Dar Angela Marinescu şi-a făcut şi o faimă de
poetă controversată, căci existenţialismul său radical, de o fervoare aproape
mistică, a fost tot timpul însoţit de o inegalitate proprie poeticităţii
centrate pe expresie. O inegalitate care – trebuie imediat adăugat – nu
afectează însă nici valoarea de ansamblu, nici autenticitatea incontestabilă a
poeziei sale.
Poate pentru a-i marca mai bine diferenţa de nivel faţă de
mai puţin rezistenţii colegi din generaţiile active, cei care au comentat pînă
acum volumul Probleme personale au preferat să-i elogieze excelenţa,
minimalizîndu-i sau ignorîndu-i denivelările. Dar tocmai amestecul de forţă şi
vulnerabilitate extremă constituie marca Angelei Marinescu! Cele 30 de poeme în
general scurte, deschise prin „crepuscularul“ Ultima seară (cel mai amplu dintre
toate, un manifest al despărţirii de poezia comme il faut a timpului nostru)
vădesc acelaşi curaj al asumării slăbiciunii ca forţă şi aceeaşi inegalitate
expresivă. Un posibil laitmotiv ar fi confruntarea, dramatică sau resemnată, cu
îmbătrînirea şi degradarea (inclusiv a poeziei), cu mediocrizarea, pragmatismul
şi scepticismul dominante.
Nu avem de-a face însă cu o îmblînzire a revoltei
interioare; cel mult cu o detaşare a confesiunii impudice: „cînd arzi o floare
roşie între picioare se apropie moartea/ te sufoci şi vomezi/ peste grădini
degradate/ frica faţă de poezia bătrîneţii,/ o reptilă ce-ţi taie răsuflarea,/
o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o fe-/ minitate masculină/
bătrîneţea e o cîrpă pe care o foloseşti după consu-/ marea/ unui act homosexual…“
(Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ) sau contemplative, ca în puternicul,
întunecatul, morbidul poem Plimbarea („mă plimb pînă la capăt; pe-acolo trece,
pe undeva, pe la/ marginea propriului parc solitar şi compact, un şobolănel/
gri cu coada tare ca piatra, ascuţită şi lungă/ ca un vers vechi ce se
tîrăşte./ mi-aş da viaţa să nu mai văd o asemenea coadă,/ niciodată./ sau să nu
existe. mă cutremur de scîrbă ca în faţa/ morţii…“). Dar şi cu o retragere spre
marginile consolatoare ale existenţei (sînt invocaţi obsesiv părinţii
dispăruţi, fiul Alex…). Proiectată în pagină, poeta se identifică în maniera ei
radicală, sado-masochistă, cu devianţi, deviaţii, boli, vicii şi handicapuri de
tot felul, iar atitudinea ei indică acceptarea unei condiţii existenţiale
ingrate; nu un program voit sfidător, nu un ghid de conduită pentru nou veniţii
şi, cu atît mai puţin, nu o poză: „nu am vrut să impun nimănui nimic,/ mai ales
să sufere pentru poezie, să vomite, să se distrugă,/ să fure, să se
călugărească, să devină travestit şi homo-/ sexual sau/ să ucidă,/ tinerii ar
trebui să ştie aceste lucruri ce chiar şi mie/ mi se par a fi, acum, complet
indiferente, îndepărtate,/înstrăinate./ e drept că, personal, m-au marcat
destule…“ (Coincidenţe).
Raportul între poemele excelente şi cele denivelate sau
neconvingătoare din Probleme personale e cam de fifty-fifty (cele din a doua
jumătate fiind superioare celor din prima). Cu toate acestea, volumul vibrează
la temperaturi mai înalte decît cărţile unor poeţi, tehnic vorbind, superiori.
