OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Volumul coordonat de Andreea Paul (Vass) reuneşte consideraţii (privind raportul dintre politica românească şi politicile de gen) formulate de cîteva zeci de doamne implicate activ în viaţa Cetăţii – ca parlamentar, primar sau, pur şi simplu, ca membre de partid cu funcţii mai mult ori mai puţin importante în teritoriu sau, într-o altă categorie, ca voci ale societăţii civile. Textele lor – autentice sau convenţionale, scrise cu nerv ori cu stîngăcie – se articulează pornind de la cîteva întrebări la care li s-a propus să răspundă: „«Cine sînt?», «Cînd şi cum m-am întîlnit cu politica pentru prima oară?», «Care mi-a fost parcursul politic?», «Care a fost cel mai dificil moment din viaţa mea politică?», «Există vreo diferenţă între femeia implicată în politică şi bărbaţii aflaţi într-o situaţie similară?», «Care îmi sînt (dacă sînt) modelele şi antieroii?», «Care sînt proiectele mele politice?», «Cît de auzită este vocea femeii în politică şi ce anume se poate face ca ea să fie mai puternică şi mai coerentă?»“.

Confesiunile unor revoltate

Răspund provocării Andreei Paul (Vass) doamne din toate partidele importante: de la PNL (Mihaela Bădic, Alina Gorghiu, Norica Nicolai, Adriana Săftoiu, Gherghina Vrămuleţ, Angela Zarojanu), PSD (Gabriela Creţu, Valeria Dascălu, Antonella Marinescu, Rovana Plumb), PC (Lia Ardelean, Maria Grapini), UNPR (Maria Barna), UDMR (Rozália Biró, o rara avis într-o formaţiune politică ultraconservatoare sub aspectul promovării politicilor de gen...), PIN (Lavinia Şandru); plus Zoe Petre, de la defuncta CDR. Dar majoritatea doamnelor politician care s-au încumetat să-şi exprime punctul de vedere în această chestiune sînt membre ale Partidului Democrat, în ansamblul căruia, cel puţin aparent, ponderea componentei feminine este mai vizibilă decît în cazul celorlalte formaţiuni politice. Dintre acestea, puţine sînt figuri de prim-plan (Roberta Anastase, Oana Badea, Sulfina Barbu, Anca Boagiu, Sorina Plăcintă), restul (Sanda-Maria Ardeleanu, Ionela Daniela Balaş, Anca-Marilena Bălălău, Angelica Boroş, Rodica Burcea, Maria Cabalău, Ana-Aurelia Chiş-{erban, Elena Cosmoiu, Irinel Cristu, Ileana Dindelegan, Cristina Elena Dinu, Ana-Maria Georgescu, Marilena Giurgiu, Susana Minodora Luca, Veronica Macri, Mihaela Cristina Mostavi, Maria Moţa, Elena Munteanu, Mariana Nedelcu, Carmen Nemeş, Daniela Osnea, Marcela Maria Raulea, Florineta Resteman, Ioana-Rodica Tatu, Viorica Toma, Nicolina Vărzaru), nume care ne sînt aproape necunoscute, vin cu experienţa – foarte interesant de dezvăluit, de altfel – a invizibilităţii femeii în politică.

 

În acest sens, volumul de faţă oferă (chiar dacă, fireşte, nu şi-a propus asta...) un destul de bogat material pentru un studiu asupra mecanismelor prin care un partid (întîmplător sau nu, cel aflat la un moment dat la putere) simulează convingător – şi, trebuie adăugat, oportun, date fiind anumite recomandări ale unor foruri europene! – deschiderea faţă de componenta sa feminină. Din lungul şir de mărturisiri al doamnelor din PD, mi-au reţinut atenţia confesiunile unor revoltate care, nedeţinînd poziţii politice importante şi neavînd deci ce pierde, îşi pot permite să descrie cu mai multă onestitate situaţii – uneori foarte pitoreşti – din viaţa de partid. Rezumînd: înţeleg din aceste texte că în politica partidului femeile au, în general, atribuţii delicat spus funcţionăreşti; în organizaţiile locale cuvîntul lor are o prea mică rezonanţă; ele se fac utile cu precădere în campaniile electorale – cînd e nevoie de cineva care să dea telefoane, să prepare cafea şi să lipească afişe. {i asta e valabil, de multe ori, chiar şi pentru acele doamne care au în spatele lor propria afacere sau, după caz, o autoritate profesională care ar trebui să le dea dreptul şi la altceva decît la administrarea succesului bărbaţilor mai mult ori mai puţin „marcanţi“ din partid.

 

Elena Munteanu, membră a organizaţiei PD din sectorul 5, îşi răstoarnă fără reticenţe sacul cu frustrări: a investit în partid energie şi bani, dar – crede ea – nu a primit în schimb nimic şi, în termeni neechivoci (poate chiar brutali), descrie ceva din spectacolul competiţiei pentru resurse şi funcţii în interiorul partidului. În campania din noiembrie 2008, „am făcut mii de scrisori de intenţie, scrisori către cetăţeni, de trei feluri, fluturaşi, pixuri, brichete, baloane, pungi, fulare, căciuli, door to door, urcă şi coboară şi stai cu mîinile întinse pe la complexele Mega Image, Prosper, Nic etc., şi oferă flori, garoafe şi trandafiri portocalii, materiale promoţionale, şi convinge electoratul că tu şi PD contaţi“. Rezultatul: „Nu am ieşit deputat, dar am format o echipă extraordinară la sectorul 5. Aşteptam şi noi să fim chemaţi la Modrogan şi să fim răsplătiţi, după cum spusese domnul preşedinte Boc. (...) Am auzit de la domnul Udrişte (...) că a ieşit domnul Falcă la ei şi a ţipat odată să plece acasă, să nu stea cu mîna întinsă, că nu le dă nimeni nimic (...). Domnul Udrişte a ajuns director la Metrorex, pesemne pentru că a stat lipit în Modrogan, doamna Cristina Trăilă preşedintă la agenţia cu achiziţii publice, doamna Rodica Toth vicepreşedinte la ANPC, iar subsemnata nimic-nimic“.

 

Frazele de mai sus sînt, desigur, cinice, dar au avantajul sincerităţii şi, aş adăuga, al unei expresivităţi involuntare care fac ca textul, altminteri naiv, să fie pe alocuri savuros. Nu mă pot abţine să citez un pasaj – parcă demn de o proză pe jumătate realistă, pe jumătate satirică, avîndu-l ca protagonist pe Emil Boc, aflat în campanie electorală în Ferentari: „(...) îmi amintesc că domnul preşedinte, care cred că în viaţa lui nu a văzut aşa ceva, a exclamat: «Dar aici chiar este ghetou!». Nu era mare lucru: mizerie ca la balamuc, izmene pe la geamuri cu cratiţe şi alte obiecte, gropi şi băltoace, iar domnul preşedinte, cu pantofii lui impecabili, călca pe unde era mai curat. Cînd romii au început să îi ceară case, bani, mîncare, serviciu, nu ştia încotro să se îndrepte. A fost un coşmar“.

O întrebare esenţială

Confesiunea naiv-indignată a Elenei Munteanu – ca şi alte texte din volum – atrage indirect atenţia asupra unui detaliu, anume că unei părţi consistente a femeilor din politica românească îi lipseşte capacitatea de a se înălţa la abstract (deşi, mi s-ar putea obiecta cu îndreptăţire, afirmaţia îi priveşte şi pe politicienii bărbaţi); lucrurile sînt înţelese în termenii: „intru în politică pentru a dobîndi o funcţie sau alte privilegii“, iar nu: „intru în politică pentru că am o viziune a socialului, ideologicului, politicului în virtutea căreia vreau să acţionez asupra societăţii“.

 

Ceea ce m-a surprins în textele doamnelor din PD a fost în primul rînd (cu unele excepţii) inapetenţa pentru clarificările/delimitările ideologice şi doctrinare; puţine dintre ele îşi pun, de exemplu, problema melanjului doctrinar imposibil ce defineşte partidul din care fac parte. M-a mai surprins, apoi, mărturisirea unora cum că ar fi intrat în politică împinse de la spate de alţii (de părinţi sau de soţi); iar Minodorei Luca, de pildă, nu pare să-i tremure mîna atunci cînd notează, cu cel mai mare firesc posibil: „În noiembrie 1995, domnul Iuliu Păcurariu, în acea perioadă preşedinte al Partidului Democrat, Organizaţia Cluj, a venit la noi acasă împreună cu un alt reprezentant al partidului şi a cerut acordul soţului ca eu să candidez pe listele Partidului Democrat pentru funcţia de primar al comunei Băişoara“ (s.m.).

 

Editura Polirom, colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2011, 400 p.