OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trebuie să recunosc că ceea ce m-a atras şi m-a motivat în primul rînd să iau drumul Teatrului des Amandiers din Nanterre, suburbie din nordul Parisului, a fost titlul piesei: In memoriam Annei Politkovskaia. O scurtă vizită preliminară pe site-ul teatrului m-a lămurit însă repede că piesa lui Lars Noren nu vorbeşte direct despre jurnalista rusă şi că, în general, nu are nimic din structura unui docuteatru. Noren declară că a scris piesa înainte de asasinarea Annei Politkovskaia, pe 7 octombrie 2006. (Printr-o coincidenţă a calendarului, zilele trecute s-a deschis la Moscova procesul a trei indivizi, un fost poliţist rus şi doi ceceni, care ar fi săvîrşit crima, comanditarii din umbră ai acestui asasinat politic rămînînd pînă acum necunoscuţi sau nederanjaţi.) Într-un interviu filmat şi difuzat pe acest site, Noren explică: „Este o piesă teribilă, cea mai  neagră  (the darkest) din cîte am scris. E neagră şi comică în acelaşi timp. Într-o ţară, după un război, bărbaţi, femei, copii se bat pentru a supravieţui“. Definiţia comicului în acest caz, după cum veţi vedea, îmi scapă, dar urmează o altă precizare care mă lasă la fel de perplexă: „Acţiunea piesei poate să se petreacă oriunde, în Africa de Sud, în Cecenia sau în România“.

 

Ciudată precizare, ciudat amalgam. Universul piesei este într-adevăr teribil, sinistru, o lume fără nici o rază de lumină, de speranţă, unde oamenii trăiesc într-o ţară devastată, printre ruine şi gunoaie, unde prostituţia, violurile, copiii abuzaţi, crimele nepedepsite sînt monedă curentă. Dramaturgia contemporană nu ne-a cruţat, printre alte orori, de tema copilăriei abuzate: am văzut nu demult, la Brăila, un excelent spectacol pus în scenă de Radu Afrim, cu Omul pernă al lui McDonagh, o partitură scenică ritmată la milimetru, autopsia unor crime pedofile, unde pojghiţa între crimă imaginară şi crimă reală era la fel de subţire precum aceea dintre violenţa delirului poetic şi abjecţia gestului. Vara trecută, la Festivalul de la Avignon, într-un teatru „peste drum“ de un alt spectacol de Afrim, un canadian fantasma despre copiii „aurolaci“ din canalele Bucureştiului, un univers subteran şi întunecat, dar care se termina în culorile basmului, cu happy-endul obligatoriu. Era multă lumină şi căldură în acest Kiwi de Daniel Danis – spectacol în turneu toamna aceasta în Europa şi care e aşteptat, cred, la Bucureşti în luna mai a anului ce vine.

 

 

Piesa lui Lars Noren are însă ceva de ultimatum dantesc, Lăsaţi orice speranţă voi, ce intraţi aici. Sala amuţeşte brusc, încremenită de stupoare. E ca o lovitură sub centură, nimeni – cel puţin în seara cînd am fost eu – nu părăseşte sala, din dezgust posibil, din protest salutar. În 2004, am văzut la Théâtre des Amandiers un alt spectacol scris şi pus în scenă de Lars Noren, Guerre. Era în anii ultimului război din Irak, Noren, ca şi majoritatea intelectualilor francezi, era împotrivă, un scurt film cu interviuri era difuzat în antract, se lua poziţie, se discuta în foaier. Miza era concretă, revolta – la obiect (într-unul dintre rolurile principale juca Simona Măicanescu, fostă actriţă a Naţionalului bucureştean, exemplu de sobrietate, de justeţe). Piesa de acum merge mult mai departe. Noren a scris întotdeauna texte, poezie sau teatru, de o disperare neagră, legate de propria sa experienţă familială, de trecutul său într-un spital psihiatric. Unul dintre titlurile care l-au impus şi care definesc această primă perioadă este Forţa de a ucide. Un teatru al depresiei profunde, unde ura de sine, ura de aproapele modulează acest „strigăt“ tipic lumii scandinave, ce tînjeşte şase luni pe an după soare. „Mamă, dă-mi soarele!“ striga în final Oswald din Strigoii lui Ibsen – părintele Constructorului Solness, fiu al unui alt secol, rămînea însă mult mai solid pe temeliile sale. Noren e interesat de lumea marginalilor, scrie un teatru social, angajat politic, în aceleaşi tonuri sumbre, acuzatoare, din pragul unei lumii ce se prăbuşeşte, mizerabilă şi abjectă. Nici o deosebire pentru el între peisajele răvăşite de bombe din Groznîi sau Bagdad şi străzile bucureştene sau, de ce nu, ale Stockholmului unde-şi joacă piesele, de peste 20 de ani, la fel cum o face în marile capitale ale lumii. La Nanterre, Lars Noren îşi montează el însuşi textul, şi poate aici se ascundea pericolul: pus faţă în faţă cu propria ură, necesară şi vitală pentru el, ca o condiţie a supravieţuirii, regizorul-autor dublează miza, nu mai are distanţa obligatorie. Spectacolul şdespre o lume „excesivă“, dar pune „tuşă peste tuşă“ şi, astfel, totul e, fără îndoială, adecvat, dar, în acelaşi timp, de două ori excesiv.

 

Cine sînt personajele acestei piese şi ce vor ele? O tînără mamă drogată, pe care tovarăşul ei de viaţă o obligă să se prostitueze, mulţi alţi bieţi şomeri înrăiţi de mizerie, apoi traficanţi sau amatori de carne proaspătă şi doi copii, o oarbă căreia un alt adolescent îi zdrobeşte capul cu o bîtă şi băiatul acestui cuplu, care se vinde pe bani, sperînd în zadar să-şi salveze mama de la mizerie. Un singur personaj pare că nu participă la această deşănţare generală: un fost militar, care vine şi depune un buchet de flori albe pe mormîntul soţiei sale, Anna (?), şi moare putrezind singur într-o pivniţă. Buchetul de flori, al cărui alb imaculat tremură sub lumina unui proiector, e călcat în picioare, dispare în mocirla fără scăpare din jur. O aluzie discretă, posibilă, la Anna Politkovskaia, siluetă fragilă, doborîtă în pragul casei sale, într-o seară de toamnă. Şi poate mai mult decît atît, legătura cea mai solidă cu memoria Annei Politkovskaia, cea care nu apare şi despre care nu se vorbeşte în piesă, este faptul că sîntem confruntaţi cu această lume abjectă, fără milă, fără speranţă, lume la fel de oribilă ca şi cea de care s-a izbit şi căreia i-a căzut victimă Anna Politkovskaia: „Orice-ar spune medicii, ne-urologii şi psihiatrii despre posibilităţile noastre infinite, fiecare om dispune de o rezistenţă morală limitată, dincolo de care se cască propriul său abis. Şi care nu e neapărat moartea. Există situaţii mai grave, ca de pildă pierderea completă a calităţii umane ca răspuns la toate evenimentele abominabile ale vieţii“ (Anna Politkovskaia, Cecenia, dezonoarea rusă).