OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Mic - Popcorn. Regia: Razvan Savescu. Scenografia: Doina Levintza. Muzica: Laurentiu Duta. Interpreteaza: Stelian Nistor (Bruce Delamitri), Claudiu Istodor (Karl Brezner), Simona Mihaescu (Velvet Delamitri), Dana Dembinski Medeleanu (Farrah), Cristian Iacob (Waine), Oana Ioachim (Scout), Cristiana Raduta (Brooke), Dan Zamfirescu (Kirsten), Niki Ieremciuc (Bill)

„Pentru Teatrul Mic, noul mileniu începe în anul 2002!“, ne anunta functionalul si elegantul pliant publicitar din Sarindar. Noul (al doilea) veac de identitate al asezamîntului va începe peste doisprezece ani, aflam din acelasi pliant al carui model referential ar trebui sa se gaseasca efectiv, drept carte de identitate, în fiecare institutie teatrala. Sala a fost refacuta prin grija Consiliului General al Capitalei si are ceva de televizor Rubin ori Grigorescu, vazute din tubul catodic. Ceea ce nu e chiar o ironie, tinînd cont ca realitatea ar fi, în acest caz, scena. Or, pentru a ne pricepe propria realitate, de tranzistori, diode si lampi integrate într-o anume inconstienta a lui laissez-faire, s-ar zice, Teatrul Mic a propus si noua sa premiera, Popcorn, în regia lui Razvan Savescu.

Se poate banui ca textul britanicului Ben Elton e o notabila comedie neagra, cu nefortate relate moral-sociologice. Textul lui Radu Beligan, din afisul-caiet program, dar si citatele din The Daily Telegraph si Evening Standard vin sa sustina presupozitia, desi ce înteleg jurnalistii britanici prin „piesa sexy“ ramîne pentru mine un mister. Asa încît, pastrînd în calcul ideea unui text de luat în seama - cel putin -, aproape un manifest împotriva exceselor „sînge si sperma“ din ultimele doua decenii (de ce acestea sînt mult mai mult decît expresii patografice, iarasi e de discutat), dar si a violentelor ca manipulare media, inconstienta ori premeditata, spectacolul de la Teatrul Mic aduce în scena-i, partial, suflul cu care ne obisnuise, mai degraba, scena de la Nottara. Cu tot cu Stelian Nistor, personaj central, amorsa a raului si victima, totodata, laureat Oscar si regizor provocator de scandal, în al sau Bruce Delamitri. Ce face Stelian Nistor - si face foarte bine, de altfel -, ce fac si colegii lui de scena pîna la urma înseamna o comedie cu final amar, tare amar daca nu gusti încheieri cu ploaie de cadavre, într-un neobulevard de actor. Caci, ce-i lipseste spectacolului sînt regia si scenografia. În afara de vreo doua nonsensuri, nu am prea priceput rolul lui Razvan Savescu, iar scenografia Doinei Levintza, în ciuda modernismului (cubismului partial) si a exploziei cromatice, e lipsita de orice urma de personalitate ori de potential dialogal cu jocul scenic efectiv.
Constructiile de personaj sînt, cel putin patru, de notat neaparat, sustinînd firul narativ pe tipologii doar aparent contrare. O data, remarcabil, cuplul Bruce-Waine (Stelian Nistor-Cristian Iacob), apoi Farrah-Scout (Dana Dembinski Medeleanu-Oana Ioachim). Bruce e autor de filme despre „americani obisnuiti“, care, ce fac ei? Chestii firesti: ucid, violeaza etc. Farrah e aproape fosta lui nevasta, cam plictisita de divort, de întrebari asupra banilor care i-ar ramîne, de existenta iac-asa si, prin urmare, cu decompensari mai ales alcoolice. Waine si Scout sînt criminali, tineri, haiosi si cu sînge închegat pe blugi. „Americani obisnuiti“, care va sa zica. Întrebarea imperativa, impusa inclusiv de cuplul criminal, este: Waine si Scout sînt acuzabili, ori sînt creatia unui angrenaj în care marii maestri sînt cei asemeni lui Bruce Delamitri? E instinctul criminal înnascut, ori implicat de jocul mediatic? Ingeniozitatea textuala face ca acesti patru stîlpi ai societatii (Waine si Scout navalesc în vila lui Bruce în noaptea în care acesta ia Oscarul, pentru ca, în final, tot ce va fi miscat pe acolo, regizor, nevasta, amanta accidentala, copila, reprezentanti TV si criminali sa fie rezolvati comod, prin ucidere generala) sa nu fie diferiti, în esenta, chiar daca o asemenea presupozitie e greu plauzibila. Discursul lor îi diferentiaza doar pîna la un punct, dupa care Waine se dovedeste un intelectual rafinat, doar ca revoltat, un Guevara guerilleros urban combinat cu un atent analist de drept si cu un stilat agent de imagine. Scout nu e mai putin femeie decît Sarrah ori Velvet Delamitri, iar rolul de prostuta îl parcurge cu tîlc, nelasînd sa-i scape cheia jocului. Bucuriile sale sexuale ori estetice tin de rafinament si educatie certa. Daca toate acestea au un rost în morala implicita a spectacolului, ramîn însa în esenta simple artificii pe care, daca trebuie cu tot dinadinsul, e mai bine sa te faci ca nu le vezi. Altfel, e vorba de un fel de deus-ex-machina de dat nativ, cam greu de îngurgitat. Peste asemenea criminali cultivati si pusi pe detaliate analize socio-estetice, „îngeri ai crimei“, vorba lor, mai ca e o placere sa dai si ei sa te tot împuste.
