OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne-am propus ca o data pe luna paginile dedicate recenziilor sa se ocupe de fenomenele maladive ale inceputului nostru de libertate editoriala. Daca n-ar lua in calcul si extrema literaturii proaste, anacronice sau diletante, si revista noastra s-ar face responsabila, volens nolens, de un tip de comentariu partial. Discutarea pe spatii ample numai a cartilor bune, desi legitima si reflectind optiunile firesti ale oricarui program redactional, ii poate induce cititorului impresia ca doar acestea se publica, se iau in consideratie si – in fond – contureaza si reprezinta o cultura. Or, atitudinea prin care, sub pretextul unui criteriu axiologic exclusivist, se trec sub tacere productiile nereusite, cu o raza – doar aparent – restrinsa de influenta, este si perimata, si perdanta. Macar pentru ca, o stim de la numerosi teoreticieni ai literaturii care discutau in termeni aproape genetici fluctuatiile genurilor si ale speciilor literare, ale gusturilor si ale orizontului de asteptare proprii fiecarei generatii, gena recesiva de azi poate deveni dominanta din cultura de miine... Iar in ansamblul a ceea ce, printr-o necesara extindere, numim astazi cultura intra, intr-un amestec deseori greu decelabil, un halou mediatic, un (non)stil de gindire creat si intretinut de tot ce se subsumeaza presei si iluziilor induse de ea, de la ispita vedetismului cu orice pret pina la un tip de reactivitate explicabil prin frecventarea telenovelelor, apoi altoiuri ale subculturii sau ale culturii alternative pe cale sa se contureze din ce in ce mai pregnant. Combinatii stupefiante, malformatii si mutatii dintre cele mai ciudate ale gustului trec drept manifestari ale libertatii de exprimare. Atemporalitatea miturilor cu coloratura nationalista, ascunse intre doua coperte, coexista cu o rara inventivitate demonstrata in initiativa de a scoate o carte.

Prin natura lui, veleitarul este senzorul prin excelenta, proba cu turnesol a cliseelor cu viata lunga, mostenite inca de pe bancile scolii si cu sanse sa fie perpetuate de-a lungul unei intregi vieti, dar si a celor mai noi, mai stranii si mai confuze tendinte: atragatoare, irezistibile, promitind o aura cit de mica de celebritate. Fie si doar strict locala, familiala, restrinsa la cercul de prieteni si colegi de serviciu. In psihologia veleitarului, centrala este certitudinea ca verba volant, scripta manent. De aici provin, pe de o parte, febra consemnarii tuturor asa-ziselor manifestari ale eului, iar pe de alta, dorinta fara preget de a tipari volume. A scrie = a fi. Daca, insa, pentru orice scriitor bun aceasta reprezinta ecuatia tuturor scrupulelor, premisa unei deontologii subintelese, conform careia cantitatea premerge calitatii, scrisul mult si exersarea continua garantind decantarile succesive si sublimarile rabdatoare, in cazul veleitarului, ingenuu prin definitie, dar atit de intreprinzator, echivalenta de mai sus are alte sensuri. Le vom putea deduce, de la volum la volum, in rindurile care urmeaza. Am ales un grup eterogen de veleitari, exemplificind moduri socant de diferite – tocmai pentru ca simultane – de raportare la actul scrisului. Singurul criteriu de ordonare a fost acela al suportabilitatii: de la cea mai decenta carte, in acesti parametri, pina la cea mai greu de citit (la propriu, pentru ca este de o uritenie care elimina chiar si posibilele valorizari ale obiectelor-kitsch, diletantismul redactarii ei mergind pina la omisiunea consemnarii anului si a locului de aparitie).


Constantin STEFANESCU
Sufrageria orei saisprezece
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1999, 144 p., f.p.

