si mai semnificativ in acelasi timp, el este abandonat chiar de propriul partid. Un singur om din PDSR, blindul rezervist Radu Timofte, a incercat cu disperare sa-i dea sefului sau o mina de ajutor, in timp ce in restul partidului s-a asternut o tacere de mormint. Comunicatul acela cu sprijinul, cu sustinerea etc., precum si confruntarea tardiva a lui Adrian Nastase cu Silviu Brucan sint atit de formale si de neconvingatoare, incit ele sugereaza, mai degraba decit abnegatia solidarizarii, proportiile abandonului. Si acest lucru il simte Ion Iliescu insusi atunci cind incearca, in interventiile publice, sa-si asocieze si partidul in ipostaza de victima. Numai ca, surprinzator, PDSR este total ignorat in aceasta afacere chiar de catre acuzatorii insisi, tinta fiind, in exclusivitate, Ion Iliescu. Tocmai aceasta disjunctie, asociata si contextului politic regional si euroatlantic, sugereaza un fapt mult mai interesant: indiferent cit ar fi de iubit Ion Iliescu la nivelul gospodinelor in general si la acela al gospodinelor din propriul partid, din punct de vedere politic el este deja istoricizat. Personaj de tranzitie, adica al unei istorii scurte si rapide, el este, ca formula si ca viziune politica, un gorbaciovist tirziu, un preeltinian, un solitar al istoriei contemporane prelungit atipic pe scena politica a momentului: singura sa vecinatate, aflata inca in stare de functionare, dar si aceea complet izolata, este relicva stalinista de la Belgrad. In aceste conditii, intoarcerea la Iliescu nu reprezinta doar o problema strict romaneasca, una locala si atit, ci una mult mai importanta, care tine de noua constructie a Europei insesi.

Prin Vladimir Putin, Rusia intra acum intr-o epoca noua si, probabil, intr-un nou tip de comportament – pragmatic, ferm, dezideologizat si, poate, mult mai apropiat de asteptarile occidentale decit am fi noi dispusi sa banuim –, comportament in care nostalgicul, emotionalul si comunistul diluat Ion Iliescu nu poate intra nici ca partener si nici ca adversar. Sa nu uitam ca scandalul firului rosu s-a declansat la Moscova, in plina campanie prezidentiala, cind singura problema era daca Putin va fi ales din primul tur ori va fi nevoie de un al doilea, iar descarcarea acestei capse a avut loc tocmai in Congresul american. Spre deosebire de alte dati, cind Romania conta doar ca pigment geografic si ca poligon de incercare pentru eficienta psihologica a gesturilor de consolare, acum ea a intrat cu adevarat in calculele europene si, evident, si in acelea ale Moscovei, iar problema interlocutorului se va pune cu cea mai mare grija in toate cancelariile interesate. Procentajul cu care este creditat Ion Iliescu in sondajele de opinie din ultima perioada si riscul unui recul al Romaniei spre anii nouazeci, inclusiv prin incurajarea unor mentalitati a caror asteptare este stagnarea, marasmul si supravietuirea gelatinoasa, au determinat suita de evenimente la care tocmai participam si care, fara nici o exagerare, a zdruncinat din greu echilibrul lui Ion Iliescu.

Iar cei care ii subrezesc acum pozitia liderului PDSR nu sint altii decit cei care i-au consolidat-o in primii ani de dupa ’89. Cu alte cuvinte, revolutia continua, dar fara personajele insurgente si romantioase de la debutul ei. In acest context poate fi inteleasa si colaborarea plina de solicitudine a lui Vasile Ionel, a carui memorie s-a dovedit mult mai proaspata decit aceea a fostului sau sef, si care, fara sa vrea, a aratat implicit ca el mai mult il supraveghea decit il slujea pe Ion Iliescu. Si tot in consecinta acestor fapte, PDSR tace nu pentru ca asa ar fi el, tacut de felul lui, ci pentru ca stie foarte bine despre ce este vorba. Aprigul combatant Ioan Mircea Pascu si retorul rafinat si malitios care este Adrian Nastase si-au pierdut brusc si misterios cheful de viata si puterea de foc, lasind pe cimpul de lupta doar un comandant halucinat si fara arme – Ion Iliescu – si un combatant reformat si fara cauza – Radu Timofte. Care va fi continuarea acestui scenariu este greu de presupus, dar o varianta nu poate fi ignorata: tirziu, tirziu, cind va mai fi doar vreo luna pina la inceperea campaniei electorale pentru prezidentiale, amintindu-si ca poseda un virus care trebuie pus in actiune, Ion Iliescu se va retrage din motive de sanatate, asa cum le sta bine celor din generatia lui ideologica si biologica, iar in locu-i, smerit si inlacrimat, se va arata, de voie, de nevoie, atit de tacutul acum Adrian Nastase. Un interlocutor perfect si pentru Putin, si pentru Blair, si pentru, probabil, Al Gore. Pina atunci, insa, partidul lui Nastase scoate castanele din propria-i vatra cu miinile actualei puteri si cu inteligenta cinica, dar de atitea ori verificata, din spatele blindat al Zavtrei.