OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Miron Mitrea îşi înfige colţii în beregata „delicatului“ Mircea Geoană pentru că i-a refuzat vicepreşedinţia Senatului, promisă, anterior, lui Dan Voiculescu. Marelui artizan al păcii lucrative cu duşmanii democrat-liberali i se interzice accesul la o demnitate înaltă, iar reacţia pare firească din perspectiva unui prădător politic de talia lui Mitrea. Fiul Revoluţiunii deturnate, Ion Iliescu, primeşte în piept, după 19 ani, recompensa în ouă clocite şi arginţi. Redus la rolul de efigie a unui partid care şi-a creat propriul metabolism şi îşi ignoră patronul, Iliescu încearcă să se refugieze în contextul care crede că i se potriveşte – Revoluţia şi ceremoniile acesteia, executate mecanic an de an. Guvernul PDL-PSD de largă emanaţie, la timonă cu un Emil Boc uşor descumpănit şi mai puţin locvace, bîjbîie bugetul şi primele acte guvernamentale, toate situate, fatalmente, în zona de coliziune dintre criză şi promisiunile populiste din campania electorală. Călare pe snow-mobil, preşedintele unei părţi tot mai mici de ţară se zbate să menţină cărarea dreaptă după derapajul spre stînga şi exponenţii ei, aceiaşi care încercaseră să-l arunce în rîpă în 2007. Un zîmbet i se iţeşte, totuşi, pe faţă.

 

Şi-a convins susţinătorii fanatici că pactul cu social-democraţii este „compromisul care nu compromite“ şi că marea şi urît mirositoarea coaliţie s-a născut, în termeni marxişti, dintr-o necesitate istorică, sub imperativele binelui public şi ale responsabilităţii. La Palatul Victoria l-a instalat pe cel mai devotat dintre locotenenţi, iar la Palatul Parlamentului deţine o majoritate zisă transparentă şi puternică – noua generaţie „324“, succesorii îmblînziţi ai detestaţilor „322“. Liberalii pot fi zăriţi, stingheri, undeva în colţul din dreapta al imaginii. După patru ani la guvernare se văd expulzaţi din ecuaţia puterii şi îşi ascund, anevoie, angoasa provocată de statutul de opozanţi. În sfîrşit, după 12 ani la coguvernare sau în proximitatea puterii, UDMR ajunge victimă colaterală a pertractărilor dintre greii politicii. Uşor-uşor, îşi regăseşte cadenţa, aşteptînd cuminte vremuri mai bune şi, de ce nu, o dezertare a PSD, ceea ce i-ar crea culoar spre un guvern minoritar cu PDL.

 

La o evaluare superficială, 2008 ar putea fi considerat anul concordiei şi al înţelepţirii clasei politice. Apariţia marii coaliţii dreapta-stînga, care a depăşit adversitatea istorică şi a sudat cele două blocuri ideologice într-un zăgaz politic anticriză, ar îndreptăţi un astfel de diagnostic. Pista de interpretare este falsă, iar alibiul – recesiunea care îşi arată colţii –, hiperbolizat, pentru a fi impus în imaginarul colectiv. Ceea ce s-a întîmplat după remiza PDL-PSD de la scrutinul parlamentar are mai puţin de-a face cu România de pe harta UE, ci, mai degrabă, cu o Românie „a lor“, tărîmul pe care funcţii, privilegii, onoruri şi interese se împart conform cutumelor mafiote. Evenimentele sfîrşitului de an nu pot fi explicate corect decît după lectura atentă a cronicii alegerilor locale şi analiza configuraţiei rezultate în urma lor. Localele au consacrat Partidul Democrat-Liberal ca principală forţă de opoziţie faţă de Partidul Social Democrat şi au calibrat scena politică în jurul celor două. Democrat-liberalii, conectaţi la rezervorul de popularitate al preşedintelui, şi-au revendicat victoria prin prisma numărului de voturi obţinute în consiliile judeţene şi a succesului în multe dintre marile oraşe. O singură sincopă majoră s-a produs în ascensiunea PDL – pierderea Bucureştiului.

 

De partea lor, social-democraţii au invocat cucerirea micilor tîrguri şi a satelor – arondate, tradiţional, PSD-ului. Respinsă programatic, în decursul timpului, de toate garniturile care s-au succedat la conducerea partidului, reforma s-a prăvălit peste PSD de o manieră brutală. Seniorii locali – ajunşi stăpîni ai judeţelor, cu legitimitate conferită de votul acordat, în premieră, în mod direct – au devenit tot mai vocali în dialog cu centrul. Cei care, asemenea lui Miron Mitrea, au înţeles la timp că trebuie să-i cultive pe noii potentaţi şi să le satisfacă foamea de reprezentare şi de resurse s-au mulat cel mai bine pe noua realitate din partid. PDL a înaintat, în ritm cazon, spre parlamentare, cucerind redută după redută în electoratul dreptei, fără însă a se întrona ca unic exponent politic al acesteia. Pînă la alegerile legislative, PDL şi PSD au rămas înghesuite în opoziţie, una mult mai voluminoasă decît anemicul guvern minoritar PNL-UDMR. Preşedintele a denunţat, şi în 2008, relaţia promiscuă dintre liberali şi social-democraţi şi o aşa-zisă majoritate netransparentă PSD-PC-PNL-UDMR, care ar fi menţinut în viaţă cabinetul Tăriceanu II. Democrat-liberalii şi social-democraţii au pornit o competiţie, pe alocuri indecentă, pentru legitimarea ca pilon unic al opoziţiei. Din această încleştare nu s-a născut nici un proiect rezonabil. Pentru că provenea dintr-o recuzită desuetă, stearpă din punct de vedere electoral, stindardul luptei anticorupţie a fost abandonat. În schimb, s-au supralicitat angajamente electorale, pe cît de fanteziste, pe atît de pernicioase, pentru că au ridicat iluziile unor categorii de votanţi la cote alarmante.