Volumul lui Constantin Stefanescu seamana cu un copil indelung asteptat. O confirma, printre altele, si faptul ca, grijuliu cu progenitura de hirtie, tatal insusi a preluat si sarcinile – se vede treaba – neduse pina la capat ale redactorului de carte si ale corectorului: pe ici, pe colo a taiat, a modificat, a adaugat pe exemplarul gata imprimat. In plus, o anume tentatie a autenticitatii – un fel de cordon ombilical pe care parintele nu se indura sa il reteze nici dupa faza tiparirii – i-a dictat autorului sa introduca, prin stampilare, doua mentiuni (neindoielnic importante pentru el, pentru biografia sa si, probabil, pentru cunoscuti): pe pagina a treia, dupa titlu, se afla, asezata intre paranteze, curioasa expresie antologie de debut; in josul aceleiasi pagini, tot prin tehnica stampilarii apare o circumstantiere: Bucuresti 1980-Focsani 1990.

Figura de poet „saizecist“ intirziat, Constantin Stefanescu preia de la aceasta generatie de scriitori ceea ce pare a fi (in general la o prima lectura a lor) mai seducator: maniera cogitatiei drapate printre metafore, judecatile si conexiunile indepartate, cit si sofismele pretioase si notatia sensibila, cautat-insolita. Procedee care, insuficient asimilate si personalizate, nu vin bine poemelor lui Constantin Stefanescu, deseori reduse la conditia unor silogisme tratate liric. De asemeni, in saturatia de metaforizari in praesentia – boala frecventa la orice incepator care nu reuseste sa-si evalueze cu un dram de spirit critic propriile creatii – se regasesc nelipsitele ecouri din Nichita Stanescu si atit de comunele speculatii – cu plonjeuri in transcendent – asupra imanentei corporale. Frapanta mai este si infuzarea poemelor cu o terminologie inginereasca, tradind o formatie profesionala ghicit coercitiva si dezvaluind vechi frustrari de om condamnat la un serviciu cu orar fix, dar care in timpul liber isi permite totusi poza boema de a compune versuri sau de a face adnotari pe marginea volumului cite unui autor admirat (Sufrageria orei saisprezece este titlul unui ciclu de asemenea notatii la Firea lucrurilor lui Florin Mugur). Versurile lui Constantin Stefanescu ar avea insa mai multe sanse daca autorul ar manifesta un plus de rigoare in constructia de ansamblu a poemelor; daca ar sti unde sa le puna punct, renuntind la „tilcuri“, la aglomerarea de „semnificatii“, la paralelismele obositoare si la ambitia de a fi explicit; ori daca le-ar curata de zgura micilor si insignifiantelor accidente cotidiene carora se chinuie sa le imprime o relevanta fortata si o simbolistica discrepanta fata de realitatea de la care porneste: „Maninci cu pofta/la «impinge tava»/cu gura plina/de o savuroasa lauda de sine/si deodata, poc!/o pietricica iti trosneste-ntre masele//bale la colturile gurii/si lacrimile tisnite din ochi/descopera pe obraz/o veche gravura/minjita de fardurile civilizatiei/ea reda/atmosfera unei familii rurale:/un taran mestecind piinea ca pe cuminecatura/vizavi/de inocenta copilului care suge/sfisiind o enigma“ (Simplon). Cu toate pacatele sale, „antologia de debut“ a lui Constantin Stefanescu are si un merit: este cea mai decenta productie de veleitar din aceste pagini.


Viorel PARASCHIVOIU
Bufnita Mireasa
Editura Mesagerul, Bistrita, 2000, nr. pag. neprecizat, f.p.

O data cu volumul lui Viorel Paraschivoiu inaintam insa spre diletantismul morbid-versificator, evident inca din titlu. Cu necesara rectificare ca vechiul simbol al intelepciunii care este bufnita conoteaza, la poetul in discutie, cu totul alte insusiri: incontinenta, fuga de idei, o stare de continua sperietura, din care autorul pare a nu-si mai reveni: versurile scrise in acest stil lugubru, aglutinind arhaisme si propozitii cu oarece sens, unul abia incipient, hibridizind lecturi nedigerate cu jalnice scenarii lirice, acopera, dupa nelipsitele datari ale poemelor, un interval cuprins intre 1988 si 1999. Un anume joc de imprejurari a facut ca volumul sa isi potenteze aerul sinistru printr-o asa-zicind „reusita“ colaborare intreita: intre autor, prefatator si grafician pare sa fi functionat o indicibila empatie. Contaminati – sau sedusi – de „stilul“ autorului, atit Alexandru Uiuiu (prefatatorul si lectorul de carte, conform paginii 2), cit si Razvan Tenie-Bradean (graficianul) si-au adecvat fiecare demersul propriu la datele cartii: ceva mai armonios in dizarmonie cu greu s-ar fi putut ivi.

