A fi la margine nu înseamnă
numaidecît să jinduieşti la centru, ci să poţi evalua mai
detaşat mizele care se joacă acolo. Numai că asta nu se întîmplă
decît atunci cînd, într-un fel sau altul, centrul a
fost traversat, cunoscut şi scos din lista obiectelor dorinţei.
Cărturarii români care trăiesc într-un exil ales (în
ambele sensuri), universitari în Europa de Vest sau în
State, reuşesc să-şi întrebuinţeze acolo bagajul epistemic
suplimentar, cel al culturii române, dar asta doar după ce
calitatea discursului lor a fost recunoscută de acele instanţe
culturale şi ştiinţifice: aşa s-a întîmplat şi se
întîmplă cu Toma Pavel, Matei Călinescu, Virgil
Nemoianu, Călin Mihăilescu, Sorin Alexandrescu (şi mulţi alţii),
oameni pentru care mizele dezbaterilor intra- sau extracarpatice se
judecă unele în raport cu celelalte.
Pe de altă parte, complexul cultural
românesc, despre care au vorbit mulţi, se manifestă cu atît
mai acerb aici, în discursurile celor care subordonează
dezbateri din străinătate mizelor locale şi cu atît mai mult
propriilor sensibilităţi luate drept judecăţi autonome. Aşa se
face că există în România, demult, un curent de opinie
ultragiată pe care îl putem numi românism de ogradă:
faţă de românismul autoflagelant de tip interbelic sau de
românismul modernist din comunism, acesta de ogradă e cel mai
vechi şi mai insensibil la istorie.
Imaginarul pe care-l propune este
următorul: România, alături de alte ţări marginale în
raport cu Occidentul, păstrează o ambianţă şi un vizionarism
spiritual pre-modern, ceea ce face ca semnele sacrului să nu fi
dispărut complet din harta mentală a locuitorilor. Faţă de noi,
Occidentul e cangrenat de ideologii, iar restul lumii, desigur, de
in-toleranţa religioasă. La noi, însă, e ca-n poeziile lui
Ion Gheorghe, ca-n cărţile lui Puric, ca-n studioul de la OTV –
dar fără Dan Diaconescu. Avem noi românii un soi de
iconoclasm sănătos, viguros, dar plin de bun-simţ, o cunoaştere
profundă a vieţii în ultimele ei resorturi spirituale, dar şi
o sfioşenie admirabilă care ne face marginali în sens
religios, descendenţii lui Alioşa Karamazov.
Noi, românii, tocmai prin
modestia noastră, sîntem un buric al lumii ascuns de faldurile
de grăsime scurse ba din Vest, ba din Orient. Din timp în
timp, cîte un occidental îl redescoperă şi se
minunează, iar noi ne liniştim pentru o clipă, reconfirmaţi.
Românismul de ogradă oferă o compoziţie culturală în
care ingredientele se numesc: o garnitură de nea Mărin cu sos de
Păcală, un aperitiv Nichita Stănescu prelucrat mass-market, un
grăunte de Păunescu, un vîrf de Noica (aceşti Bran şi Stan
ai distinsei spiritualităţi româneşti), iar pentru străini
funcţionează un meniu simplu Eliade-Cioran (şi mult mai puţin
Ionesco). Aceasta-i poţiunea magică a lumii contemporane, producţie
românească, pe care nimeni n-o cumpără însă: nu
pentru că ea ar fi o fantasmă, ci numai pentru că nu ştim să
ne-o vindem – iar dacă am şti, n-am fi noi. Acest discurs a
circulat mereu, în diferite versiuni, şi e normal ca el să
existe. Nu-i neapărat bine, dar e normal. Ceauşescu l-a folosit o
perioadă cu randament mare şi nu-i de mirare că el a rămas viu.
Într-o ţară mică şi precară ca a noastră, nevoia de
compensaţie e mare, oamenii trăiesc foarte mult în imaginar.
E totuşi ciudat că un astfel de discurs convinge instituţional
atît de bine şi, de zeci de ani, înainte şi după 1989,
zburdă liber pe cîmpiile de celuloză ale presei noastre
culturale.
Nu m-aş fi referit la el dacă un
distins eseist, încă tânăr, recent autor al unei cărţi
cu zece eseuri, n-ar sta de strajă narcisismului nostru secular,
ducînd pe noi culmi de juisanţă sentimentul de a fi în
marginea Occidentului. E vorba despre cronici pe care le semnează:
una la o carte de dialoguri între René Girard şi Gianni
Vattimo (Adevăr sau credinţă slabă?, Editura Curtea Veche, 2009),
alta la o diatribă împotriva lui Sigmund Freud, semnată de
Michel Onfray (Amurgul unui idol, Editura Humanitas, 2011, carte
apărută în Franţa în 2010). În primul dintre
cele două texte ale sale, eseistul român face următoarele
judecăţi de valoare: Girard reprezintă vocea „bună“ în
raport cu „aberaţiile“ lui Vattimo, dintr-o perspectivă
spirituală pe care doar un bătrîn gînditor mai poate
s-o aibă, în vreme ce Vattimo (care împlineşte şi el
75 de ani) a pierdut orice acces la transcendenţă prin
înregimentarea în „deconstrucţie“. Iată cuvintele
eseistului: „René Girard e măsurat, lucid şi împăcat,
de aceea verdictele sale au sfîrşeala sentinţelor care cad
prea tîrziu, în schimb Vattimo e înfocat, debusolat
şi senin în aberaţiile pe care le rosteşte cu poftă. ş…ţ
În replică, Vattimo, spirit trecut prin şcoala deconstrucţiei
de tip fenomenologic, nu numai că laudă secularizarea, dar deplînge
faptul că mai sînt interdicţii de ordin religios care nu au
fost încă desfiinţate. De pildă, italianul e de părere că
Dumnezeu nu are nevoie de o instituţie privilegiată prin care să-şi
manifeste providenţa, de aceea autoritatea Bisericii Catolice i se
pare vetustă şi scandaloasă. ş…ţ După ce a cochetat cu
structuralismul şi cu fenomenologia, Vattimo sfîrşeşte în
colaps speculativ de tip multiculturalist“. Iar concluzia nu poate
fi decît aceasta: „Traiectoria sa e simptomatică pentru
penuria de spirit în care se complac azi filozofii vestici“.
Acum, să faci o astfel de afirmaţie
presupune două lucruri: să ştii ce înseamnă „filozofi
vestici“, care trebuie să fie totuşi încă destul de mulţi,
şi să dai o definiţie a spiritului, ca să ştim despre ce vorbim
(şi ca să nu recurgem la imaginar, aşa cum facem cînd citim
un tabloid). N-aş băga mîna în foc nici pentru sensul
„speculaţie multiculturalistă“, dar la aplombul concluziv de
mai sus, să zicem că această ultimă sintagmă rămîne un
detaliu. Cronicarul este de altfel liber să-şi exprime opiniile
sale în legătură cu secularizarea şi să creadă că
modernizarea moravurilor a dus la un colaps moral – nu-i treaba mea
ce cred unii şi alţii. Pe de altă parte, o filozofie care ar sta
sub obrocul doxei şi care n-ar livra deloc aberaţii – sigur,
discuţia-i mai lungă aici – parcă ar fi lipsită de gust.
Contează ca un întreg discurs să nu fie aberant. Dacă
deconstrucţia este sau nu un astfel de discurs aberant, iar nu-i
treaba mea. Dar oricum ar fi, termenii cu care operăm se definesc,
iar judecăţile generalizatoare se sprijină pe referinţe minime.
Cum ar fi ca eu să vorbesc acuma despre „literatura vestică“?
O săptămînă mai încolo,
eseistul nostru descoperă un alt gînditor occidental fără
spirit, denunţat, culmea, de Michel Onfray, inventatorul
„ateologiei“, „grafomanul“ (Houellebecq), generosul ctitor al
Universităţii populare de la Caen: Sigmund Freud. Tema psihanalizei
în Franţa nu se poate expedia numaidecît. Dezbaterea
dintre psihanaliză şi cognitivism are mize economice foarte
importante, iar teritoriul conflictului nu este neapărat maladia.
Cartea lui Onfray a avut repede parte
de un răspuns, într-un volumaş de cîteva zeci de
pagini: Elisabeth Roudinesco, Dar de ce atîta ură?, Seuil,
2010, pe care poate că era bine ca eseistul nostru să-l fi
descoperit. Iar, nu-i treaba mea să mă pronunţ asupra cauzei –
dacă Freud e un „medic incompetent, de rea-credinţă, ambiţios,
arghirofil, opac la critici, superstiţios, ciclotimic, depresiv,
cocainoman, mincinos, falsificator, plagiator, propagandist,
narcisic, tată incestuos“ sau nu. Acum, nici nu ştiu dacă asta
contează atît de mult, de vreme ce o mulţime de mari autori
universali n-au fost decît nişte bicisnici făcători de umbră
ai Pămîntului, plini de felurite tare. Desigur, nici Editura
Humanitas nu ne ajută aici foarte mult, pentru că răspunsul
doamnei Roudinesco e complet uitat. Dar eseistul nostru nu-i
interesat de o evaluare a locului acestei cărţi într-o
eventuală bibliografie critică Freud, nici în chestiunea
controversei psihanaliză versus cognitivism şi, în general,
în nimic altceva decît în demostraţia că, alături
de deconstrucţie, psihanaliza e o altă fundătură a gîndirii
despiritualizate.
Acest imbold îl face pe omul
nostru să scrie aşa: „Într-un cuvînt, etuva
ideologică e irespirabilă (în Franţa – n.m.) şi trebuie
să fii cu totul sinucigaş ca să ai cutezanţa de a insinua ceva la
adresa întemeietorului psihanalizei“. Iată o altă afirmaţie
drăguţă, la care turiştii români ceva mai intelectuali care
trec prin Paris iarna ar fi bine să se gîndească. Va să
zică, una e să intri într-o librărie din Bucureşti, unde de
bine de rău se mai găseşte spirit, şi alta, îngrozitor
alta, e să intri într-un Gibert Joseph, unde nu poţi rezista
fără un costum de scafandru, ca să eviţi atingerea cu coperte pe
care scrie Zizek, Lacan, Freud şi alte infamii.
Aşadar: români, ţineţi-vă
firea! La ce prăpăd e în Vest, bucuraţi-vă de România,
unde spiritul se-nvîrte cu lopata – încă – şi unde
nu contează ce spui, pentru că oricum nimeni nu verifică nimic,
nimeni nu pune întrebări, nimeni nu-şi asumă
responsabilitatea. În afară de unul singur, avatarul
Voievodului, care el ne face, el ne omoară.
P.S. Sorin Lavric este eseistul despre
care scriu în acest articol. Citatele sînt din cronicile
sale, publicate în România literară, „Paracleţii
declinului“ (nr. 29/ 2011) şi „Omul cu canapeaua“ (nr. 30/
2011).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters