În Anglia secolului al XIV-lea, o femeie care trăia în
sihăstrie, numită Julian de Norwich, după biserica (Sf. Julian din Norwich) de
care era ataşată chilia ei, a scris o carte de teologie,Revelaţiile iubirii divine (Revelations of
Divine Love). Teologia lui Julian de Norwich este de obicei rezumată prin
cîteva cuvinte extrase din cartea ei: „şi totul va fi bine şi toate lucrurile
vor fi bune“ (and all shall be well and all manner of thing shall be well).
Pentru Julian de Norwich, păcatul este inevitabil, dar este, la fel ca şi răul,
lipsit de substanţă. El are totuşi funcţia de a cauza o suferinţă purificatoare
ce îl ajută pe om să se cunoască mai bine şi să implore îndurarea divină,
respectînd astfel voinţa lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se întoarcă
la El şi să fie mîntuiţi.
În Revelaţiile iubirii divine, autoarea descrie şi
comentează teologic 16 revelaţii private, pe care le-ar fi primit în timpul
unei boli grave de care suferise la 30 de ani. Optimismul moral al Revelaţiilorse află într-un puternic contrast cu epoca lor, în care teologia morală
dominantă sublinia apăsat pedeapsa infernală şi dreptatea divină. Julian de
Norwich afirmă, în schimb, că iubirea divină şi milostivirea manifestate prin
Patimile lui Hristos anulează mînia şi pedeapsa veşnică şi că Dumnezeu vrea ca
toţi oamenii să-L caute, să-L iubească şi să fie mîntuiţi. Cît priveşte misticaRevelaţiilor, concentrată asupra Bunătăţii divine care creează, iubeşte şi
susţine tot ce există şi asupra Treimii care locuieşte, prin Hristos, în
sufletul fiecărui om pentru totdeauna, ea anticipează oarecum Castelul
interior, capodopera marii mistice spaniole Sf. Tereza de Ávila. Nu
întîmplător, Thomas Merton o califică pe „Lady Julian de Norwich“ (se pare că
acest titlu i se potriveşte mai bine decît numele religios „Sister Julian“)
drept „cel mai mare mistic englez“. Deşi Revelaţiile iubirii divine sînt şi
acum controversate din cauza panteismului autoarei, care nu observă nici o diferenţă
între substanţa divină şi substanţa umană, „ca şi cum totul ar fi Dumnezeu“, şi
a feminismului care o face să vadă în Hristos „maternitatea“ lui Dumnezeu, ce
ar fi confirmată de faptul că a doua persoană a Treimii a luat asupra sa, prin
Întrupare, natura noastră corporală, lucrarea este fără îndoială una dintre
cele mai importante scrieri spirituale din istoria creştinismului occidental.
Cuvintele deja citate, „şi totul va fi bine şi toate
lucrurile vor fi bune“, despre care Julian afirmă, în cea de-a 13-a revelaţie,
că i-ar fi fost adresate în mod privat chiar de către Isus, se regăsesc ca un
refren în ultimul dintre cele Patru quartete ale lui T.S. Eliot, Little
Gidding.
Optimismul teologic adoptat de Eliot de la Julian de Norwich
este în contrapunct cu tonul elegiac al poemului, în care poetul descrie vizita
mai multor persoane aflate în căutarea reculegerii şi a liniştii la o mănăstire
anglicană din secolul al XVII-lea, Little Gidding, unde nu mai găsesc, pe
urmele morţilor, decît nişte simboluri fără viaţă. „Tot ce moştenim de la cei
norocoşi/ am luat de la cei înfrînţi/ Ce au avut să ne lase – un simbol./ Un
simbol desăvîrşit în moarte“1 (Whatever we inherit from the fortunate/ Wehave taken from the defeated/ What they had
to leave us – a symbol:/ A symbol perfected in death) – acestea sînt versurile
care precedă, în secţiunea a treia din Little Gidding, cuvintele încrezătoare
în bunătatea divină, preluate de la Julian de Norwich: „Şi totul va fi bine/ Şi
toate lucrurile vor fi bune/ Prin purificarea pricinii/ Pe temeiul stăruinţei
noastre“ (And all shall be well and/ All manner of thing shall be well/ Bythe purification of the motive/ In the ground
of our beseeching). Expresia „temeiul stăruinţei“ apare în cea de-a 14
revelaţie şi se referă la Dumnezeu însuşi (I am Ground of thy Beseeching).
Dumnezeu este temeiul oricărui efort spiritual, al oricărei rugăciuni aride
care nu conduce la savoare spirituală, ci la uscăciune şi golire de sine, dar
care este mai profitabilă pentru suflet şi mai plăcută lui Dumnezeu decît
ataşamentul sensibil al sufletului faţă de consolările spirituale.
