„Foamea“ de real

Autor: Ioana ORLEANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Charlotte Roche. În Stern, înDie Zeit, în Freitag, în emisiuni culturale – peste tot dai şi nicăieri nu poţi să scapi de zîmbetul satisfăcut al Charlottei Roche. Apariţia Rugăciunilor pîntecului (într-o ameţitoare şi deja epuizată primă ediţie de 500.000 de exemplare) a fost principalul eveniment literar al acestui sfîrşit de vară în Germania. Autoarea de top cunoaşte reţeta succesului: prostituarea vieţii intime, descrieri sexuale ultraconcrete, provocare, scandal. După Tărîmurile umede (două milioane de exemplare vîndute), ea are toate şansele să repete succesul de piaţă şi cu acest nou „roman“ foarte personal, foarte exhibiţionist, foarte puţin ficţional – cu atît mai mult cu cît apariţia lui a fost însoţită şi de o dispută aprinsă cu Alice Schwarzer. Prezentînd-o drept cea care „strică jocul“ ori de cîte ori este vorba de plăcere, Roche a invitat-o să abdice de pe tronu-i de prim-feministă a naţiunii. Schwarzer s-a revanşat denumind Rugăciunile pîntecului drept „manea“ (cum s-ar spune pe la noi), iar pe fosta ei prietenă Charlotte – o persoană „cu probleme“. Fără doar şi poate, autoarea şi protagonista cărţii sînt pentru Alice Schwarzer una şi aceeaşi persoană. În mod surprinzător însă, Charlotte Roche, care declară sus şi tare că nu este „scriitoare“, taxează interpretările autobiografice drept „absurde“, vrea să fie admirată pentru fantezia din care izvorăsc jocurile sexuale descrise şi se simte atacată atunci cînd i se pare că valoarea unui roman este redusă la cantitatea de realitate pe care o conţine. O concepţie cam conservatoare pentru o ultramodernistă libertină! Căci mai peste tot se dezbate întrebarea dacă formele literare care neagă orice legătură cu viaţa şi se vor în întregime „inventate“ mai au o relevanţă în secolul al XXI-lea.

Respingerea ficţiunii

David Shields, scriitor şi profesor în Seattle, al cărui „manifest“ Reality hunger a apărut anul acesta şi în traducere germană, ar răspunde aici foarte raspicat: nu. Romanul clasic, care prin însăşi fiinţa sa creează iluzia unităţii şi coerenţei lumii, care dezvoltă acţiuni şi biografii pe sute de pagini, amputînd în schimb, prin „cămaşa de forţă“ a ficţiunii, gînduri şi sentimente, este depăşit. Spiritul vremii e însetat de real, de viaţă şi de concizie: cît mai multe idei în cît mai puţine cuvinte. Sigur, toate acestea nu sînt lucruri tocmai noi; Benn prezicea încă din anii ’50 ai secolului trecut moartea romanului, iar Cehov sau Sternheim prescriau suprimarea adjectivelor pentru îmbunătăţirea stilului. În plus, ideea cum că noile medii ar influenţa spiritul şi exprimarea artistică într-atît încît viitorul ar aparţine în mod necesar textelor foarte scurte (short-short-stories), numai bune de a fi încărcate pe mobil, nu este prea ademenitoare. În schimb, punctul de plecare al lui Shields, anume respingerea ficţiunii şi cerinţa ca literatura să prezinte viaţa aşa cum este ea, e de o prospeţime de-a dreptul binefăcătoare. Shields este marcat de o pronunţată „genă a realului“. „Vreau să-mi cercetez caracterul propriu, blestemat şi rătăcit. Vreau să tai pînă acolo unde nu mai este decît os.“ Contemplaţie şi cunoaştere; concentrarea asupra întrebărilor esenţiale: cum/de ce trăim?; „eu“ şi lumea „mea“ (pentru că, nu-i aşa?, scrii cel mai bine despre ceea ce ştii cel mai bine) – numai acestea pot fi temele literaturii.

De fapt, singura artă posibilă este cea bazată pe real şi, oricum, acesta devansează cu mult ficţiunea. Shields precizează că Proust, şi el avid de real, recunoştea că nu are imaginaţie (iar noi am putea să ne gîndim la Preda, care, pomenind de capacitatile fabulatorii ale unui fost coleg de şcoală, spunea că imaginaţia sa „n-a luat-o niciodată razna în felul acesta“). Să povesteşti „o poveste întîmplată odată“, să reînvii trecutul devine astfel, în mod aproape inevitabil, misiunea scriitorului. Interesul crescut al publicului pentru biografii şi autobiografii indică tocmai faptul că acestea deja înlocuiesc romanul. Un lucru firesc – dacă e să ne gîndim numai la deja consacrata biografie a lui Stefan George de Thomas Karlauf, care nu numai că sintetizează cercetările asupra enigmaticului poet german şi reînvie o întreagă epocă, dar mai este şi scrisă într-o manieră atît de palpitantă, încît se citeşte cu sufletul la gură. Din păcate, astfel de biografii încă nu prea există la noi. Dar o interesantă culegere de mărturii ca Moromeţii. Ultimul capitol de Sorin Preda te lasă să speri că într-un viitor nu prea îndepărtat vor apărea poate, şi biografiile (documentate, curajoase şi incitante) ale unui Marin Preda, Camil Petrescu sau Liviu Rebreanu.

Shields proclamă libertatea absolută a creativităţii

Shields este conştient de faptul că nonficţiunea nu redă adevărul gol-goluţ. Trecutul este filtrat prin ochii şi prin sensibilitatea autorului, memoria-i joacă feste, interesul retuşează. Amintirea este deci mereu construită, la baza ei stînd un fel de act de voinţă, care „salvează“ întîmplările „care au rost“ şi se „potrivesc“ cu experienţele anterioare. Aici, Shields se dovedeşte a fi un picuţ prea prozaic-voluntarist. Pentru că, nu-i aşa?, amintirea este legată în primul rînd de intensitatea afectivă într-o anumită clipă a vieţii. Ne aducem aminte de ceea ce ne-a mişcat sufleteşte, de senzaţiile care au însoţit o întîmplare sau alta. Din această cauză amintirea poate fi pe cît de inexactă pe plan obiectiv, pe atît de exactă pe plan subiectiv: aşa, şi nu altfel, am simţit „eu“ în momentul acela! Sigur că acest mod de a privi implică cunoaşterea de sine. Sigur că simţirea este schimbătoare şi că,per se, scrisul falsifică.

Totuşi, dacă un autor se priveşte din exterior, dacă îşi schimbă perspectiva şi-şi urmăreşte felul de a fi şi dezvoltarea din unghiuri diferite, cu alte cuvinte, dacă poate aplica metoda de rotire, în spaţiu şi timp, a lui Proust, atunci trăirea lui personală poate căpăta o importanţă generală revelînd etern-umanul. Spre acesta ţinteşte, desigur, şi Shields. Îmbinarea genurilor literare, a ficţiunii şi a non-ficţiunii, căpăta o importanţă deosebită – cu atît mai mult cu cît ficţiunea prezentată ca nonficţiune sau nonficţiunea prezentată ca ficţiune garantează de multe ori succesul unei cărţi. Pragmatica Charlotte Roche este deci foarte „up-to-date“ cu afirmaţiile-i de tipul: autobiografia e ficţiune. Shields prezintă însă alte cazuri, de-a dreptul ilare, cum ar fi cel al lui James Frey, a cărui autobiografie A million little pieces s-a dovedit a fi inventată, fapt care a provocat un scandal atît de mare, încît Editura Random House a trebuit să-şi despăgubească cititorii, care s-au simţit „înşelaţi“ de faptul că au citit un „roman“ în locul unei autobiografii adevărate. Sau cel al lui Augusten Burrough, care, din cauza protestelor rudelor şi ale psihiatrului său (şi de teama consecinţelor juridice), a fost obligat să-şi descrie autobiografia sub eticheta „carte“.

Îmbinarea genurilor literare, a ficţiunii şi a nonficţiunii

Shields proclamă însă libertatea absolută a creativităţii. În mod natural preferă deci fragmentarul şi materialul brut, neprelucrat. Mai puţin natural însă (şi aceasta este surpriza foarte neplăcută a „manifestului“ său) este faptul că, fiind un adept declarat al artei colajului, refuză copyright-ul şi practică plagiatul. Astfel, Reality hunger conţine sute de citate (printre altele din Nietzsche, Picasso, Montaigne, Cocteau, Adorno sau Cioran) care, nefiind puse între ghilimele, pot trece foarte uşor drept aforisme personale. La presiunea editurii (tot Random House) el a întocmit o listă cu autorii citatelor folosite, pe care a anexat-o textului. În mod expres, însă, el îşi sfătuieşte cititorii să n-o citească, ba chiar să o taie din carte. Pentru că, spune el, „pe realitate nu există copyright“. În text sînt (între ghilimele şi fără) nenumărate referiri la faptul că toţi autorii s-au inspirat din operele predecesorilor lor, că plagiatul este, de fapt, o formă de personalizare şi că ţine, în mod „organic“, de creativitate, copia depăşeşte originalul şi, în plus, referiri la lucrări compuse din copiile operelor altor artişti, la hip-hop şi sampling. Scopul lor este să demonstreze că nimic nu este mai legitim decît această „artă a însuşirii“, atît de adecvată erei Internetului. Or, aici, el face o confuzie. Pentru că una este să „jefuieşti“ ca scriitor realitatea, s-o foloseşti ca material pentru o creaţie personală, s-o înglobezi unei trame, inventate sau nu, ca s-o faci pe aceasta mai veridică şi mai intensă. Una e să prinzi de ici, de colo expresii, tipuri psihologice sau întîmplări întregi şi să le notezi ca Trigorin în al său carneţel. Şi cu totul altceva este să te împăunezi cu pene străine, să le colorezi numai puţin mai altfel şi să le vinzi apoi drept „creaţie“ proprie. De fapt, această nevoie de plagiat care caracterizează (nu din întîmplare) epoca Internetului este doar un semn de impotenţă artistică. Nu mai găseşti nimic de exprimat în tine şi de aceea începi să „deformezi“ în voie texte străine. Un „original“, însă, nu este „colecţia unor mişcări culturale anterioare“, ci, dacă e s-o luăm de-a fir a păr, expresia personală a unei experienţe personale. La plagiatori tocmai asta lipseşte. Or, obscenităţile Charlottei Roche sînt, cel puţin, ale ei. La Shields, pasajele scrise chiar de el sînt recognoscibile şi interesante. Ca cititor, ai vrea să afli chiar mai mult din ceea ce are el însuşi de spus, dar din păcate vocea lui răzbate prea puţin în această carte. Astfel el îşi face singur un deserviciu cu a sa plagiatomanie lipsită de sens. Reality hunger nu este decît un fel de patchwork care, prin tonul adesea discordant, încearcă să imite viaţa nemelodioasă, nearmonioasă. Un patchwork prin care autorul îşi încalcă el însuşi propria deviză, anume tocmai aceea de a fi cît mai personal.