Organizatorii Festivalului Masters of
Jazz au inclus în oferta lor şi o întîlnire Nigel
Kennedy, plasată iniţial pe 5 noiembrie, mutată apoi pe 24.
Această „coda“ poate fi tratată ca zi de festival sau ca
eveniment aparte; important este că marile nume ale muzicii (şi nu
numai) au început să vină şi în ţara noastră, ba
chiar mai mult, să revină. O mare parte dintre muzicienii care au
evoluat pe scena Sălii Palatului ne-au mai vizitat cu ocazii
anterioare.
Cei la care ne referim sînt Al
Jareau, Monty Alexander Trio, Count Basie Orchestra&Bill Hughes,
Erik Truffaz Quintet, Dianne Reeves… Momentul de vîrf a fost
Five Peace Band, un nume arbitrar pentru una dintre echipele muzicale
cele mai importante (din toate timpurile) care pot fi văzute şi
ascultate pe orice meridian. Cei cinci sînt: saxofonistul Kenny
Garrett, basistul Christian McBride, bateristul Vinnie Colaiuta,
pianistul Chick Corea şi chitaristul John McLaughlin. Aceştia doi
din urmă au apărut pentru prima dată împreună după 40 de
ani de carieră şi drumuri paralele.
Remarcăm faptul că a fost primul
festival de o asemenea anvergură, în care, alături de
oaspeţii din străinătate, nu au evoluat şi muzicieni români.
Ideea, generoasă de altfel, de a plasa nume de la noi pe acelaşi
afiş cu mari maeştri ai genului a fost în mod salutar
abandonată. Recitalurile geniilor locale din aşa-zisa deschidere nu
făceau decît să deturneze parţial mult aşteptatele concerte
extraordinare. Că avem o mişcare jazzistică internă este bine,
dar pînă la accederea muzicienilor noştri pe aceleaşi
„stabilimente“ cu „monştrii sacri“ mai este cale lungă.
Cine doreşte jazz autohton, poate avea şi altfel decît la
pachet cu cei care au rupt de mult frontierele geografice (şi
valorice).
Five Peace Band
Între cuvintele „peace“ şi
„piece“ nu sînt diferenţe fonetice. Fără îndoială,
echivocul din numele ales pentru formaţie nu este întîmplător.
Cele cinci „piese“ grele aduc, prin muzica lor, pacea în
sufletele ascultătorilor. Ideile zen ale lui John McLaughlin din
perioada (albumului) Love, Devotion, Surrender se regăsesc deplin în
proiectul scientologic (din cam aceeaşi perioadă) al lui Chick
Corea, Return To Forever. Cei doi s-au întîlnit prima
dată şi au cîntat împreună, în anii ’60, sub
tutela lui Miles Davies. De atunci, au păstrat neîncetat
legătura, fără a mai colabora muzical pînă anul acesta. Nu
putem decît să ne bucurăm că echipa formată în urmă
cu cîteva luni în Austria a ajuns atît de repede la
Bucureşti, unde cei doi (plus trei) mari muzicieni şi-au început
show-ul printr-o compoziţie a marelui Miles. Concertul a avut două
părţi, din care nu au lipsit duo-urile pian-chitară. Solourile
instrumentale au alternat cu momentele de improvizaţie colectivă,
totul sub egida (sau, dacă cititorul doreşte, sub zodia)
rafinamentului. Publicul a reacţionat bine, iar cei de pe scenă au
simţit acest fapt. De altfel, atît Corea, cît şi
McLaughlin mai fuseseră (în două rînduri fiecare) în
România, ultimul chiar anul acesta, şi ştiau că vor fi bine
primiţi. Festivalurile de jazz de la Sibiu, Bucureşti, Galaţi,
Iaşi, Costineşti, ca şi emisiunile radio ale lui Florian Lungu,
evenimente desfăşurate pe durata a cinci decenii, nu au rămas fără
ecou; avem un bun public, iar acest fapt este remarcat de toţi
muzicienii care ne vizitează. Chiar dacă din sală nu au lipsit
politicienii sau VIP-urile, marea majoritate a oamenilor ştiau de ce
se află şi, mai ales, ce se întîmplă acolo.
La un astfel de concert este bine să
te afli în sală. Muzica nu poate fi „povestită“, iar în
cazul ales, comentariile sînt plictisitoare, deoarece nimic nu
poate fi pus raţional sub semnul rezervelor.
Epilog cu Nigel Kennedy
Numele lui Kennedy poate fi întîlnit
în relaţie cu clasicul, rockul, celticul sau tradiţionalul.
Printre albumele sale se numără chiar şi un Jimi Hendrix Tribute.
Există, de asemenea, o piesă Tribute to Maria Tănase – aflată
pe albumul East Meets East, imprimat împreună cu ansamblul
folcloric Kroke Band, din Polonia. Faptul că Nigel Kennedy are şi
un cvintet de jazz, cu care vine la Bucureşti la sfîrşitul
lunii noiembrie, nu trebuie să mire pe nimeni.
Se spune, în lumea melomanilor,
că un jazzman poate interpreta o partitură clasică dacă doreşte,
dar că unui profesionist al muzicii simfonice îi este total
peste mînă să improvizeze şi, cum jazzul se bazează pe
improvizaţie, acesta din urmă va eşua. Cu Nigel, însă,
nimic nu este bătut în cuie.
În octombrie anul trecut,
distinsul artist a întreprins un miniturneu în Bulgaria,
concertînd la Varna şi Sofia (după ce fusese, în urmă
cu cîţiva ani, şi la Bucureşti, în cadrul Festivalului
„George Enescu“). Partiturile din Beethoven şi Mozart s-au
metamorfozat acolo, prin improvizaţii, în Purple Haze
(Hendrix) sau în teme de-ale lui Miles Davies. Freza à
la Eraserhead (vezi filmul lui David Lynch!) a fost întregită
de o ţinută complet(ă) punk. Apariţia a surprins, a amuzat, a
provocat. Cînd a primit flori din partea organizatorilor, în
numele unei alergii la polen, Nigel Kennedy a transmis omenirii
următorul mesaj: „What the fuck is that?“.
Trebuie să le spunem celor care nu
ştiu încă despre ce este vorba, că violonistul britanic
Nigel Kennedy şochează prin „look“ la fiecare apariţie. Ţinînd
cont de genul muzicii abordate şi de nivelul valoric indiscutabil,
modul de (auto)prezentare al artistului este unic. Frizura,
îmbrăcămintea şi atitudinea sînt într-adevăr
diferite de tot ceea ce se petrece pe scenele filarmonicilor sau pe
cele ale instituţiilor similare. În plan sonor însă,
fiecare element este conform standardelor din domeniul muzicii
clasice sau al altor genuri abordate. Nu ne rămîne decît
să aşteptăm şi să vedem ce va (mai) aduce Nigel, în
noiembrie, diferit la Bucureşti.