OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În opinia şefului statului român, există o colaborare satisfăcătoare între UE şi Rusia, în procesele de pace cu Orientul Mijlociu, cu Iran şi în problemele de combatere a traficului de droguri, criticînd dur agresiunile militare din Osetia de Sud şi Abhazia, pe care le consideră „chestiuni ireconci...pi…piabile“. Bîlba preşedintelui a trecut nesesizată pentru că majoritatea celor prezenţi ascultau traducerea în căşti. Mai-marele statului român nu a suflat nici o vorbă despre problemele transnistrene, loc de dincolo de Nistru în care se mai află trupe militare ruseşti. Nici despre „Revoluţia Twitter“ n-a pomenit vreo vorbă. A cerut însă printr-o sintagmă iliesciană: „o mai mare aplecare asupra sinergiei Mării Negre“. În rest, discursul atît de lăudat de Aleksander Kwasniewski, fostul preşedinte al Poloniei, nu a conţinut decît expresii diplomatice şi mesaje optimiste, de genul: „sfere de încredere, nu sfere de influenţă“, „împreună să creăm condiţii de colaborare şi stabilitate“, „scopul nostru principal: creşterea standardului de viaţă“. Interesantă a fost, totuşi, detaşarea sa faţă de Rusia, chiar înţepînd un pic: „noi, românii facem parte din povestea de succes a extinderii Uniunii Europene. Sîntem din nou parte a Europei, de unde am plecat fără voia noastră“. În final a promis că românii vor rămîne buni europeni, buni vecini, aplicînd soluţii la îndemîna unei „ţări care a cunoscut ororile trecutului“. A insistat ca dialogul cu Rusia să continue pe probleme predictibile, fiind important, în opinia sa, să se discute lucrurile care ne unesc, şi nu cele care ne despart.

 

 

Institutul European de la Varşovia împlineşte aproape 20 de ani de activitate. A început ca forum economic, aşa-numitul Davos al Estului, prin ’92. În fiecare toamnă, organizează un summit la Krynica, făcînd celebră în lume mica staţiune balneo-climaterică. Toţi preşedinţii Poloniei au susţinut activitatea acestei organizaţii… nu ca la noi.

În anul 1998, Emil Constantinescu lansa cu mare pompă Forumul Mării Negre, ca o instituţie care să promoveze interesele statelor din regiune. Summituri, întîlniri bilaterale, seri de reflecţii politice, analişti, prim-miniştri, preşedinţi s-au întîlnit în mai multe runde. Propunerea realizării unui gazoduct din sudul Caucazului a rămas o himeră. Nabucco nu mai e de actualitate. Costuri prea mari, dezinteres politic şi nepricepere. După revenirea lui Ion Iliescu la putere, proiectul a fost abandonat, poate şi din cauza apropierii sale prea mari spre Moscova. Forumul Mării Negre era ieşit de sub pălăria Kremlinului şi asta nu era pe plac mai-marelui de la Răsărit. De-abia, în 2006, Traian Băsescu a reluat firav iniţiativa. Aşa au ajuns la Bucureşti preşedinţii Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei, Moldovei şi Ucrainei. Prin această reuniune la vîrf, România a încercat să impună o viziune proprie de securitate în zona de vecinătate a Mării Negre, marcată de instabilitate politică şi de pericolul acutizării unor conflicte îngheţate.

 

 

Senatorul francez Yves Pozzo di Borgo, vicepreşedinte al grupului interparlamentar Franţa-Rusia, a criticat lipsa de interes a Comisiei Europene faţă de ceea ce mulţi mai consideră „un colos cu picioare de lut“. El s-a întrebat mai mult retoric de ce nu se acordă mai multă importanţă poporului rus care are – aşa cum a subliniat vorbitorul – 80% din populaţie pe teritorul occidental al ţării. A recomandat ca Rusia să facă demersuri pentru a intra în Organizaţia Mondială a Comerţului.

La reuniunea de la Bucureşti, Andrei Bogdanov, liderul Partidului Democratic al Rusiei, s-a lăudat cu opţiunile formaţiunii sale politice pro Europa. Are 38 de ani şi părul lung pînă la umeri. Pînă la intrarea sa în campania prezidenţială din 2008 era aproape necunoscut. Gruparea sa a obţinut doar 90.000 de voturi în alegerile parlamentare, ceea ce la dimensiunile Rusiei e aproape nimic. Şi totuşi, Bogdanov a reuşit să strîngă cele două milioane de semnături necesare pentru ca un candidat independent să poată intra în cursa prezidenţială. A fost învinuit că ar fi de fapt susţinut de Kremlin şi că intrarea sa în cursa pentru preşedinţie ar fi avut doar rolul de a diviza votul simpatizanţilor opoziţiei.

 

Una dintre principalele sale promisiuni e aceea că va integra Rusia în Uniunea Europeană nu a prins la electoratul rusesc. La conferinţa de la Bucureşti a vorbit oaspeţilor străini pe limba lor. A spus ce a vrut audienţa să primească: „Rusia, o mare ţară în UE, Rusia-UE, o cheie pentru deplina libertate energetică a Europei“. Cea mai mare bazaconie, a lansat-o tot el. „Prin unificarea resurselor continentale cu cele ruseşti s-ar crea un mare imperiu, depăşind China şi SUA.“ Acest eveniment, nu-l vom cunoaşte noi, nici măcar generaţiile ce vin. Poate de aceea au farmec aceste reuniuni. Mai vin să se remarce şi o serie de clovni sau oameni care şi-au pierdut poziţiile executive şi acum fac pe analiştii.

 

 

De la reuniune au lipsit oamenii de afaceri. Majoritatea celor prezenţi erau foşti ambasadori, foşti demnitari, oameni care au avut odată o responsabilitate publică. Moda asta cu plimbatul relicvelor sună a ademenire cu moaşte. Forumurile ar fi bune dacă s-ar lăsa cu propuneri viabile, nu cu viziuni fanteziste, de cheltuit bugete. Oricum, schimbul de impresii de pe hol a fost mai tonic, mai inspirat, aşa cum Kwasniewski remarca la tribună.

 

 

Relaţiile româno-ruse din ultima vreme sînt în aceeaşi paradigmă a sfîrşitului de mileniu. Evoluţii modeste, contracte vechi, schimburi economice puţine. Analistul rus Serghei Markov, consilier pe politică externă al Guvernului de la Moscova, spunea recent că România ar trebui să bată cu insistenţă la uşa Rusiei, întrucît la un moment dat aceasta o va auzi şi se va deschide pentru colaborare. În schimb, Konstantin Kosacev, preşedintele comisiei de politică externă a Dumei, crede că România poate contribui la cooperarea Rusiei cu NATO şi UE. Asta în condiţiile în care Vladimir Putin spunea că „NATO nu produce democraţii“. Dar nici nu impune dictaturi, am zice noi, nu distruge culturi şi nu impune reguli cu forţa. La Bucureşti, Putin a numărat 130 de ani de relaţii diplomatice româno-ruse. Ce s-a întîmplat în acest timp? Invazii, anexări, ocupaţii, jafuri şi deportări. E prea tragic trecutul pentru a fi conciliabili.