Bintuit de aceleasi fantasme, obsesii si ticuri ca si autorul, Alexandru Uiuiu scrie o prefata in care incearca sa ne convinga, in putinele fraze inteligibile, ca Viorel Paraschivoiu practica „o poezie de un ermetism bine temperat cu filigrane de gindire existentialista si fenomenologica, turnata in cupa stirbita a cotidianului“. Pina sa ajunga aici face insa un lung si perplexant ocol, dovedind probleme de comunicare similare cu acelea ale lui Viorel Paraschivoiu, un autor pe care prefatatorul pare a-l fi inteles atit de bine, incit ii preia chiar si tonul spaimos-eliptic, si anxietatea paroxistica, si denominatiile nestavilite: „Amarnica locuire. Bintuit salas. Vaporoasa tinta pentru sageata fiintei. Casa cladita pe busteni, plutitoare pe ape. Fiinta – limbajul – poezia. O insula calatoare spre estuare. s…t Circul, ni-l expune in fata fetitelor ca pe-o aratare cu drumul viscos in singe si cu casa in spinare. Poetul s-a tras sub talpa casei si si-a cusut ascunzisul cu cuie care-nmuguresc rugini. El a fost petitorul, seducatorul, el a adus poezia la altar ca sa o poata iubi toti, sa se-nsoteasca cu ea, s-o sarute pe gura si s-o duca de fiecare data acasa. s…t Cirja lui Viorel Paraschivoiu a gustat pamintul pina s-a prins in el cu radacina. A dat floare si a rodit. Poetul atirna acum ca un fruct de lemnul cirjei“. Cind nu isi mai gaseste cuvintele (sau, poate, le simte prea sarace pentru un mesaj atit de bogat ca al poeziei lui Viorel Paraschivoiu, o poezie sarutata pe gura si dusa acasa), Alexandru Uiuiu apeleaza la citate din Novalis, Nietzsche, Kierkegaard. Aflat sub evidenta putere hipnotica a operei lui Kierkegaard, prefatatorul lucreaza magistral cu conceptele cetoase (dar cu rezonanta ontologica): „Viorel Paraschivoiu isi traieste scrierile – si inca nescrierile – ca unul nascut pentru poezie. Din viata afumata de tutun negru si incilcita, din balta aceasta de lumina se aude strigatul lui bulbucit si se vede mina lui tremurind“. Imprumutind figurile de limbaj ale inainte-cuvintatorului care, la rindul sau, pare a le fi imprumutat – in cel mai bun si fericit caz – de la autor, putem conchide ca prefata si volumul ne privesc cu ochi bulbucati, nerabdatori sa ne poarte prin bulboanele poeziei...

Iar prin bulboanele poeziei lui Viorel Paraschivoiu socul continua. Dincolo de protocolarele dedicatii – dovada ca si „existentialistii“ cei mai aprigi au niscaiva obligatii returnabile prin produsul tiparit – nimic nu se incheaga. O mostra e (mai mult decit) suficienta: „– si ce altceva intr-o dintr-o cosmelie/cu-n cuc nebun pe-aproape de-i aud/gogilteala de-mbuibare cind/o da pe gogilteala – un cucait amarnic/de dogeala-mi aminteste/«ridicolul mecanic/al unei lumi DE-CITE-SI-MAI-CITE – /exact asa si azi mi-ai spune/si mi-ai numi in rind/«idiosincraziile de comuniune cu decorul»/ca dup-un timp: o gheata pisata pe inima-ti –/inabusa decorul prin emotie astfel/iezerul de scirna/devine iezerul de foc – e o minune de CELULA/de izolator e perspectiva... –/si mi-ai pupa plictisul imbicsit/de-acelasi vomitiv salubru/gilgiitor al altor vomitive intr-o alta/perspectiva/de trebuinta, iar:“ (sic!) („Perspectiva de trebuinta“).