Rateurile apar mai ales acolo unde se manifestă tentaţia conceptuală sau
demonstrativă: „ce ficţiune este/ optzecismul/ cînd ascult/ sunetul obscur/ al
nopţii“ (Noapte optzecistă); „…nu mai suport actul sexual/ ce mi se pare
dadaist, pe cînd/ degetele umblă suprarealist şi recuperator…“ (Dadaism versus
suprarealism); „şi cu sexul întors pe dos,/ ca o mînuşă soft,/ scoasă de pe
mîna stîngă/ a lui Putin.“ (Joc de laborator); „…ca o monedă (monadă? n.m.)/
cognitivistă şi psihanalizabilă a banilor/ din reţeaua strălucitoare a stîngii“
(Poezie maidaneză); „pentru că am îmbătrînit… îmi pot permite să mă joc/ în
gura mirosind a gin,/ deh, ginul îndoit cu vin,/ a bărbaţilor macho şi fanţi de
cafenea/ încheiaţi la toţi nasturii pînă în gît/ ce mi-au plăcut mie atît de
mult/ încît,/ acum,/ mă convertesc în abur,/ aici, pe loc,/ cu gîndul/ la o
perucă“ (Lung ocol inutil); „…şi te loveşti/ de ura marginală/ a unei priviri/
ratate“ (Proiecţie în viitor); „…te ţin de talia ta înaltă de intelectual/ (atît
de indecidabil aproape de mine)“ (Cîntec de dragoste). Asemenea sincope există
chiar şi în interiorul unor poeme dintre cele mai izbutite – în a doua parte a
lui Flamenco sau în prima parte din Ultima seară, spre exemplu.
O predilecţie pentru poemul hiperconcentrat
S-ar zice că Angela Marinescu falsează de fiecare dată cînd
încearcă să-şi construiască versurile „din cap“ şi să raţionalizeze
iraţionalul. Totuşi, chiar şi unele dintre titlurile deja invocate sînt, ca la
Bacovia din Stanţe…, salvate de flama electrică a unor versuri superbe, în care
poeta îşi adună, miraculos, energiile aparent risipite sau degradate: „aşa cum îmi place/ erotismul întins pe
suprafeţe din ce în ce mai distruse“ (XXX), „ca un soldat de plumb la datorie“
(Dadaism versus suprarealism), „un film mut se despică încet pe un perete
surd./ acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de/ splendoare“
(Ultima seară), „puţinii şi prusacii greieri ai rasei albe“ (Peisaj de iarnă).
Sau prin schimbarea derutantă a perspectivei, prin anticlimaxuri etc. Multe
dintre poemele scurte au ceva din primitivismul stîngaci şi crud al fostului
„fracturist“ Marius Ianuş (Oligofrenie, Toxicomanie, O filă de jurnal din
timpul iernii), în timp ce altele, antifrastic intitulate XXX sau… XXXX, deviază
poza hardcore către zone stranii şi pure ale fiinţei ultragiate. Piesele în
care Angela Marinescu dovedeşte, din nou, că este o poetă extraordinară sînt
Toamna care a trecut, Plimbare, XXXX, Rezistenţe arse, Coincidenţe, Poemul cel
mai de jos, Flamenco, Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri, Amintire
de medicinistă, Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ sau Din punct de vedere
politic, probabil cel mai reuşit dintre poemele de foarte mici dimensiuni
(drept pentru care îl citez integral): „politic vorbind/ sînt obsedată/ sexual/
îmi dă mîna/ sînt bătrînă şi asimetria,/ ce ţine de cîntecul meu,/ e adîncă şi
uşoară şi roşie/ şi pot tăia cu limba/ ţipătul unui copil schizofrenic/ ce nu
se mai/ aude/ decît în întunericul/ zilei/ de/ mîine“.
