OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cei la care ne referim sînt Al Jareau, Monty Alexander Trio, Count Basie Orchestra&Bill Hughes, Erik Truffaz Quintet, Dianne Reeves… Momentul de vîrf a fost Five Peace Band, un nume arbitrar pentru una dintre echipele muzicale cele mai importante (din toate timpurile) care pot fi văzute şi ascultate pe orice meridian. Cei cinci sînt: saxofonistul Kenny Garrett, basistul Christian McBride, bateristul Vinnie Colaiuta, pianistul Chick Corea şi chitaristul John McLaughlin. Aceştia doi din urmă au apărut pentru prima dată împreună după 40 de ani de carieră şi drumuri paralele.

 

Remarcăm faptul că a fost primul festival de o asemenea anvergură, în care, alături de oaspeţii din străinătate, nu au evoluat şi muzicieni români. Ideea, generoasă de altfel, de a plasa nume de la noi pe acelaşi afiş cu mari maeştri ai genului a fost în mod salutar abandonată. Recitalurile geniilor locale din aşa-zisa deschidere nu făceau decît să deturneze parţial mult aşteptatele concerte extraordinare. Că avem o mişcare jazzistică internă este bine, dar pînă la accederea muzicienilor noştri pe aceleaşi „stabilimente“ cu „monştrii sacri“ mai este cale lungă. Cine doreşte jazz autohton, poate avea şi altfel decît la pachet cu cei care au rupt de mult frontierele geografice (şi valorice).

 

 

Între cuvintele „peace“ şi „piece“ nu sînt diferenţe fonetice. Fără îndoială, echivocul din numele ales pentru formaţie nu este întîmplător. Cele cinci „piese“ grele aduc, prin muzica lor, pacea în sufletele ascultătorilor. Ideile zen ale lui John McLaughlin din perioada (albumului) Love, Devotion, Surrender se regăsesc deplin în proiectul scientologic (din cam aceeaşi perioadă) al lui Chick Corea, Return To Forever. Cei doi s-au întîlnit prima dată şi au cîntat împreună, în anii ’60, sub tutela lui Miles Davies. De atunci, au păstrat neîncetat legătura, fără a mai colabora muzical pînă anul acesta. Nu putem decît să ne bucurăm că echipa formată în urmă cu cîteva luni în Austria a ajuns atît de repede la Bucureşti, unde cei doi (plus trei) mari muzicieni şi-au început show-ul printr-o compoziţie a marelui Miles. Concertul a avut două părţi, din care nu au lipsit duo-urile pian-chitară. Solourile instrumentale au alternat cu momentele de improvizaţie colectivă, totul sub egida (sau, dacă cititorul doreşte, sub zodia) rafinamentului. Publicul a reacţionat bine, iar cei de pe scenă au simţit acest fapt. De altfel, atît Corea, cît şi McLaughlin mai fuseseră (în două rînduri fiecare) în România, ultimul chiar anul acesta, şi ştiau că vor fi bine primiţi. Festivalurile de jazz de la Sibiu, Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Costineşti, ca şi emisiunile radio ale lui Florian Lungu, evenimente desfăşurate pe durata a cinci decenii, nu au rămas fără ecou; avem un bun public, iar acest fapt este remarcat de toţi muzicienii care ne vizitează. Chiar dacă din sală nu au lipsit politicienii sau VIP-urile, marea majoritate a oamenilor ştiau de ce se află şi, mai ales, ce se întîmplă acolo.

La un astfel de concert este bine să te afli în sală. Muzica nu poate fi „povestită“, iar în cazul ales, comentariile sînt plictisitoare, deoarece nimic nu poate fi pus raţional sub semnul rezervelor.

 

 

Numele lui Kennedy poate fi întîlnit în relaţie cu clasicul, rockul, celticul sau tradiţionalul. Printre albumele sale se numără chiar şi un Jimi Hendrix Tribute. Există, de asemenea, o piesă Tribute to Maria Tănase – aflată pe albumul East Meets East, imprimat împreună cu ansamblul folcloric Kroke Band, din Polonia. Faptul că Nigel Kennedy are şi un cvintet de jazz, cu care vine la Bucureşti la sfîrşitul lunii noiembrie, nu trebuie să mire pe nimeni.

În octombrie anul trecut, distinsul artist a întreprins un miniturneu în Bulgaria, concertînd la Varna şi Sofia (după ce fusese, în urmă cu cîţiva ani, şi la Bucureşti, în cadrul Festivalului „George Enescu“). Partiturile din Beethoven şi Mozart s-au metamorfozat acolo, prin improvizaţii, în Purple Haze (Hendrix) sau în teme de-ale lui Miles Davies. Freza à la Eraserhead (vezi filmul lui David Lynch!) a fost întregită de o ţinută complet(ă) punk. Apariţia a surprins, a amuzat, a provocat. Cînd a primit flori din partea organizatorilor, în numele unei alergii la polen, Nigel Kennedy a transmis omenirii următorul mesaj: „What the fuck is that?“.