Radu MANITIU
Ezoteric

Alin Zaharia
Exoteric
Editura Sfinx 2000, Colectia „Manuscris 1999“, 1999, 56x2 p., f.p.

Radu Manitiu si Alin Zaharia se vor si ei poeti si macabri. Uzurpat fiindu-le insa titlul, in paginile noastre, de catre autorul mai-sus comentat si de catre halucinantul sau prefatator, le mai ramine totusi o – nesperata? – sansa: sa candideze la sectiunea „cea mai ciudata carte“. Pentru ca negrul (doar la propriu) lor volum, aparut cu sprijinul presedintelui organizatiei municipale a PDSR Dimbovita, este o struto-camila dupa care colectionarii de curiozitati si kitsch-uri lipsite de utilitate s-ar da in vint: impartindu-si cu spirit fratesc de rockeri „duri“ paginile (mie, 56, tie, 56), cei doi semneaza impreuna o carte care refuza ideea de coperta a IV-a. Daca intorci invers, adica, ceea ce la o privire neatenta ti se parea a fi volumul lui Radu Manitiu, Ezoteric, il poti citi, de-andoaselea, pe Alin Zaharia, cu al sau Exoteric. Obscure, ezoterice, alchimice sint caile debutului si ale designului de carte...
Dar dupa gard – nici un leopard. Ci prea-firesti crize de identitate adolescentine, consumate cu un teribilism deja conventionalizat. Si mai dezamagitor, cei doi autori de-o seama – ambii au 23 de ani si sint studenti la drept, aflam din neglijent-redactatele microprezentari de la... mijlocul bulversantului volum – au biografii cuminti, de premianti pe la diverse concursuri locale de poezie. Mai temperamental decit colegul sau, mai visceral si in scris, Radu Manitiu este insa si mai slab ca poet. E de presupus ca rolul de membru al trupei black-metal Cerulean Gates il determina sa isi conceapa versurile subintelegindu-le si efectele speciale. In pagina insa ele nu se mai percep. Ramine o poezie rudimentar-voit-socanta, epatind prin simbolurile satanice, zbatindu-se intr-o saracie lucie de lexic si strabatuta, cind si cind, de cite o inocenta – in fond – imagine scabroasa. Cele mai dese vocabule ale lui Radu Manitiu sint, in mod previzibil in atare conditii, „hauri“, „viltori“, „vagauna“, „neguri“, „haos“, „cortegii“, „abis“, „noapte“, „cimitir“, „prapastii“, „cadavru“, „corbi“, „bufnite“ (iar!), „cucuvele“, „demoni“, „moarte“ s.a.m.d.

In schimb, ieseanul Alin Zaharia, mai citit, mai introvertit, mai meditativ, dovedeste, pe alocuri, calitati lirice demne de a fi asumate intr-un mod mai inteligent. Dincolo de un sentimentalism uneori stingaci ascuns, abilitatea prozodica, un anume rafinament suprarealist pe cale sa se infiripe si nuantele de melancolie-ironie sint apte sa inchege bucati aproape demne de apreciere, precum Le chien andalu, poem pe care il citam spre exemplificare: „Pedaleaza melcii in cochilii/printre dinti de-un alb francez/ma visezi si iti visez/epiderma grea si cilii//cite-un ciine andaluz/mai intreaba de Bunuel/din concretul meu difuz/Si raspund ca eu sunt el//eu sunt el si el in mine/ca doi ingeri morti de beti/ceasul bate ore line/si politia boscheti//carnavalul si fiesta/nebunia colectiva/se intoarce-acasa Eva/in parfum de recidiva“.
Cind isi vor fi definitivat studiile si vor fi preluat morga severa de oameni ai legii, in costum si cu diplomatul de rigoare, probabil ca Radu Manitiu si Alin Zaharia isi vor aminti, la o bere, in rarele momente de ragaz ale unor oameni hiperocupati, de acest volum inegal, cu vignete tipografice contrazicind flagrant duritatea scontata. Sau poate ca, dimpotriva, vor evita micul episod pe jumatate penibil al tineretii.


Florin MIERTOIU
Omul inarmat
Editura Pelican, Giurgiu,
1999, 154 p., f.p.

