OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Costache OLAREANU
De la Abulius la Zotta. Portrete contemporane
Editie ingrijita de Constantin D. Donose, cu o postfata de Theodor Codreanu, Editura Timpul, Iasi, 2000, 207 p., f.p.


Pina sa se sfirseasca secolul XX si mileniul secund, la circa trei luni de la moartea lui Costache Olareanu (petrecuta pe 23 septembrie trecut), a si aparut un prim volum al sau inedit: De la Abulius la Zotta. Portrete contemporane. Nu chiar integral inedit, dupa cum voi arata imediat, insa – oricum – sint aici destule pagini noi ale minunatului autor. Din pacate, bucuria de a le putea citi e umbrita de graba cu totul excesiva a operatiunii, aproape o nedelicatete fata de memoria sa. Citeva esantioane – care, de altfel, au si oferit o imagine inselatoare asupra continutului efectiv al cartii – au fost tiparite inca si mai repede, in avanpremiera, intr-o revista culturala. Sentimentul de graba si improvizatie e intarit de o serie de probleme pe care le pune ingrijirea textului si – nu in ultimul rind – de lucrul mizerabil al editurii: coperta urita, saracacioasa, paginatie incoerenta, cind in continuare, cind cu treceri pe pagini noi, si cu atit de multe greseli de culegere incit iti vine sa crezi ca „regula casei“ este sa nu se faca deloc corectura. Regretabil.

Dincolo de pacatele editurii, de intocmirea grabita a cartii se face vinovat teribilul patriotism local. Nu de Iasi, unde cartea s-a tiparit, ci de Husi! Acolo, in orasul natal al „tirgovisteanului“ de adoptie (si care – altfel – si-a petrecut cea mai mare parte din viata in Bucuresti!), traiesc ingrijitorul si postfatatorul Portretelor contemporane. Cu mai putin de un an inainte de a se stinge din viata, Costache Olareanu i-a incredintat celui dintii o serie de manuscrise. Surescitat – probabil – de posesia lor, Constantin Donose, bibliotecar la Biblioteca Municipala „Mihai Ralea“ din localitate si fost elev al lui Olareanu, intre 1971 si 1973, la Scoala postliceala de biblioteconomie din Bucuresti, n-a putut trai cu ideea ca are in pastrare o comoara secreta. Dezlegat in urma disparitiei autorului, s-a grabit sa o scoata la lumina. Nobil impuls, de adevarat „husean“ – desi ar fi fost mai buna de asta-data, pour une fois, putintica zabava moldovineasca…

Note la portretul prozatorului

Imprejurarile in care C. Donose a capatat manuscrisul cartii merita toata atentia. Ele sint relatate la urma, intr-o Nota a editorului (p. 204-206) care constituie in sine o „contributie“ documentara pretioasa.
Iata-l aici pe Costache Olareanu – intr-adevar – in plina nostalgie dupa spatiul copilariei. Cea mai mare parte a Notei e ocupata de o scrisoare a sa catre C. Donose. Sintem pe 3 august 1999, la o luna si doua zile de cind prozatorul devenise septuagenar. Abia iesit din spital, unde spune ca intirzierea interventiei medicilor l-ar fi trimis „in lumea umbrelor“, se gindeste la ce va urma. N-are mostenitori. A discutat cu sotia sa despre ce-ar putea face cu „mult-putinul ce l-am strins in existenta noastra“ si-si anunta intentia de a lasa „lucrurile mai importante Husiului meu natal“, si anume sub forma unei donatii catre Biblioteca „Ralea“ constind din „4000-5000 de carti de cultura generala“, „24 de tablouri de renumiti pictori romani contemporani“ si, asezata la urma in lista dar de cel mai inalt interes, arhiva (citez in extenso): „intreaga corespondenta care se intinde peste 60 de ani si care contine multe informatii de arhiva, interesante unui cercetator sagace, impreuna cu un mic tezaur fotografic in care se regasesc multe din figurile de altadata ale Husiului“, precum si, „in fine, toata zestrea mea de manuscrise, pe care nu pot sa o evaluez in momentul de fata“.

Nu era o idee de moment. Se gindise deja la detaliile practice, juridice (donatia „va trebui inregistrata la tribunal“), solicita si ceva in contrapartida (nu bani, ci „pe timpul verii sa am asigurata o camaruta unde sa-mi pot petrece vacanta, intretinerea mea urmind sa fie suportata de mine“), insa – pe de alta parte – nu era parasit de cenzura autoironica, gratie careia adauga: „Dupa cum vezi, draga domnule Donose, ma anima ginduri marete legate de orasul meu natal!“ Scrisoarea amesteca permanent un ton sobru-testamentar cu altul implicit sau explicit nostalgic, frazele aproape notariale cu formularile literaturizate, vag-arhaizante. Cartile vrea sa le ofere „impreuna cu rafturile respective, rafturi solide, «deschise», de aspect frumos“, donatia „nu trezeste nici o pretentie baneasca din partea mea“ (sublinierile imi apartin). Totul – sub apasarea apropierii sfirsitului: „Implinirea celor 70 de ani ca si amenintarea bolii ma fac sa ma gindesc la urmatorul lucru“…
Citeva luni mai tirziu, C. Donose preia de la domiciliul din Bucuresti al familiei Olareanu o prima transa: circa 600 de volume si o parte din manuscrise. Ce altceva in afara de cartea de fata – nu putem sti inca. E de presupus ca nu texte intinse si finisate, de vreme ce Abulius…, in forma sa discutabila, a fost considerat cel mai „apt“ sa fie trimis iute si degraba la tipar. Poate ca vor fi – totusi – lucruri importante in pachetul de manuscrise. Corespondenta – in orice caz. Mai este si restul arhivei, ramas la doamna Olareanu. Surprizele sint posibile. Deocamdata, chiar gestul donatiei catre orasul natal adauga note impresionante la portretul prozatorului.

O editie cu mari probleme

Publicarea fragmentelor in avanpremiera din Abulius… si micile comentarii suscitate au creat impresia ca ar fi vorba despre un volum de portrete „rele“, pamfletare ale scriitorilor cu care Costache Olareanu a fost contemporan. Citeva piese asta sint, dar putine. In altele ii priveste pe confrati cu simpatie, iar un numar apreciabil de secvente nici nu se refera la figuri cunoscute, ci la personaje secundare ale vietii sau pur si simplu la anonimi, descrisi categorial, ca in caracterele sau fiziologiile clasice. Portretele, scurte, isi declara din titluri protagonistii si sint insiruite alfabetic, de la A la Z, fiind apoi „listate“ intr-un Index final. Structura de „lexicon cu personaje“ e sugerata ironic chiar din titlul general. Un alt Dictionar onomastic, s-ar putea spune, doar ca nu fictiv, cu figuri inventate, precum al co-„tirgovisteanului“ Mircea Horia Simionescu, ci „rupt din viata“, deci memorialistic, deci afin cu – de pilda – formula aleasa de E. Lovinescu in Aqua forte (doar ca, paradoxal, prozatorul e mai concentrat, mai „moralist“, mai putin narativ decit fusese criticul).

Daca privim cartea mai indeaproape, incep problemele. In primul rind, Nota semnata de C. Donose nu contine informatii si explicatii privitoare la ingrijirea textului, obligatorii intr-o editie postuma. Noroc ca pe coperta e reprodusa prima pagina a manuscrisului, incit se pot citi acolo insemnarile autorului si se pot face unele deductii. Apoi, nu editorul, ci postfatatorul (!) comunica faptul ca au fost reintroduse in text o serie de secvente extrase in prealabil. (In paranteza fie spus, ultimul, Theodor Codreanu, care s-a „remarcat“ in ultimii ani in corul aparatorilor patrioti ai „blasfemiilor anti-eminesciene“ gen Dilema, joaca acum in rol de „filo-tirgovistean“!?!…)
In afara de titlu, pe pagina reprodusa pe coperta se mai afla trei notatii olografe. Mai intii – datarea: „Bucuresti/1977“, ca pe o carte adevarata, gata editata. Nu putem – iarasi – sa stim cum arata efectiv manuscrisul, daca e un teanc de foi intr-un dosar sau un volum legat artizanal, cum obisnuiau „tirgovistenii“ sa faca inainte de a incepe sa publice carti propriu-zise. A doua notatie: „Parte din aceste portrete incluse in «Portrete si alte scrieri» din Ucenic la clasici/ Costache Olareanu/ 28.X.99“. Ultima fiind consemnarea dorintei de editare postuma: „A nu se publica decit dupa disparitia mea!/ Costache Olareanu/ 28.X.99“. Sa remarcam aici semnul de exclamare (auto)ironic: autorul se si juca de-a aminarea. Intentia se limpezeste dupa ce constatam ca – de fapt – continutul manuscrisului nu e chiar atit de „exploziv“. Cine l-a cunoscut pe afabilul Costache Olareanu isi poate inchipui ca ar fi preferat sa evite neplacerile pe care i le-ar fi cauzat cele citeva portrete acide, dar solicitarea postumitatii e facuta si in gluma, ca o clipire complice din ochi, ca-ntr-o parodie a respectivului stereotip traditional.

Din punct de vedere istorico-literar si textologic, importante sint celelalte inscriptii ale autorului. Prin urmare, manuscrisul a fost alcatuit in 1977, cind Olareanu avea in urma o singura carte tiparita, in 1971: Vedere din balcon. Din 1978, va reusi sa publice aproape an de an. Dupa Confesiunile paralele din 1978, pregateste pentru 1979 un volum de jurnal, Ucenic la clasici. Radu Petrescu facuse acelasi gest in 1971, intr-o sectiune din Proze, si in 1977, cind ii aparuse Ocheanul intors. Alt prieten si coleg de grup literar, Tudor Topa, isi publicase notatiile zilnice din Incercarea scriitorului in 1975. Olareanu spusese intr-o lunga nota de subsol din Vederea din balcon ca scrie de multa vreme jurnal (v. Vedere…, p. 67-70), dar nu inclusese acolo decit schite parodice de gen (idem, sectiunea Jurnale, p. 67-80).

Miniaturist, spre deosebire de analiticii mai abundenti care erau Radu Petrescu si Tudor Topa, Olareanu obtine din prelucrarea materiei a 5 ani (1949-1953) doar 160 si ceva de pagini (v. Ucenic…, p. 5-169). In completare, el include o sectiune cu 75 de Portrete si alte scrieri (idem, p. 173-233). Pentru a o compune, foloseste 53 de piese din De la Abulius la Zotta. Acestea lipseau din manuscrisul ajuns la C. Donose, erau extrase la propriu de acolo. Decizia de a le reinsera acum in carte e acceptabila doar daca interpretam notatia de pe prima pagina ca pe o dorinta a autorului in acest sens. Dar inscriptia se poate citi si altfel: ca justificare a lacunelor intervenite fata de Indexul alfabetic din manuscris. Alta problema: postfatatorul spune ca Indexul ar fi cuprins 281 de personaje (cf. p. 194) din care ar lipsi, pe linga cele transferate in Ucenic la clasici, inca 90 (cf. p. 195) si ca e reprodusa lista completa pentru a se putea constata „proportiile lacunelor“ (ibid.). Or, Indexul din carte nu cuprinde decit textele existente (cele din manuscrisul primit de C. Donose plus cele recuperate din Ucenic…). Restul de 90 nu exista! Singura explicatie plauzibila ar fi aceea ca in editura nu s-a citit Postfata, drept care, in necunostinta de cauza, redactorul va fi eliminat de capul lui din lista numele personajelor pe care nu le-a mai gasit tratate in interior! Si nici asa steagurile nu ies la socoteala: in cartea aparuta sint 183 de portrete (dintre care 182 in Index: Wanda Mihuleac e omisa); plus cele 90 volatilizate, am ajunge la un total de 273, nu 281, cite zice postfatatorul!

Concluzia ar fi ca editia de fata e invaluita intr-un inadmisibil aer de confuzie. Si inca: la 22 dintre portrete se mentioneaza in nota ca in Ucenic… au aparut modificate si sint restituite textele initiale, ceea ce inseamna ca totusi ele au fost gasite in manuscrisul lui Abulius…! Dar celelalte din cele 53 transferate in volumul din 1979? E posibil ca ele chiar sa nu mai fi fost gasite in Abulius… decit in Index si – deci – sa fi fost transcrise dupa Ucenic…, ceea ce va fi condus la un text de baza hibrid, cu o parte dintre secvente originale, din 1977, si cu altele in variantele publicate ulterior, in 1979. Exista si un punct in care apar crosete in locul unui pasaj al carui incipit il aflam doar in Index. Ce sensibilitati vor fi fost astfel menajate? Si de catre cine: de catre editori? de catre autor? In sfirsit, postfatatorul introduce un dubiu in ce priveste datarea manuscrisului, afirmind ca autorul ar fi adaugat dupa 1977 „noi figurine“ (p. 195). Pe ce se bazeaza? Dimpotriva, se vede cu ochiul liber ca portretele nu folosesc materia vietii literare a anilor ’80, deci datarea initiala nu pare sa fi fost incalcata.
Cu asemenea lucruri nu e de joaca. Textologia isi are rigorile ei, de la care orice abatere e imorala, caci provoaca alterari ale operelor astfel restituite. Cu cit mai importanti autorii, cu atit mai grave abaterile. Oricite buneintentii ar fi avut ingrijitorii Portretelor contemporane, lipsa lor de profesionalism editorial e inacceptabila.

Mai putin pamfletar si mai mult caracterolog

Portretele contemporane se citesc usor si cu mari savori, ca tot ce a scris Costache Olareanu. Mari noutati nu sint, vasazica: e un fel de versiune extinsa a partii a doua din Ucenic la clasici, reordonata alfabetic. In scurtul Avertisment asezat la inceput, autorul da ca punct de plecare sentimentul ca cele doar doua caiete ale jurnalului sau de pina atunci, in 1977, erau „destul de sarace in descrierea unor oameni si evenimente“ (p. 5). In consecinta, portretele exploatau „o materie ramasa pe dinafara jurnalului dar care, indiscutabil, face parte din ea“ (ibid.). Sint multe figuri cunoscute: Ioan Alexandru, Mihai Beniuc, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Nina Cassian, G. Calinescu, Serban Cioculescu, Petru Cretia, Ovid S. Crohmalniceanu, Nora Iuga, Virgil Nemoianu, Marin Preda, Eugen Simion, Mihai Sora si altii. Interesul „non fiction“ al lecturii e asigurat. Majoritatea portretelor sint schitate in aceeasi maniera ca si cele ale unor anonimi: crochiuri usoare, cu contururi fine, colorate de tusele ironice sau de umor sec. Autorul – se stie – avea o placuta vocatie de caracterolog moralist, cu o surdina benigna, combinat cu un parodist neastimparat, tandru cu „victimele“ sale.

Cele citeva minipamflete strecurate in alfabet fie descriu situatii in care impricinatii l-au nedreptatit, fie platesc polite fara sa mai dezvaluie motivele resentimentelor. Pentru „zvonistica“ literara care se pornise nu demult, ele sint dezamagitoare: prea putine si scurte! Aspectul de ansamblu ramine cel cunoscut: sint paginile aceluiasi Costache Olareanu-„tirgovisteanul“, miniaturist rafinat, stilist de clasa, observator afectuos al realitatii cotidiene, din care o viata intreaga a tot decupat atent fragmente pentru colectiile sale, ordonate sau nu alfabetic…