Autor: 
Categoria: 
„În ce măsură sînt
fondate aprecierile implicite sau explicite referitoare la locul şi
ponderea femeilor pe scena noastră politică? Cît e realitate
şi cît prejudecată? Ce se ascunde în culisele
ascensiunii unei femei în politica românească? La urma
urmei, cine sînt aceste femei?“ Iată întrebările care
– laolaltă cu o recentă propunere parlamentară a Sulfinei Barbu
vizînd introducerea unei cote de gen în procesul
electoral – au stimulat-o pe Andreea Paul (Vass) să iniţieze, în
rîndul doamnelor din politica românească sau, pe un alt
plan, din societatea civilă, o dezbatere legată de prezenţa femeii
în politica actuală. O prezenţă, eufemistic spus, foarte
discretă după 1989 (ca şi, de altfel, pînă atunci), dar
ceva mai vizibilă de prin 2004. Dacă în 1990 femeile ocupau
ceva mai mult de 3% din totalul locurilor din Parlamentul României
(faţă de, aproximativ, 15% în Letonia, 13% în Slovenia,
12% în Slovacia, 10% în Cehia şi în Lituania, 9%
în Polonia sau 8% în Bulgaria), în momentul de faţă
acest procent a urcat la 11,4%, decalajul faţă de statele amintite
menţinîndu-se însă (cu o singură excepţie, Ungaria –
condusă de dreapta radicală!... –, unde numărul femeilor
parlamentar a urcat, de la 7,3% în 1990, la doar 9% în
2010).
O iniţiativă utilă şi curajoasă
Evident, numărul femeilor care deţin
funcţia de ministru, de primar, de prefect, de consilier local sau
funcţii-cheie în partidul în care activează rămîne
în continuare scăzut. Dar la fel de evident – şi de
alarmant pentru spiritele radical-conservatoare – este un trend
ascendent al implicării româncelor în politică, deşi
încă nu (cu adevărat) la vîrf. Produsă suspect de
brusc, această schimbare ar trebui pusă, însă, nu atît
pe seama vreunei semnificative evoluţii a mentalităţilor –
într-o ţară cu prea puternice tradiţii rurale şi unde
urbanizarea forţată de după instaurarea comunismului (o
pseudo-urbanizare, de fapt) a produs hibrizi, un gen de cetăţeni
care nu mai erau nici ţărani şi nu deveniseră încă nici
orăşeni –, cît pe seama unor directive „din afară“ ce
trebuiau respectate (măcar formal) în vederea integrării în
Uniunea Europeană. Susţinătorii sau simpatizanţii mişcărilor
feministe, în măsura în care asemenea mişcări există
realmente în România (dincolo de spaţiul izolat aseptic
al unor catedre universitare), nu ar avea, deci, de ce să-şi facă
multe iluzii, bizuindu-se pe credinţa că o schimbare „firească“,
în timp, a mentalităţilor va avea ca efect o mai puternică
implicare a femeii în deciziile politice luate la nivel înalt.
Cum prejudecăţile (inclusiv cele de gen) nu sînt uşor de
disclocat, cum opinia colectivă e în genere acţionată de o
forţă inerţială, se cuvine ca anumite schimbări să fie
impulsionate prin politici şi programe sociale/educaţionale
concrete şi, de ce nu, prin proiecte legislative cum este acela al
„cotei de gen“ – propus la noi după modelul altor state
europene, deocamdată fără succes.
