OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Păi, ce, adică nu există dictatură de dreapta? Şi stînga nu vrea eliberarea poporului de exploatare? Hai că-i bună, eşti amuzant.“ Mă bucur că apreciaţi. Într-adevăr, aşa este: stînga ştie, mai bine ca oricine, să jongleze cu cuvintele şi găseşte, întotdeauna, subiecţi care să le înghită nemestecate. În Occident, stînga a ajuns să-şi zică „liberală“. În ideea eliberării omului de nevoi, necazuri, rele.

 

Concret, instrumentul eliberării e Statul. Fascinant. Personal, îmi doresc, de pildă, ca Statul să-mi facă dimineaţa cafeaua cu lapte şi să mi-o lase pe noptieră, cu nişte ouă Benedict şi un croissant cu ciocolată, eliberîndu-mă astfel de nevoia de-a mă scula din pat şi de-a mă tîrî, rupt, pînă la bucătărie, unde oricum nu-mi fac ouă Benedict şi nici croissant cu ciocolată nu găsesc. De asemenea, vreau mult ca Statul să-mi spună cine ia finala Campionatului Mondial, ca să pariez pe varianta cîştigătoare şi să fac rost de bani de concediu, eliberîndu-mă, astfel, de necazul lipsei de vacanţă. Absurd, nu? Mai absurd ca o ţară în care pensionarii sînt mai numeroşi ca angajaţii care alimentează fondul de pensii al Statului? Mai absurd ca o ţară în care salariaţii de la privat, singurii care produc bani în economie, sînt mai puţini decît cei din sectorul public? Mai absurd ca o ţară în care sectorul privat reduce salariile în criză şi dă oameni afară, iar Statul, care trăieşte pe spinarea celui privat, refuză să o facă? Mai absurd ca o ţară în care acelaşi sector privat trebuie să plătească biruri calculate la nivelul încasărilor din 2007, anul de vîrf al boomului economic, în timp ce, azi, economia s-a prăbuşit? Mai absurd ca o ţară în care tot ăia care muncesc de rup şi plătesc impozitele, care hrănesc cohorte de paraziţi ministeriali şi administrativi, trebuie să achite acum impozite şi mai mari? Ha? Ţara care provoacă atîtea întrebări se numeşte România.

 

De cînd e Lumea şi Pămîntul, confruntarea fundamentală este cea dintre tiranie şi libertate. Instrumentul tiraniei este Statul. Într-o societate liberă în care Statul este lăsat să confişte tot mai mult din libertatea cetăţenilor, se ajunge la tiranie. Care, aşa cum bine zicea reputatul antrenor Cesar Luis Menotti, are nevoie de  „retardaţi, idioţi folositori care urmează sistemul“. Dacă admiteţi că există politică de dreapta şi politică de stînga, trebuie să acceptaţi că nu sînt acelaşi lucru, ci sînt diferite. Diferenţa, vorba lui Reagan, e simplă, dar grea. Nu poate să existe dictatură de dreapta, pentru că, prin definiţie, dreapta exclude dictatura. E politica libertăţii individului, nu a subjugării lui de către sistem. A liberei asocieri, nu a celei impuse (doar imbecilii cred că pot reuşi singuri şi doar stînga crede că există bine cu de-a sila). A curajului, nu a laşităţii colective. Şi e politica imaginaţiei, nu a dogmei. Schimbarea e inevitabilă şi imprevizibilă, nu poate fi planificată. Iar soluţiile marilor probleme nu vin din ministere, ci de la particularul care are libertatea să-şi folosească imaginaţia. Nici o dictatură nu e de dreapta. Toate sînt de stînga. Iar cînd fotbalul ajunge să însemne dictatura unui sistem rigid – apărare ticăloasă, refuzul jocului, surghiunirea imaginaţiei, lipsa de goluri –, nu mai e fotbal.