Există în Probleme personale o tendinţă marcată de
esenţializare a expresiei, o predilecţie pentru poemul hiperconcentrat. Într-un
anume sens, Angela Marinescu e o „esenţialistă“, o adeptă ireductibilă a
poeziei (şi a trăirii) basic, deşi înclin să cred că această tendinţă spre
concizie are o altă semnificaţie, indicînd lapidaritatea corespunzătoare
stărilor limită. Oricum, nu textele cele mai scurte sînt şi cele mai pregnante,
deşi nici discursul poetic amplu, despletit, din Ultima seară nu convinge decît
pe bucăţi. Lirismul autentic se naşte mai ales din „tăieturi“ (rupturi de nivel
ale textelor) şi din „ţîşniri“ (ale expresiei „viscerale“, ale afectivităţii
rănite şi ale imaginarului sub presiune). Acolo unde poemele reuşesc să combine
„tăietura“ şi „ţîşnirea“ într-un discurs care nu e nici redus la epură, nici
diluat discursiv, efectul e cu totul remarcabil, ca în „schiţele“
sistematizate, fracturate contrariant din XXXX („1. acest vers nu va fi scris
niciodată./ 2. lovitură sub centură./ 3. centura, la noi, e plină de îngeri./
la noi înseamnă la mine, acasă“), ca în litania frisonantă din Poemul cel mai
de jos („mamă, simt respiraţia ta în ceafă…“), în autodefinirile provocatoare
din Coincidenţe („…de aceea, zic, nu vă luaţi după mine şi, mai ales, nu/ mă
judecaţi./ strămoşii mei au fost preoţi şi hoţi de cai/ iar eu sînt o hoaţă
bătrînă/ şi unsă cu toate unsorile“) sau în electric-contondentul Rezistenţe
arse: „la noi,/ scriitorii au devenit rezistenţi la scris./ ei au devenit
profesioniştii rezistenţei la scris./ scrisul nu mai are nici o putere asupra
lor/ …ca să terminăm odată cu această stare de lucruri/ ar trebui inventate
metode de stîrpire a scriitorilor,/ rapide, primitive şi eficiente,/ eventual
un ultraaparat kafkian,/ ca să le distrugă degetele de la mîini,/ mîinile sau
chiar muşcătura rece a scrisului…“.
„Rapid, primitiv, eficient“: iată un ideal
cît o artă poetică, din care nu lipsesc nici autoironia neagră/autoflagelarea,
nici grotescul spectacular („curcanul fascist al scrisului“). Ceea ce face
farmecul pervers al poeziei Angelei Marinescu – o poezie care scapă mereu
printre degete – este frumuseţea tandră, decadentă şi, uneori,
convulsiv-suprarealistă ce „ţîşneşte“, pur, din abjecţia şi cruzimea erotică
sau din violenţa întîlnirii dintre corporalitate şi moarte, ca în Toamna care a
trecut („poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un trăznet pe o
pajişte ruinată“, „…o densitate/ egală cu a cuvintelor ce au răsărit mereu/ pe
fruntea şi pe pieptul meu ca nişte flori carnivore“), Amintire de medicinistă,
Cu ochii pe tine („acolo plînsul lung şi negru/ al poetelor necunoscute/
mînjeşte ecranul cu plasmă“) sau Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri
(„…poate Kenzo s-a născut/ dintr-un astfel de mormînt ca un sex cu flori/
grele/ şi înguste şi a vomat, cînd era copil, pentru şi printre/ aceste/ flori/
acolo s-a masturbat prima oară şi sperma i-a mirosit/ a flori proaspete şi
grele şi sudoarea lui de copil/ i-a mirosit a pămînt reavăn ce acoperă morţii/
şi din gura lui de copil a crescut un lujer verde/ de mac roşu, din care opiul
a ţîşnit cu putere/ şi m-a îmbrăţişat pe mine ce eram pe aproape şi m-a/
otrăvit/ pentru totdeauna şi am devenit o toxicomană autentică/ ce nu mai poate
respira decît astfel de parfumuri grele/ din care opiul şi-a extras puterea de
a nimici pe oricine…“).
„Probleme personale“: cu greu se putea găsi o formulă
capabilă să rezume mai bine, în simplitatea ei eficientă, directă şi
autenticistă („personistă“), profilul acestui volum prin care Angela Marinescuse înfăţişează în toată forţa vulnerabilităţii sale.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters