Forţa şi înţelepciunea unui timid

Autor: Valeriu Mircea Popa | Categoria: Istorie literară | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Nu este tocmai uşor să scrii despre Nino. Uite, erau patru prieteni care se întîlneau, cam la 2-3 săptămîni, ca să-şi citească, apoi să-şi aprecieze critic unul altuia poemele. Şi Nora Iuga era (ca şi acum) cea exuberantă şi plină de farmec. Dinu Abăluţă, cel meticulos şi ferm în opinii. Eu (probabil) aveam o atitudine de adolescent întîrziat, cu treceri bruşte de la prudenţă la încăpăţînare. Iar Nino accepta, mai mereu, o atitudine de distanţare, de amuzată rezervă. Mai tăcut decît noi, însă punînd lucrurile la punct, în anumite momente, cu replici scurte şi la obiect. Aproape nişte sentinţe. Nino, cel care părea un timid, un rezervat, avea în realitate o forţă teribilă. Iradia – nu găsesc un cuvînt mai potrivit – o anume înţelepciune. Însă nu făcea caz de asta. Ba chiar se lua, adeseori, peste picior pe sine însuşi.

Dacă închid ochii pot reconstitui, mental, felul în care pronunţa Nino fonemul „R“. Nu era vorba de acel „R“ din limba română, ci de un „R“ graseiat, aşa cum îl pronunţă francezii şi cei care vorbesc germana cultă. Chestia asta îi dădea un farmec aparte.

După dispariţia lui fizică, Nora mi-a povestit cum scria Nino. Din cînd în cînd „ne poticnim“ atunci cînd scriem. Adică nu ştim cum să mergem mai departe. Lipseşte cuvîntul potrivit. Expresia sau imaginea adecvată. Ce mai calea-valea, ajungem într-o fundătură. Şi atunci ne chinuim zdravăn, încercînd diferite variante de depăşire a impasului. Ei bine, George Almosnino, în astfel de situaţii, lăsa creionul jos, punea capul pe masă şi aţipea. Adică trecea, preţ de cîteva minute, de la starea de veghe la cea de somn. Din lumea obiectivă şi raţională, aluneca lin în lumea visului, imaginilor şi intuiţiei. După două sau trei minute „se trezea“, continuînd să scrie ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Deci el găsea, rupînd contactul cu lumea reală, o soluţie. Fascinant. Nu mai ştiu nici un caz asemănător.

Mă uit la fotografia lui George Almosnino. Fotografia de pe coperta volumului Marea linişte (1995), realuată şi pe coperta antologiei din 1999. Avea, pe atunci, mîna dreaptă aproape imobilă (o hemipareză). Capul se reazemă în mîna stîngă. Gura, cutele feţei şi mai ales ochii schiţează un zîmbet. Parcă ar spune: „Uite, ăsta sînt eu, cel de acum. Trupul s-a cam hodorogit, însă mintea a rămas vie, curioasă, întrebătoare. Trăiesc, aşa cum mă pricep, de pe o zi pe alta“. Atunci cînd o reîntîlnesc pe Nora, la ea acasă, imaginea asta a lui Nino stă întotdeauna pe un bufet, lîngă noi. Şi el este prezent. Adică spiritul lui se află prin apropiere.