În acest context, volumul
coordonat de Andreea Paul (Vass) este o iniţiativă utilă şi
curajoasă. Utilă pentru că aduce în discuţie probleme care,
altfel, sînt puse în umbră de difuzarea obsesivă (prin
mass-media) a unui set restrîns de subiecte ale zilei, devenite
de la un punct încolo clişee, şi de discursuri demagogice –
indiferent de „culoarea“ acestora – cu prea mică aderenţă la
concret. De pildă, nu e zi în care să nu fie pusă pe tapet
problema – reală, ce-i drept, dar nu singura şi, din păcate,
abordată cu precădere din raţiuni de rating mediatic şi politic –
a pensionarilor; dar prea rar subiectul îngrijorării oamenilor
politici şi a jurnaliştilor deopotrivă e legat de problemele
populaţiei active a României şi, încă şi mai rar, de
problemele jumătăţii feminine a acestui sector de populaţie,
foarte slab reprezentat politic. Despre femeie, ca ţintă şi
beneficiar al diferitelor politici publice se discută din cînd
în cînd, şi atunci de preferinţă în legătură
cu măsurile pentru încurajarea natalităţii... Iar „femeia
ca subiect politic“ e o temă încă şi mai puţin incitantă
în spaţiul nostru public. Pentru a o cita pe Gabriela Creţu
(membră PSD), una dintre doamnele care au răspuns provocării
Andreei Paul (Vass), în societatea românească
„drepturile femeilor ar fi, după mulţi, o temă tocmai bună
pentru pierdut alegerile“.
Afirm că demersul Andreei Paul (Vass)
e nu doar util, ci şi curajos, din cel puţin două motive. În
primul rînd, pentru că îşi asumă riscul unei
întîmpinări ironice. În al doilea rînd,
pentru că acţiunea afirmativă în favoarea căreia pledează
coordonatoarea volumului ar putea fi etichetată ca „stîngistă“
(or, ştim cu cîtă oroare sînt privite politicile de
stînga într-un spaţiu public în care, prin
contaminare, aproape toată lumea a devenit, de pe o zi pe alta, „de
dreapta“), mai cu seamă de către anumite voci din partidul căruia
doamna Vass îi aparţine (sau din zona de in-fluenţă a
acestui partid).
În afara celor aproximativ 70 de
doamne care au acceptat să scrie cîteva pagini despre
activitatea lor profesională şi politică, răspunzînd între
altele la întrebarea „Există vreo diferenţă între
femeia implicată în politică şi bărbaţii aflaţi într-o
situaţie similară?“, volumul în discuţie înregistrează,
într-o secţiune separată, şi cîteva puncte de vedere
ale unor cunoscuţi „bărbaţi“ politici în chestiunea
afirmării femeii pe scena politică românească; e vorba de
Teodor Baconschi, Lucian Bode, Borbély László,
Daniel Constantin, Vasile Sebastian Dâncu, Gheorghe Falcă,
Constantin Traian Igaş, Kelemen Hunor, Mihail Neamţu, Valeriu
Stoica, Mădălin Voicu, Sever Voinescu şi Varujan Vosganian. Voi
începe prin a face cîteva comentarii pornind de la aceste
puncte de vedere, lăsînd pentru mai tîrziu observaţiile
(de altfel mai numeroase) ce privesc experienţele expuse de vocile
feminine ale volumului. (Un volum provocator, înţesat cu
„şopîrle“, de nu chiar cu posibile bombe cu efect
întîrziat...)
Problema „cotei de gen“
Cîţiva domni ale căror nume
tocmai le-am pomenit se arată intrigaţi de propunerea privitoare la
impunerea aşa-numitei „cote de gen“ – în virtutea căreia
un partid politic nu s-ar putea înscrie în cursa
electorală fără ca, din totalul candidaţilor figurînd pe
listele sale, cel puţin 30% să fie femei. (În treacăt fie
spus, ar trebui făcute nişte precizări şi în privinţa
eligibilităţii locurilor pe care sînt înscrise femei,
pentru că, dacă femeile sînt admise în general în
coada „listei“, măsura se dovedeşte pur formală.)
Prefăcîndu-se că nu înţelege că între textul
Constituţiei – care prevede drepturi egale pentru toţi cetăţenii,
indiferent de sex, religie etc. – şi practica politică e o
distanţă considerabilă, postulînd o reală egalitate de
şanse între femei şi bărbaţi în spaţiul politic
românesc, conservatorul Daniel Constantin e aproape iritat de
„impunerea unor cote pentru colegele noastre în vederea
candidaturii la anumite posturi importante în stat“, întrucît
nu e de acord cu „o discriminare pozitivă sau cu promovarea unor
femei pe baza unui algoritm sau a unor procente, doar pentru că sînt
femei“. Şi adaugă ritos: „Nu cred că în România
există discriminare faţă de femei“. Oare chiar crede Daniel
Constantin că „în condiţiile în care eşti cu
adevărat pregătită şi potrivită pentru un anumit post, poţi fi
sigură că nici un bărbat nu va fi preferat în acea poziţie
doar pentru faptul că este «reprezentant al sexului tare»“?!
Problema „cotei de gen“ ar trebui
însă formulată în alţi termeni. Îmi permit să
lansez, la rîndu-mi, cîteva întrebări. Cine şi
după ce criterii stabileşte, în cadrul fiecărui partid,
lista de candidaţi? În mod particular – şi fără intenţia
de a insinua posibilitatea unor situaţii de „promiscuitate“... –
după ce criterii sînt promovate femeile în ierarhia de
partid? Şi, în consecinţă, avem garanţia că, dacă nu
toate, măcar majoritatea doamnelor incluse (potenţial) pe listele
electorale în acel procent de 30-40% sînt suficient de
competente? (E adevărat, aceeaşi întrebare se cere pusă şi
în legătură cu colegii lor.) Argumentaţia – evident
sofistică – a misoginilor care s-ar pronunţa împotriva
„cotei de gen“ s-ar sprijini, cred, (şi) pe „exemplul“ pe
care l-au oferit deja cîteva doamne care ocupă funcţii
importante în Stat (de pildă, la Ministerul Dezvoltării
Regionale şi Turismului, la şefia Camerei Deputaţilor ori, în
2009, la Ministerul Tineretului): ce cîştigă societatea prin
promovarea femeilor în politica de nivel înalt dacă asta
înseamnă promovarea incompetenţei? (Din nou, se „ignoră“
faptul că incompetenţa are, în politică şi nu numai, atîţia
şi atîţia reprezentanţi masculini.) Întrebarea e, pînă
la un punct, legitimă. Atenţie însă! Doamnele la care am
făcut aluzie şi alte cîteva – a căror prestaţie riscă să
compromită chiar ideea de femeie în politică, dînd
astfel apă la moară adepţilor patriarhatului – nu ilustrează,
de fapt, traseul afirmării (legitime a) femeii în politică,
ci (să-mi fie permis!) o strategie a celei mai corupte părţi a
patriarhatului: ele nu sînt, pe scena politică,
individualităţi, nu acţionează în virtutea unei conştiinţe
politice şi, ca să zic vorbă mare, a unei conştiinţe
cetăţeneşti, ci sînt doar purtătoare de cuvînt
obediente; ele nu sînt mintea care decide, ci mîna care
semnează – iar în spatele lor nu se află, cum bine ştim,
femei...
Cei care critică, la noi, măsura „cotei de gen“ se prevalează şi de argumentul conform căruia nu se manifestă cu adevărat la nivelul electoratului în general şi al electoratului feminin în particular o dorinţă de a fi reprezentat de politicieni-femei. Femeile nu susţin şi nu votează femei – se spune. Este aceasta o realitate? Cărui electorat i se adresează femeile care activează în politica românească? Ce proiecte au? Ce anvergură? Şi, altfel spus, putem vorbi în momentul de faţă despre o „forţă politică a femeilor“ în spaţiul românesc? Titlul cărţii coordonate de Andreea Paul (Vass) are o nuanţă afirmativă. Mărturiile doamnelor chestionate – cum voi încerca să arăt într-un viitor articol – pun această „forţă“ sub semnul întrebării.
Andreea PAUL (VASS) (coordonator)
Forţa politică a femeilor
Editura Polirom, Colecţia
„Ego-grafii“, Iaşi, 2011, 400 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters