OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Borcanasele ghidusei Anfisa, toata numai ochi scaparatori (Trei surori, regia Radu Afrim), risul voluptuos si frica tulburatoare, ghemuite in copila care fierbe la foc mic in ceaunul incins (De ce fierbe copilul in mamaliga, regia Radu Afrim), amintirile Ofeliei – liant perfect intre identitatile personajului si ipostazele rolului – dintr-o fantasmatica (i)realitate (Ich bin Ophelia, regia Sorin Militaru), latrina cu vise si privirile inocente ale zimtatei Mariedl (Sefele, regia Sorin Militaru, memorabila Coca Bloos in ambele roluri), strigatul sugrumat al lui Iov (Experimentul Iov, regia Mihai Maniutiu), corpul inghitit de coca si metamorfozat intr-o piine imensa de-ti lasa gura apa (Cumnata lui Pantagruel, regia Silviu Purcarete) sint citeva flash-uri dintr-o stagiune incheiata, la o prima vizualizare retrospectiva.

Din pacate, au existat putine momente de virf, impresia generala fiind una de anchilozare, de monologare autista cu inflexiuni de resuscitare destul de palide.
Poate cea mai importanta confirmare a unor necesare transformari si infuzii cu oxigen (caci la capitolul molii stam bine, dovada glasul crimofil al pamintului din rusinosul omor de la National) a venit, cum era si firesc, din partea tinerilor regizori, care au reusit sa creeze un curent. Este evidenta preocuparea constanta pentru o anumita zona, cu puternic implant etic si o stilistica bine definita. Radu Apostol vizeaza in spectacolele sale (Acasa – stagiunea trecuta, Drept ca o linie) un tip de marginalitate pregnant conturata, care nu ramine doar la nivelul demonstratiei formale. Ana Margineanu a dovedit o reala abilitate in formula de teatru-bar in Deseuri – stagiunea trecuta si Arat bine azi?, Sorin Militaru valorizeaza excelent sordidul cotidian si limita friabila dintre realitatea morbida si debuseul fantasmagoriilor (Genocid… – stagiunea trecuta si Sefele). Toate aceste tendinte se inscriu in preocupari regizorale bine articulate, avind toate sansele sa formeze o directie.

Casandra si-a recapatat statutul de spatiu creator embrionar prin ultimele spectacole, incitante, vii si extrem de directe ca mijloace si limbaj teatral: Ma cheama Isbjörg, regia Gianina Carbunariu si Spatiu vital, regia Alexandra Badea.
Persista insa confuzia de criterii, atractia pentru cioace si o receptare ce tinde, de cele mai multe ori, sa echivaleze fenomenul teatral cu divertismentul, asta si din cauza falsei impresii ca publicul ar fi atras doar de aceasta dimensiune. Ne lipseste un studiu sociologic pertinent al categoriilor receptarii, asa cum ne lipsesc si cartile de specialitate, intilnirile, workshop-urile. De inutile desfasurari de forte gen Arden din Kent (regia Dragos Galgotiu) sau estetisme formale fara o miza de adincime – 16 lectii despre dezastrele amorului carnal (regia Mihai Maniutiu) am mai avut parte.

Cea mai consistenta initiativa a fost, dupa parerea mea, Actul lecturii, coordonat la Teatrul ACT de Victor Scoradet, tocmai pentru ca a reprezentat o ocazie de a fi la curent cu dramaturgia straina contemporana, iesind din propriul nostru sistem de referinte limitat si lacunar.
Pentru mine, spectacolul Trei surori ramine exemplul de reinventare a teatralitatii in forma ei cea mai exploziv-ludica, de intuire a fermentului de semnificatii ce pot dimensiona potentialul dramatic al unui text intrat deja in canon. Radu Afrim este creatorul celor mai inventive si mobile montari, sondind cu maxima locvacitate vizuala esenta spectacularului.
Sper ca in stagiunea viitoare sa putem asista la programe teatrale coerente, spectacole excelente, o revitalizare a fenomenului, o receptare cit mai analitica si nuantata, festivaluri, trupe straine invitate etc. etc. etc. Probabil ca visez cu ochii deschisi…