Tot despre junete vorbeste si Florin Miertoiu. Insa intr-un limbaj zis romanesc si care s-ar dori fara inflorituri, luindu-si ca subiect – dupa cum sta scris pe coperta – „fantasmagoricele aventuri erotice ale pubertatii...“. Scop pe care scriitura il dilueaza printr-un nedezmintit umor involuntar. De-a lungul a 152 de pagini, autorul teleormanean de 40 de ani isi propune sa nareze la persoana intii despre, cum s-ar spune, „primele fioruri erotice“. Dar aerul important cu care o face, modul pueril in care construieste dialoguri, personaje si mici acte de nonconformism specifice primei tinereti a protagonistului, insailarile de psihologii demne de un Bolintineanu, dar mai ales notele de subsol si explicatiile pe care i le da, prudent si condescendent, unui cititor presupus incult, pe care, pe cind scria, autorul parca il si vedea traind cu dramatism pasajele criptice din carte si suferind ca e ignorant si incapabil sa guste plinatatea intertextualitatii si izvorul de cultura la care se adapa fara sa o stie, toate acestea transforma volumul in discutie intr-o opera curat umoristica. Cel mai amuzant aspect il reprezinta, fara doar si poate, teribilul cult al personalitatii de care sufera Florin Miertoiu: in tabelul cronologic, autorul isi consemneaza cu acribie de functionar adresele succesive, efectuarea stagiului militar, studiile maruntite de nenumaratele schimbari de domiciliu, finalizate insa la Facultatea de Constructii Civile Agricole si Industriale din Bucuresti, angajarile, revelatiile culturale (de genul: in 1990 „descopera teoriile lui Freud, Adler si Jung. Psihanaliza il ajuta sa inteleaga in profunzime psihologiile si destinele personajelor sale si sa structureze materialul adunat in doua romane“), cit si faptul ca – final apoteotic al prezentarii biografice si amanunt inestimabil pentru viitoarele analize variantologice ale operei sale – in anul de gratie 1992, „in septembrie, aflindu-se in concediu la Slanicul-Moldovei, scrie prima varianta a Omului inarmat“... Sau – lucruri induiosatoare la un tinar, pe atunci, de 15 ani – in 1975 Florin Miertoiu „cunoaste pe viitoarea sa sotie, Manaila Maria, cu care va incepe din 1976 o lunga prietenie. Citeste, intre alti autori, pe Emile Zola. Viseaza sa scrie cindva si incepe sa stringa material pentru viitoarele romane“. Sa intelegem ca Florin Miertoiu nu are de gind sa se opreasca doar la acest – de necitit – roman?...
Sentimentaloid, sclifosit dar si vindicativ, ilustrind complexe pe care, cu toate lecturile din psihanalisti, e cert ca autorul n-a intentionat sa le faca publice, ci i-au scapat, cu o fraza schiopatat-romantioasa, romanul lui Florin Miertoiu e un caz de imaturitate cronica. Proasta cunoastere a limbii romane agraveaza rizibil intriga simplissima, cu nimic mai interesanta ca scenariile lui George Sovu despre liceeni U.T.C.-isti creionati maniheist, dar care devenisera vedetele unor filme pe cit de slabe, pe atit de gustate in epoca trecuta. La Florin Miertoiu, mult mai atractive ca romanul in sine se prezinta a fi meandrele descrise de neretinutele note de subsol ale autorului (cu citate interminabile din Metafizica sexului a lui Julius Evola, din Dictionarul de mitologie generala al lui Victor Kernbach, din Domnia cantitatii si semnele vremurilor de René Guenon, Eros si magie in Renastere de Ioan Petru Culianu etc.). Aceste note ofera material pentru o eventuala analiza a inexplicabilelor conexiuni pe care circumvolutiunile cerebrale si insondabilul suflet omenesc, angajat in lucrul la un roman, le pot stabili intre realitati indepartate atit din punct de vedere logic, cit si temporal. De pilda, iata cum incepe belicosul capitol 9 al Omului inarmat: „As fi vrut sa ma razbun. Visam ceva crunt. Asemeni razbunarii lui Bogdan Chiorul dupa ce fusese respins de Elisabeta, sora regelui Alexandru al Poloniei“. Ceea ce urmeaza este, fireste, o nota explicativa de o pagina si jumatate la „Bogdan Chiorul“. Cu bibliografie completa pentru mai buna cunoastere a personajului istoric. (Si cu un corp de litera meschin si dublu chinuitor pentru eventualii cititori miopi, singurii, pare-se, scapati din vedere de Florin Miertoiu.) Mania adnotarilor aproape ca schimba simtitor raportul lor cu naratiunea pe care, cu indulgenta pedagogica fata de neinitiati, tin sa o expliciteze continuu; ajungi sa crezi ca, de fapt, romanul a fost scris ca un pretext pentru notele de subsol si pentru ca autorul – inginer de formatie – sa isi poata etala in voie cultura si elevatele preferinte livresti.


Dumitru DUMITRICA
Rasarit de Luceafar
Editura Carro, localitate neprecizata, an de aparitie necunoscut, 82 p., f.p.

Daca, totusi, un Viorel Paraschivoiu sau Florin Miertoiu ar mai putea trece drept veleitari fara vina, din categoria celor care par sa scrie, sa publice si sa astepte ecouri favorabile sub puterea de influenta si convingere a unor apropiati iresponsabili, Dumitru Dumitrica apartine veleitarilor cu o tenacitate stabila ca o fixatie psihica. Desi nici acest paraliterat (zidar la baza) nu se indura sa se dispenseze de rindurile elogioase, prefacut-smerite ale unor persoane purtatoare de nume ceva mai rezonante: maestrul patetismelor ieftine care este Lucian Avramescu ii ofera lui Dumitru Dumitrica un mic – dar de un haz urias – cuvint inainte. Intitulate lacramos-retoric Cine poate sta in calea unei rugaciuni?, frazele poetului-textier, printre altele, si de muzica usoara-usoara ne confirma ipotezele referitoare la fixatiile de scriitor ale lui Dumitru Dumitrica. Dorind sa impresioneze prin adevaruri „pure“, „netrucate“, „rupte din viata“ (din viata celui prezentat, mai exact), Lucian Avramescu scrie, nu fara oarece colti resentimentari: „Viata lui Dumitru Dumitrica se consuma in numele unei nazuinte pe care nu i-a imprumutat-o nimeni, ci a gasit-o in el: aceea de a deveni scriitor. Si a devenit. A semnat citeva carti de poezie (una in strainatate) si de curind un roman. A semnat, fara sa cintareasca revistele, sa le disece orientarile si betesugurile, oriunde a obtinut un colt de pagina. Tinut ore in sir la usile redactiilor, el n-a dezertat din naucitoarea obsesie care nu l-a lasat o clipa in pace“.

Din cauza „obsesiei care nu l-a lasat o clipa in pace“ (dar nicidecum numai din acest motiv, se stie), Dumitru Dumitrica a trecut si pe la Saptamina, unde a contribuit, dupa posibilitati, la aerul imund al publicatiei de trista faima. A recoltat, in schimb, laudele lui Eugen Barbu. (Chestiune pe care, in rindurile de pe coperta a IV-a, George Alboiu nu uita sa o aminteasca.)
Prin volumul de versuri aparut la obscura Editura Carro, purtind inca de pe coperta o dedicatie mirobolanta – „Cu dragoste, Mariei Sale Mihai Eminescu, Regele poeziei romane“ –, Dumitru Dumitrica ingroasa rindurile si asa prea aglomerate ale exaltatilor eminesciarzi, cu vina apasat nationalista. Agramate si cu ritm defectuos, textele lui Dumitru Dumitrica, dupa cum ne explica George Alboiu, ca intr-o carte de analize literare, „comenteaza liric atmosfera poeziei eminesciene fara sa imite versul maestrului“. „Ca stil literar, Dumitru Dumitrica este un traditionalist, fara comoditatea catetica a epigonului“. Indiscutabile la propriu, versurile lui Dumitru Dumitrica din aceasta – sta scris undeva – „lucrare efectuata la comanda autorului“ (cumplit de neinspirata comanda!) nu merita nici macar citate...