OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O personalitate plină de dinamism, capabilă de cele mai surprinzătoare metamorfoze, este Mioara Cremene, romancieră, eseistă, poetă, autoare de literatură pentru copii, dar şi de studii erudite, cum sînt A doua iniţiere masonică a marchizului Nicolas de Condorcet sau Dicţionarul iniţiatic al Ordinelor cavalereşti, realizatoare de filme, dar şi traducătoare a dramelor lui Heinrich von Kleist. Stabilită în Franţa de mai bine de trei decenii, scriitoarea revine în atenţia publicului român (aşa cum a făcut-o de mai multe ori după 1989), de data aceasta cu un volum de „versuri alese“, Şoapte şi strigăte (Editura Vinea, 2009), în care este cristalizată o experienţă poetică de 50 de ani (Mioara Cremene debutînd în poezie în 1959, cu volumul Bună dimineaţa, lume). Avem aşadar în faţa noastră un volum antologic, cu un titlu cîtuşi de puţin întîmplător, căci autoarea compune „muzical“, iar cartea are structura unui oratoriu în care se întîlnesc diverse voci, mai mult sau mai puţin „apocrife“, răsună cadenţe savant orchestrate, se experimentează, ca într-o cutie de rezonanţă, formule prozodice de o mare diversitate. Divers şi din punct de vedere tematic, volumul rămîne totuşi perfect unitar, convergenţa poemelor fiind dată de viziunea retrospectivă a poetei, care se fixează cu obstinaţie asupra trecutului, propune promenade nostalgice prin muzeul memoriei şi lecţii vaporoase de melancolie.

 

Amintirea are – în poemele Mioarei Cremene – ceva din puterea de fascinaţie a apei „ofelizate“, astfel că orice imersiune în elementul acvatic e sinonimă aici, ca şi actul poetic, cu tentativa – mereu eşuată – de a reanima fantasmele şterse ale trecutului, care capătă însă, aproape instantaneu, evanescenţa unor miraje, aşa cum se întîmplă într-un text cu ambiţii de artă poetică, centrat pe schema dinamică a scufundării: „Simplu şi lin ne-afundăm, ca-ntr-o pernă pufoasă./ Val după val despicînd, suplele porţi se desfac./ Trecem prin mari clarităţi, luciuri străbatem de-oglindă,/ alte adevăruri găsind, trupul ne e mai uşor.// Trecem prin ample păduri, ramuri se-ntind unduioase,/ scoicile, fluturi de fund, aripi de sticlă desfac/ şi, peste munţii de stînci, colo, în valea ciudată/ noi continente sclipesc, noi geografii se presimt// ş…ţ Poate nu-i decît sîngele nostru-n timpane,/ poate nu-i decît el, aprig ritmînd: ...«fiii mei!»/ Ştim doar că mîna-nspre ea noi am întins, s-o atingem,/ dar o furtună de fund brusc şterge-ntregul miraj“ (Apnee). În imaginarul poetei, apa constituie, prin urmare, un analog perfect al memoriei, ale cărei straturi, de o deconcertantă fragilitate, sînt desfoliate cu o migală de herborist, într-o tentativă de exorcizare a timpului, care se transformă, printr-un sortilegiu misterios, în „timp regăsit“. Mioara Cremene se lasă sedusă acum de farmecul vetust al obiectelor vechi, care posedă însă voracitatea domoală a otrăvurilor cu efect întîrziat, absorb, ca nişte uriaşe ventuze, în masa lor spongioasă, umorile calde ale vitalului, ajungîndu-se, în felul acesta, la osmoza perfectă dintre oameni şi lucruri: „Mai întîi mobilele s-au mutat în noi./ De pildă pianul/ greoi cu tot bagajul lui de stridenţe,/ Încet încet/ s-au înscris pe parchet/ un alt soi de prezenţe/ tot felul de pătrate şi de trapeze,/ în fond nişte paranteze/ în timp/ care s-au şters după o scurtă glorie.// Dar şi mai înfiorător e/ că noi am intrat în lucruri de tot./ Într-un covor bunica îmbrăcată-n capot./ Părinţii şi-au dat mîna/ şi au urcat în două oglinzi stînd faţă în faţă./ aşa s-au îndepărtat unul de altul/ încă din viaţă.// Cîinele pare-se/ a devenit apă şi peşti./ Peştii furculiţe cuţite pahare/ ceşti.// Cioburile ceştilor/ au zăcut fără întrebuinţare/ o vreme pe duşumea/ apoi au intrat în cişmea/ în grinzi şi în uşi:/ deveniseră surori fraţi unchi/mătuşi.// Au rămas numai zidurile/ drepte, pustii./ Lucrurile intraseră în oameni/ şi oamenii în lucruri./ Cutii în cutii în cutii“ (Balada despre oameni şi lucruri).

 

E lesne de observat că orice „regăsire“ a timpului se dovedeşte aici pasageră, iar muzeul memoriei se metamorfozează, în cele din urmă, într-un deşert, pe care poeta se grăbeşte să-l repopuleze cu alte şi alte fantasmagorii, acest „joc cu fantasmele“ dobîndind calităţile unui panaceu împotriva an-xietăţii pe măsură ce este transpus la o scară tot mai mare, ajungînd pînă la punctul unde istoria personală deversează în istoria colectivă: „Deschid uşa.../ Bat din aripi şi se aşează încet iară/ genele femeilor din portrete,/ pîlpîitul lumînărilor de după-amiază/ intrat în pereţii îmbătrîniţi,/ tristeţea din mărunta poştă austro-ungară/ şi umbra de liliac a comandantului purtînd favoriţi.// Deschid uşa – intru în liniştea profundă/ (zgomotele sînt nişte ceasuri ascunse/ oprite de timp fiecare în altă secundă)./ Tropotul cailor de schimb./ Scîrţîitul porţilor neunse./ Tusea funcţionarului umil/ care scrie citeţ şi locuieşte într-un pătrat de hîrtie sinistru./ Un scîncet de copil./ Şi nebunia/ trecută zilnic într-un registru“ (Lenauheim). Momentul de climax al unor asemenea imersiuni în trecut este dat de trecerea de la culoarea personalizată a autobiografismului la filmul impersonal al istoriei pur şi simplu, care are răceala metalică, dar şi fineţea unei gravuri. Iar timpul de elecţiune al Mioarei Cremene nu putea fi, dintr-o asemenea perspectivă, decît secolul lui Cartesius, cu dispreţul lui suveran pentru limbajul afectelor, angoasa timpului fiind depăşită acum prin depersonalizarea estetizantă şi puţin prăfuită a „culorii de epocă“: „Doamna de Grignan/ şedea/ la masa de lucru cu picioare rotunde/ adusă în caleaşcă la ţară/ şi pana subţire scria o misivă/ una din zecile de mii de epistole/ călătorind cu poştalionul/ în vremea Corespondenţelor. «Dragă unchiule – / spunea scrisoarea – / te aşteptăm cu plăcere/ dar rogu-te nu ne aduce/ precum ne înştiinţezi/ puiul de cîine/ tovarăş la jocul fiicei noastre»// ş…ţ Trăim un secol raţional, unchiule,/ gîndi şi scrise doamna de Grignan zîmbind mulţumită,/ presără nisip/ închise plicul/ şi plecă să ducă în mormînt secolul ei raţional“ (Baladă în stil baroc). Această vedere „la distanţă“ se face prezentă chiar şi în poemele de dragoste ale autoarei, unde ceremonialul erotic se reduce aproape întotdeauna la un dialog al privirilor, implică senzaţii auditive şi olfactive care exclud însă contactul direct, „departele“ avînd acum toate valenţele unei substanţe afrodisiace: „Iar el cu ochii mă atingea din depărtare./ Recunoaşteri uşoare electrice./ Dar asta nu e nimic.../ Cu buzele mă vedea apropiindu-mă/ Mă zărea din toţi zorii – în lungul meu drum/ eram îmbrăcată-n priviri/ şi nu e totul nu-i încă nimic...// Tăcut şi singur îmi asculta venind parfumul/ îşi înfigea dinţii în umărul glasului meu/ în fiece răsuflare topea bătăile inimii mele/ nările – gustul atingerii“ (Iar el cu ochii).

 

În felul acesta, bărbatul sfîrşeşte prin a dobîndi toate atributele departelui, iar absenţa constituie sursa fascinaţiei erotice, care atinge aici limpiditatea unui epitalam spiritual, îngînat peste moarte şi împotriva acesteia: „Te-ai depărtat de mine ca o stea/ plecată din livezile bătrîne/ şi creşti pe cer, departe, undeva,/ şi ştiu, şi numai asta îmi rămîne.// Te-ai depărtat de mine, ca un zbor./ Cît toate zborurile eşti departe./ Sau poate ai rămas netrecător/ şi numai eu m-am risipit în moarte?// Te-ai depărtat de mine ca o stea/ sau eu m-am risipit în ierbi şi frunze/ şi nu am ochi ca să te pot vedea,/ cum nu ai tu spre lumile-mi ascunse?// Te-ai depărtat precum un unic vers/ ţîşnit dintr-o nespusă potrivire/ ce-i murmurat acum în Univers/ prin alte, lumi, străine de iubire“ (Elegie). În astfel de poeme, dragostea capătă accente de adoraţie mistică, astfel încît lamentaţia elegiacă se transformă pe neaşteptate în lamento psaltic, mărturisind dorinţa comuniunii cu sacrul, care nu este însă – în textele Mioarei Cremene – decît un pseudonim al departelui care ia succesiv chipul bărbatului şi pe cel al divinităţii: „Vreau degetul Tău sfînt să mă atingă/ triunghiul păcătos şi să îi stingă/ corcita ardere: şerpar şi chingă“ (Înger bizantin). Autoarea se defineşte, în ceea ce lirica ei are cu adevărat autentic, ca o poetă a distanţelor spaţiale, dar mai ales temporale, cu o remarcabilă ştiinţă a cantilenelor melancolice şi, de aici, ca o poetă a nostalgiei.