Orice trimitere la celebrul si teribilul caz Manson &Co., din urma cu circa treizeci de ani, are rost si poate fi relationat cu povestea din Popcorn. Mai aseptica, naratiunea din spectacol nu e mai putin abominabila, ci doar mai cu pretentii. Desi regizorul nu îl ajuta, din pacate, textul încearca sa scape din inventarul motivatiilor de salon pentru care, pîna la urma, vinovate sînt victimele, iar criminalii - sarmane personalitati marcate de manipularea catre oroare. Vorba lui Waine: „Azi poti fi nevinovat, oricît de vinovat ai fi“, caci „nimeni nu e vinovat de nimic în tara asta“. În consecinta, inspirata „aria“ lui Waine: „America, ai semanat vînt si culegi furtuna“.
Punctul de maxim al spectacolului este cel în care Waine solicita prezenta televiziunilor, într-o conversatie în direct cu Bruce despre motoarele violentei, criminalitatii. Audienta scade. Waine începe sa traga. Audienta creste la cota maxima. „N-as fi omorît daca ati fi închis televizoarele“, va exclama acesta. Excelenta cheie a povestii, trimitînd acuza nu atît spre canalele media, cît spre receptorul emisiilor media. Idee cel putin nou ambalata, polemica, meritînd poate un spectacol mai profund. Caci e discutabila functionalitatea unei asemenea investitii care nu duce pîna la capat nici unul dintre instrumentele sale. Nici umorul, fie el negru. Nici analiza de caz. Nici sarja sociala, eventual politica. Nici, la rigoare, explozia de inventivitate stilistica. Datoria apartinea regizorului. N-a fost…
Ceva tot a fost, la sfîrsit, cînd scena s-a umplut de cadavre împuscate - ba de catre criminali, ba de trupele antitero: un imens drapel al Statelor Unite coborînd lin peste carnaj. Stupiditate pe care o regasesc, la cîtiva ani distanta, dupa cea din finalul unui spectacol al lui Petre Bokor, de la Odeon, acolo cauzas fiind drapelul canadian. Ceausescu ar fi fost încîntat: vezi ce porcarii se petrec la americanii aia imperialisti? Da’ Vadim! D-aia si saracu’ Gica ben Laden… Efectiv, efortul actorilor nu merita o asemenea solutie finala complexata, de margine de continent.
Cît despre ce va fi înteles multimea de invitati din media, în special vizuala, cred ca nici directorul Teatrului Mic, Florin Calinescu, nu e prea convins. Oricum, la premiera la care am participat s-au întîlnit Andronic si Cosarca, Isopescu si Tatulici, Oprescu PSD, Plesu si Dinescu, basca toata Vacanta Mare-n par (ma rog, e un fel de a zice). Excesele vomitive din media însa continua linistit, de la Stirile de la ora 5 ale ProTV la anume emisiuni de la Oglinda TV, de la thriller-uri cu creieri pe pereti, la unele posturi TV, la horror-uri cu creieri pe asternuturi la celelalte posturi TV, de la Becali la, mai an, fetita Jucan, ori Paunescu Adrian caruia îi lipseste vizibil recitativul „eu cînt conducatorul care-a stiut si stie“, ba chiar la filmele cu mari eroi comunisti pe care ni le serveste, în ultima vreme, Tele 7 abc. Unde director e…!?