OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vă plac vuvuzelele? Dar fotbalul de la acest turneu final, gen 0-0, 1-0, 1-1, şi de la capăt? Mai degrabă nu? Greşit. Răspunsul corect este da, vă plac. Corect politic, desigur. În ciuda aparenţelor, corectitudinea politică înseamnă divorţ de realitate, prin suprimarea imboldului, altfel firesc, de-a spune lucrurilor pe nume. Acest rezultat se obţine prin inducerea unor sentimente de vinovăţie, fără substrat real. De pildă, nu-ţi plac vuvuzelele? Înseamnă că nu-ţi place Africa. Rasistule. Şi legătura cu fotbalul? Păi, tocmai, că ar trebui să nu existe. Dar, deh, politica e în toate.

„Lăcomia a înlocuit loialitatea“

Vuvuzela, interesantul instrument de suflat care transformă un meci de fotbal într-o experienţă memorabilă, dar greu de suportat, nu va fi interzisă pe stadioanele Mondialului sud-african. Exclus. A spus-o însuşi Sepp Blatter, inconturnabilul: „E cultura Africii. Lăsaţi-i să sufle-n vuvuzele!“.  Voilà. Din moment ce sînt un simbol al identităţii culturale africane, vor continua să răsune, meci de meci, secundă de secundă. Brian Glanville, cel mai influent cronicar de fotbal din presa lumii, l-a descris astfel pe starostele FIFA: „Sepp Blatter – 50 de idei pe zi, dintre care 51 proaste“. Deloc surprinzător, din moment ce Blatter e în primul rînd un animal politic de elită, adaptat la mediu cu impecabila corectitudine. Dar, ce ştiu cronicarii… Sau oamenii care au clădit legenda fotbalului. Fără de care, azi, FIFA nu s-ar mai lăuda cu miliarde de telespectatori la Campionatul Mondial, şi cu alte miliarde, dar de dolari, din drepturi de televizare. De pildă, Pelé, Cruyff şi Beckenbauer. Cu o tulburătoare sincronizare, toţi trei au exprimat aceeaşi temere: fotbalul îşi pierde identitatea. Instinctele diplomatice i-au oprit să spună că şi-o pierde sub patronajul FIFA. Dar se deduce. Cel mai tranşant a fost Pelé: „Lăcomia a înlocuit loialitatea“.

Fascinaţia pentru fotbal e legată, indiscutabil, de diversitatea lui. Traversăm însă o epocă în care diversitatea, în loc să fie cultivată, e hăituită şi îndrumată spre extincţie. Sub compresorul banilor şi al politicii, nefaşti fraţi siamezi, sînt nivelate fără cruţare distincţiile dintre marile şcoli de fotbal. Tradiţiile jocului, în teren, dar şi în tribune, sînt escortate spre un anost numitor comun. Şi înlocuite cu surogate palide. Sau prosteşti, ca vuvuzelele. Aţi observat cum a jucat Anglia în meciul cu Statele Unite? Cam la fel cum au jucat Statele Unite în meciul cu Anglia. Partida a prilejuit tabloidului New York Post un titlu pentru istorie: „Statele Unite înving cu 1-1“. Dincolo de geniul comic evident, găsim diagnosticul riguros al unei răsturnări dramatice de criterii. Aşa este. Anihilarea a ajuns să însemne victorie.

La fel de uşor se observă că, stilistic, întîlnirea de lucru anglo-yankee n-a fost deloc departe de colocviul Italia-Paraguay. Sau de simpozionul Uruguay-Franţa. Nu demult, nivelarea aceasta nu exista. Erau şcoli distincte de fotbal, cu exprimări specifice. Iar ciocnirea lor producea fotbal, nu anulare reciprocă. Am auzit invocat argumentul progresului. Vedeţi, ar fi vorba de faptul că, în marea familie a fotbalului, cu 32 de echipe la mondiale, diferenţele de valoare s-au atenuat masiv, uneori pînă la dispariţie. Şi acest fenomen ar fi un lucru bun. Serios?

Exportul masiv de jucători

Interesant e şi faptul că Johann Cruyff se întîlneşte, la nivel de discurs critic, cu fostul lui inamic numărul unu, Franz Beckenbauer. Fiind german, discursul lui Franz e, fireşte, tot despre Anglia. Deh, amintirea finalei pierdute din ’66 rămîne vie. „Ce-am văzut la englezi, în meciul cu americanii, are prea puţină legătură cu fotbalul… Îşi primesc pedeapsa pentru faptul că în Premiership sînt prea puţini jucători englezi. Cluburile au preferat să cumpere jucători mai buni din străinătate“. Cam cît talent autohton a mai rămas în prima ligă engleză a spus-o chiar Fabio Capello: doar 38%. Prin contrast, Germania se mîndreşte cu un lot plin de talent local. Sau, mă rog, complet asimilat, gen Cacau. Dincolo de micile ipocrizii, ideea e clară. Exact.

„Lăcomia a înlocuit loialitatea.“ Pelé se referea şi el la fenomenul migraţiei în masă, în căutarea banilor. Avînd în vedere sumele, e de înţeles. În Europa, marile vedete ajung să cîştige, anual, în jur de patru secole de salariu mediu. Întocmai. Într-un an, salariul mediu pe patru secole. În Europa, brazilienii sînt tot mai puţin brazilieni. Şi fizic seamănă tot mai mult cu decatloniştii europeni. Normal. Asta cere piaţa, asta produce furnizorul: atleţi, buni să facă pressing pînă cad jos. Dribling? Nu e obligatoriu.

„Nimic nu ucide bucuria fotbalului ca vuvuzelele“

Păi, nu e piaţa liberă? Nu asta-i ideea? Aparent, da. Iarăsi, însă, aparenţele înşală.

E destul de simplu: nu tot ce poate fi făcut trebuie făcut. De pildă, monopolul. Al banilor din Europa sau al ideilor „corecte“. Pînă la urmă, totuna. Teza importului de jucători din toată lumea, fără frontiere, e cît se poate de corectă politic. Prosperitate pentru toţi. Ce dacă ţările furnizoare rămîn fără personal şi fotbalul lor îşi pierde identitatea? Iar ţările importatoare nu mai au destui jucători de naţională în prima divizie, din cauza stranierilor?  La fel, ideea Cupei Mondiale cu 32 de echipe: să intre toată lumea! O ştim de la Marx: cantitatea trece într-o nouă calitate. Nu? Sau, vuvuzelele. Se plînge o lume întreagă? Ghinion. Nu poţi să te pui rău cu gazdele. Ar fi incorect politic. Din fericire, Fotbalul Corect nu-i greu de corectat. E nevoie doar de puţin bun-simţ. Vuvuzelele nu sînt o veche tradiţie pe stadioanele sud-africane. Sînt un adaos foarte recent. Şi nu sînt nici pe departe unanim acceptate în ţara de obîrşie. „Nimic nu ucide bucuria fotbalului ca vuvuzelele.“ O spune Mondli Makhanya, fostul redactor-şef de la influentul săptămînal sud-african Sunday Times, într-un articol edificator, în care compară sunetul de vuvuzelă cu zbieratul caprelor duse la tăiere. Tradiţia tribunei de fotbal sud-africane erau cîntecele. Superbe, unice, impresionante, exuberante. Acesta a fost spectacolul oferit lumii la Cupa Africii din 1996. Acesta era spectacolul pe care tribunele sud-africane trebuiau să-l ofere planetei la Cupa Lumii 2010. În cîţiva ani, însă, tradiţia a fost complet ucisă de vuvuzele. Cîntecele de pe stadioane au dispărut, eliminate de o pseudotradiţie pe care politicienii o speculează electoral. În loc de imnurile tribunelor, pe ritmuri africane, în adevărata tradiţie a ţării, Africa de Sud dă lumii vuvuzela. Îndemnul cu care încheie Mondli Makhanya e limpede: „Să uităm de vuvuzele şi să ne întoarcem la cîntece. Ele rămîn în amintire, nu ţipătul de capră disperată“. Fără vuvuzele, cu mai puţine echipe la Mondiale şi cu nişte limite rezonabile în ce priveşte importul de jucători străini. Fotbalul Corect n-ar fi mai degrabă aşa – fără divorţ de realitate?