În cea de-a 13-a revelaţie, Julian de Norwich descrie o
viziune despre păcatul privit ca rău necesar, ca o etapă prin care omul trebuie
să treacă pentru purificarea şi maturizarea lui spirituală, dar care nu are un
caracter absolut, deşi ofensează bunătatea primordială a lui Dumnezeu. Această
viziune este adoptată literal de Eliot în secţiunea a III-a a poemului Little
Gidding: „Păcatul este Ineluctabil, dar/ Totul va fi bine şi/ Toate lucrurile
vor fi bune“ (Sin is Behovely, but/ All shall be well, and/ All manner of thing
shall be well.)Bunătatea lucrurilor nu
poate fi distrusă de păcat, dacă păcatul, la fel ca şi răul, este nefiinţă şi
dacă bunătatea este unită, dimpotrivă, cu fiinţa lucrurilor.
Secţiunea a IV-a a poemului este dominată, în schimb, de
umbrele unei istorii cufundate în disperare. Eliot, care scrie acest poem sub
semnul focului, unul dintre cele patru elemente primordiale din filozofia
presocratică, descrie aici o „flamă de incandescentă teroare“, cu care
„porumbelul coborînd spintecă aerul“ (The dove descending breaks the air/ With
flame of incandescent terror). Porumbelul – simbol biblic al Duhului Sfînt –
aduce aici un foc care nu eliberează de chin, ci doar răscumpără „de foc prin
foc“. Şi întreg chinul ar fi născocit, scrie poetul, de către Iubire. Focul
este aici un simbol al mîniei divine şi întreaga secţiune respiră mai curînd
panica în faţa suferinţei provocate de această mînie atotputernică. Dimpotrivă,
teologia lui Julian de Norwich relativizează pînă la negaţie mînia lui
Dumnezeu, în lumina milostivirii şi a bunătăţii divine, şi contemplă suferinţa
numai ca pe o ocazie de purificare şi de apropiere de Dumnezeu.
În secţiunea a V-a (şi ultima) a poemului, poetul încearcă o
reconciliere între mînia şi milostivirea lui Dumnezeu, simbolizate prin foc şi,
respectiv, prin trandafir. Focul şi trandafirul s-ar înfăşura la sfîrşit într-o
unică flacără regală (trandafirul este, în Anglia, şi simbolul regalităţii):
„Şi totul va fi bine şi/ Toate lucrurile vor fi bune/ Cînd limbile flamei sînt
înfăşurate/ În ciotul încoronat al focului,/ Iar focul şi tradafirul sînt una“
(And all shall be well and / All manner of thing shall be well/ When the
tongues of flame are in-folded/ Into the crowned knot of fire/ And the fire and
the rose are one.). În capela solitară de la Little Gidding, pe fundalul unei
istorii care nu este răscumpărată din timp (istoria Angliei, marcată, în timp
ce Eliot scria acest poem, de război şi de suferinţă), se profilează fuziunea
focurilor care distrug şi în acelaşi timp răscumpără, a focului şi atrandafirului. Pare o concesie substanţială faţă de optimismul lui Julian de
Norwich, care nu este totuşi completă: poetul nu relativizează mînia divină, la
fel ca scriitoarea mistică, ci o contopeşte cu trandafirul sau cu divina
îndurare.
Contrapunctul liturgic creat prin repetarea cuvintelor „şi
totul va fi bine şi/ Toate lucrurile vor fi bune“ aduce însă o încredere
liniştitoare într-o bunătate transcendentă, care îl răscumpără pe om, în ciuda
unei istorii tragice în care acesta a oscilat mereu între supravieţuire şi
condiţia morală de muribund. Inspiraţia provenită de la Julian de Norwich, care
descrie în Revelaţii şi o magnifică viziune despre prezenţa Domnului în
sufletul fiecărui om, pare că îşi face în final simţită atracţia. În mijlocul
viziunii trandafirului şi a focului, Eliot – şi, prin el, omul modern – pare să
îl descopere pe Cel Veşnic, ca într-un nou rug aprins (Exodul 3,2-10).Drumul către această redescoperire a
misterului divin pare a fi urmat prin credinţa dăruită lui Julian de Norwich,
care îl ajută pe omul modern să treacă peste abisul disperării, să caute
alinarea de o istorie care l-a epuizat, mişcîndu-se, chiar dacă încet şi
obosit, către un tărîm al bucuriei şi inocenţei: către „primăvara din miezul
iernii“ (midwinter spring)2.
–––––––––––––––
1. Toate citatele din Little Gidding sînt preluate din T.S.
Eliot, Poeme, traducere în română de Aurel Covaci, prefaţă de Nichita Stănescu,
Editura Albatros, Bucureşti, 1970, pp. 168-182.
2. Poemul Little Gidding începe cu versul „Primăvara din
miezul iernii este propriul său anotimp“ (Midwinter spring is its own season).
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters