OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Friedgard Thoma publica scrisorile dintre ea si Cioran sub forma unui mic roman epistolar, si devine admiratoarea critica a filozofului, careia, patimas, acesta, care isi facuse „din singuratate o religie“, ii marturisea: „in realitate m-am simtit intotdeauna singur, cu unele exceptii – dintre care cea mai ciudata este aceasta. Sinteti centrul vietii mele, zeita unuia ce nu crede in nimic, cea mai mare fericire si cea mai mare nenorocire pe care mi-a fost dat sa le intilnesc“.

Pe linga scrisorile propriu-zise, materia cartii se alcatuieste din insemnarile si glosele autoarei, care insotesc acest schimb epistolar. Din acestea aflam in primul rind cum a inceput totul: in 1979 autoarea citeste din opera lui Emil Cioran, accesibila in Germania doar unui cerc restrins. Si, inainte de a se hotari sa-i scrie lui Cioran, inainte ca acesta sa fi devenit pentru ea o „obsesie“ care se va transforma intr-o „prietenie intima“, autoarea marturiseste ca a „admirat cu neincredere“ aforismele. Procedind astfel, nu facea in fond decit sa urmeze sfatul pe care Cioran insusi i-l dadea: „sa nu ai incredere in cei care intorc spatele iubirii, ambitiei, societatii. Ei se vor razbuna pentru renuntarile lor.“ Discursul insolent al lui Cioran o determina sa-i scrie, dupa cum ea insasi marturiseste.

Prima epistola nu este reprodusa in cuprinsul cartii, dar continutul ei este povestit: scrisa in germana, aceasta este expediata spre sfirsitul anului 1981. La 6 februarie Cioran ii raspunde, si asa incepe o idila, s-o numim epistolara, care a durat aproape zece ani. Cred ca, indiferent de continutul uneori de-a dreptul socant al scrisorilor, lectura acestei carti este emotionanta si nu are nimic maculant, nu este o indiscretie si, cu atit mai putin, o impietate la adresa memoriei lui Cioran. Faptul ca autoarea nu este o capusa, care profita de numele lui Cioran pentru a cistiga ea insasi ceva notorietate, ca nu abuzeaza de acesta, cum de multe ori o face Veronica Micle, de exemplu, in nu mai putin controversata corespondenta catre Eminescu, faptul ca nu urmareste neaparat vreun tip de legitimare sociala, materiala etc. o dovedeste tocmai felul cum este alcatuit romanul epistolar, cum sint puse scrisorile in cuprinsul cartii.

Friedgard alterneaza discursul memorialistic cu amintiri, descrieri, redarea unor convorbiri telefonice, apoi revine la povestire, la flash-back-uri ale unor intilniri in grup de prieteni, sau in doi; reuseste sa redea cadrul real, autentic, care singularizeaza ca intr-o rama legatura lor, fara sa se centreze totusi doar pe ea, salvind-o de sentimentalismul ieftin, de caderea in derizoriu si melodramatic. Secvente de viata mondena, scene pariziene, plimbarile prin Gradina Luxembourg, abia schitate dueluri verbale, mici puseuri de gelozie, toate alcatuiesc acea tensiune romanesca a dialogului dintre cei doi indragostiti. Scrisorile ei nu au nimic de-a face cu patetismul ieftin. Friedgard este o femeie inteligenta, care stie sa-si controleze discursul, contaminat nu de putine ori de ironie, intimul este descris cumva la rece, erosul este mereu adus de ea in sfera spiritualului. Este, dincolo de evolutia iubirii diferita la cei doi, si o incrucisare de idei.

De asemenea, sint reinviate in scrisorile lui Cioran fragmente dintr-o existenta pierduta, ascunsa intr-o memorie neactivata de mult: vizita fratelui venit din Romania la Paris, episoade autobiografice, preferintele pentru anumite perso-naje ale istoriei (imparateasa Sissi) si tinuturi ale Europei, relatiile autorului cu limba romana, pe care se pare, conform opiniei lui Friedgard, ca maestrul o vorbea mai bine decit Eugène Ionesco, desi tot el marturisea in scrisoarea datata 6 aprilie 1981 ca „cel mai cumplit lucru este reintoarcerea la limba materna“.
Sigur ca exista accente destul de semnificative, dar in acelasi timp totusi discrete, de cochetarie, si uneori chiar de frivolitate. Intr-un fel, aceasta este cumva si cheia legaturii lor, ma feresc s-o numesc relatie: tinara profesoara, femeie extrem de frumoasa, cu sex-appeal, ii strecoara batrinului filozof moralist si o fotografie in cea de-a doua scrisoare, constienta de puterea feminitatii ei, gest greu de calificat drept gratuit.

Ambii protagonisti revin de mai multe ori asupra acelei fotografii si pare ca totul graviteaza cumva in jurul ei: „s…t atasez aici – absolut inutil, dar cu destul orgoliu – o fotografie ca sa va puteti face o imagine despre cine va scrie“, la care Cioran ii raspunde „Scrisoarea, fotografia si cartea lui Günter Schulte mi-au placut. Multe multumiri.“ si revine „Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a inceput de fapt cu fotografia, vreau sa spun cu ochii Dumneavoastra. Ati fost oarecum speriata cind v-am vorbit de o inclinatie «perversa» pe care mi-o stirneste trupul dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvintul potrivit; am vrut sa spun arzatoare.“ sau „Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atit din cauza Dumneavoastra? Dar trebuie sa recunosc sincer ca fotografia Dumneavoastra mi-a insuflat un fel de frica seducatoare“.

Probabil ca daca n-ar fi fost acea fotografie noi n-am mai citi astazi cuvintele frisonante ale unui Cioran indragostit ca un adolescent: „Nu mai inteleg ce caut pe lumea asta in care fericirea ma face mai nefericit decit nefericirea.“; „M-am gindit la cit de mult mi-as dori sa mor impreuna cu dumneavoastra cu o singura conditie: sa fim pusi in acelasi sicriu.“
Pentru nimic in lume este cartea care da viata unui Cioran care-si neaga, la saptezeci de ani, propriile-i negatii. Maestrul aforismelor despre moarte, misticul fara Dumnezeu, care pare de neclintit in aroganta si, nu de putine ori, cinismul sau, se lasa prins in mrejele unei iubiri pe cit de tirzii, pe atit de imposibile, declarind ca, de cind o cunoaste pe Friedgard, fericirea de a fi cinic l-a parasit. O iubire pentru o femeie pe cit de frumoasa, pe atit de reala, catre care-si indreapta tot arsenalul unui cuceritor rafinat si fascinant. (Si daca am citi scrisorile fara sa stim virsta lui Cioran? – ma intreb.)

Un Cioran patimas, o ipostaza usor de clasat drept scandaloasa pentru cei tentati sa mitizeze figura maestrului si sa-l impietreasca intr-o statuie de neatins. Un Cioran uman, candid indragostit fara speranta, intr-un fel, pentru aceia care vor vrea sa faca exercitii de admiratie. Un gest al lui Friedgard care va naste oricum controverse, chiar daca este firesc. Ea este, fara indoiala, ultima iubire a lui Cioran si poate ca marturiile acestui amor al septuagenarului filozof, in final mai mult discursiv-verbal decit erotic, vor invinge controversele din jurul asa-zisului drept de a da publicitatii documentele unei legaturi, intime ori nu, atunci cind unul dintre parteneri nu mai are dreptul la replica pentru ca nu mai este in viata.