OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Era in 1990. in februarie 1990. Lucram, in acea vreme, la Opinia studenteasca. Revista aparea la Iasi, iar dupa evenimentele din 1990 redactia se mutase, de la Casa Studentilor, undeva mai aproape de Universitate, pe dealul Copoului. intr-una din zile, seful nostru de atunci, Daniel Condurache, care si astazi pastoreste noua echipa a Opiniei studentesti, mi-a spus: „Stii cine e la noi in redactie? Neculai Constantin Munteanu, de la Europa Libera. Nu vrei sa faci un interviu cu el?“.
Recunosc ca mi s-au inmuiat picioarele. Cind l-am vazut si mi-a intins mina, am avut un soc, pe care l-am exprimat si verbal: „Ma asteptam sa fiti altfel!“. Mai mare, mai impozant, de un metru nouazeci... cum, altfel? Vocea lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa Libera nu se suprapunea cu imaginea pe care o aveam in fata.

- Era o desfatare sa-l asculti
Am facut interviul, a si fost publicat in Opinia studenteasca. Daca as fi fost la Iasi si nu la Bucuresti, probabil ca as fi gasit numarul respectiv printre gazetele pastrate de mine din acea vreme, gazete ingalbenite inainte de vreme, si as fi reluat citeva fragmente in Observator cultural. Ma multumesc sa-mi amintesc cum am inregistrat vreo doua casete cu Neculai Constantin Munteanu, cum am ajuns acasa si le-am dat inregistrarea, sa o asculte, si parintilor mei. Tatal meu nu era un mare ascultator al Europei Libere. Nu stia nume de ziaristi care vorbeau acolo. Dar de Neculai Constantin Munteanu auzise. Tatal meu stia ca eu ascult Europa Libera si deseori ma intreba ce a mai spus Neculai Constantin Munteanu aseara. ii povesteam acea deschidere pe care N.C. Munteanu o facea la fiecare emisiune Actualitatea romaneasca. Uneori, vorbea trei minute, alteori mai putin. Era o desfatare sa-l asculti pe Neculai Constantin Munteanu.

Deschiderea continea intotdeauna ceva percutant, ceva incarcat de umor, citeva sarje la adresa conducatorilor „mult iubiti“. imi placea ca „facea panarama“, cum era vorba liceenilor de atunci. imi amintesc ce puseuri de umor avea Neculai Constantin Munteanu la zilele de 8 martie, cind femeile din Romania erau puse sa o felicite pe prima „tovarasa“ a tarii, Elena Ceausescu. La fiecare 8 martie, Neculai Constantin Munteanu nu scapa prilejul sa o „termine“ pe Elena Ceausescu.
La Cimpulung Moldovenesc am avut un bunic, care asculta si el Europa Libera. De fiecare data ma intreba: „iti place Neculai Constantin Munteanu?“. Oameni ca acestia, cum au fost bunicul si tatal meu, s-ar fi inscris, probabil, intr-un Fan Club Neculai Constantin Munteanu. Le-ar fi facut placere sa fie acolo, sa-l asculte, sa dea mina cu el.

incerc, din memorie, sa reconstitui dialogul cu N.C. Munteanu purtat in februarie 1990. Tin minte ca imi spunea ca locuia, la München, intr-un bloc turn, ca, de fiecare data cind scirtia usa sau tremura de la curent, i se facea frica, tin minte ca imi spunea ca venea cu bicicleta la birou, ca avea lungi discutii cu Emil Hurezeanu si ca, in noiembrie 1989, au fost avertizati, de la Serviciul de Protectie al Europei Libere, ca viata le este in pericol. Erau scrisori anonime, trimise la intimidare, din care razbatea dorinta de razbunare. Regimului Ceausescu ii era din ce in ce mai incomoda Europa Libera. N.C. Munteanu si-a luat concediu si a plecat intr-o insula insorita, intorcindu-se aproape de izbucnirea evenimentelor de la Timisoara. Tin minte ca l-am intrebat pe interlocutorul meu daca nu-i era teama ca va fi omorit. Sa ma ierte daca nu-i reproduc cu fidelitate cuvintele, dar mi-a spus ceva despre cei care aveau sa-i preia mesajul si sa-l duca mai departe. Altfel spus, daca in tara existau nenumarate cozi de topor, nu inseamna ca tara secase de oameni curajosi. Asemenea oameni curajosi lucrau la Europa Libera.
Dupa 1989 m-am mai vazut de citeva ori cu Neculai Constantin Munteanu. Ma primea afabil in biroul Europei Libere de la Bucuresti, citeva luni am si colaborat cu ei, le propuneam relatari, eu locuind inca la Iasi. Zilele trecute am aflat un fapt care mi-a placut: Neculai Constantin Munteanu este un nelipsit al tirgurilor de carte. intr-adevar, il vazusem mai mereu, ne salutaseram si schimbaseram citeva vorbe.

- La Brasov, in 1987, inceputul sfirsitului
Pe Emil Hurezeanu l-am vazut de doua ori fata in fata. Prima data a fost in toamna anului 2002, cind Editura Polirom a lansat volumul Ziua care nu se uita de Stejarel Olaru si Marius Oprea, unde sint transcrise ample fragmente din emisiunile de la Europa Libera consacrate grevei de la Brasov din 15 noiembrie 1987. Emil Hurezeanu facea, atunci, la Europa Libera, ample comentarii despre ce se intimplase la Brasov, sprijinindu-se pe extrasele din presa internationala. Emil Hurezeanu are in cartea mentionata un interviu in care povesteste greva de la Brasov, asa cum era prezentata in emisiunile Europei Libere. Greva avusese loc intr-o duminica, pe 15 noiembrie 1987. Era zi de alegeri, regimul dorea sa se impopotoneze cu inca o manifestare de sprijin. Muncitorii brasoveni n-au dorit sa mai fie anexati acelui simulacru. Cei de la „Steagu Rosu“ au ajuns la Judeteana de Partid strigind sloganuri anti-Ceausescu si anticomuniste. La Europa Libera vestile despre greva ajunsesera luni; erau destul de putine. Dupa ce stirea grevei fusese difuzata, incepusera sa apara informatii, de la martori care plecasera din Brasov si ajunsesera in Occident, de la ziaristi straini si agentii internationale de presa. Emil Hurezeanu povestea in Ziua care nu se uita: „Daca textul meu de marti era relativ sobru, emisiunea Actualitatea romaneasca de a doua zi era deja... asumarea unei teze. Tin minte ca Neculai Constantin Munteanu, moderatorul emisiunii, si-a inceput emisiunea: «Brasov! Asadar Brasov! Acum a inceput!». Acesta a fost tonul intregii emisiuni. Aveam interviuri, aveam informatii, aveam interpretari ale unor evolutii de natura politica, articole de presa mai vechi care anuntau proteste de strada deschise la adresa lui Ceausescu.

Si toate acestea s-au transformat intr-o ofensiva. Se astepta si reactia regimului. Foarte repede s-a vazut ca regimul vrea sa ascunda momentul, sa-l anuleze practic, sa nu raspunda revendicarilor, sa nu ia masuri, sa nu schimbe nimic, sa nu transforme acest protest intr-o dezbatere publica sau macar in interiorul partidului, in Comitetul Politic Executiv. Si atunci reteta unei confruntari de strada cu regimul devenea singura... posibila. Treptat, devenise laitmotivul tuturor analizelor de presa. [...] Era inceputul unei actiuni impotriva regimului care intrunea mai multe elemente. Era vorba de un protest muncitoresc, intr-o citadela ceausista, era vorba de un mesaj antidictatorial, era vorba de un context politic clar: presiunile Moscovei, refuzul lui Ceausescu de a accepta cerintele lui Gorbaciov, ruptura cu Occidentul, care isi radicalizase pozitiile fata de regim – toate acestea ne-au facut sa credem ca e vorba intr-adevar de inceputul sfirsitului“.

- Ce ar fi avut de cistigat Adrian Nastase
Lansarea cartii Ziua care nu se uita a fost, cum spuneam, in toamna anului 2002. in martie 2003, Emil Hurezeanu a acceptat functia de consilier personal al premierului Adrian Nastase, din care s-a retras dupa citeva luni. La acceptarea functiei, am propus BBC-ului, unde lucram pe atunci, sa-l invitam pe Emil Hurezeanu la emisiunea Discutia saptaminii, care se difuza duminica, la ora 18.00, si dura 22 de minute. Tin minte ca am inregistrat discutia in biroul lui Hurezeanu de la Evenimentul zilei (Hurezeanu pregatea atunci un saptaminal care n-a mai aparut niciodata). Mi-am ascultat de curind inregistrarea. Faptul ca un om ca Hurezeanu s-a dus catre guvernul Adrian Nastase era un lucru straniu. Faptul ca Hurezeanu incerca sa modifice din interior puseurile nedemocratice ale premierului de atunci putea fi vazut ca o implicare a societatii civile in bunul curs al treburilor guvernamentale. in definitiv, Adrian Nastase ar fi avut numai de cistigat daca s-ar fi folosit de sfaturile si de experienta de gazetar ale lui Emil Hurezeanu. Ce m-a frapat reascultind inregistrarea din 2003 a fost faptul ca Hurezeanu nu s-a ferit sa-l considere pe Adrian Nastase un „exponent“ al sistemului si sa vorbeasca de PSD ca despre un partid unde coruptia era o stare curenta, cu toate ca Hurezeanu acorda o sansa modernizarii PSD. Hurezeanu n-a facut mare lucru la Palatul Victoria.

Din perspectiva timpului care a trecut, putem spune ca Hurezeanu n-a iesit sifonat din experienta de la Palatul Victoria. Probabil ca Adrian Nastase l-a vrut pe Emil Hurezeanu doar ca pe un trandafir la butoniera, inca un trofeu la picioarele sale. Emil Hurezeanu n-a acceptat sa fie un panas al premierului. N-a cistigat nimeni. Premierul a ramas cu aroganta, iar Emil Hurezeanu – marginalizat si lipsit de influenta. Probabil ca oamenilor din presa le sint necesare astfel de experiente, pentru a se convinge ca puterea e mai dornica sa-si anexeze diverse personalitati, decit sa le asculte sfaturile.
Marturisesc ca mi-a placut intotdeauna Emil Hurezeanu. L-am considerat un foarte bun ziarist, care poate interpreta evenimentele la zi, cu acribie si farmec. Poate ca uneori a fost prea blind cu interlocutorii sai politici – asa, probabil, se pot interpreta diverse interviuri pe care i le-a luat lui Traian Basescu. Bilndetea poate fi si un semn de eleganta, nu neaparat o slabiciune.

- E chiar atit de greu?
in corul de vociferari, proteste si acuze din ultima saptamina legate de cazul Mona Musca, situatia lui Neculai Constantin Munteanu si a lui Emil Hurezeanu n-a mai revoltat pe nimeni. Si totusi, doua ziare, Adevarul si Ziua, au publicat articole ciudate (Ziua a avut rezerve) despre o posibila colaborare existenta intre Securitate, pe de o parte, si Emil Hurezeanu si Neculai Constantin Munteanu, pe de alta parte. Mi se pare revoltator sa se intoarca pe toate fetele cazul Mona Musca, dar nimeni sa nu se revolte in fata pretinselor informatii despre Neculai Constantin Munteanu si Emil Hurezeanu.

Eu cred asa: nu vrem sa intelegem ca doi oameni care vorbeau la Europa Libera impotriva dictaturii au fost altfel decit noi. Noi am biziit, ei au vorbit. Noi n-am avut curaj, la ei curajul era stare de fapt. Asa cum ne disociem de Mona Musca (si dam tare in ea, spumegam de atita moralitate, zacuta sub obroc in vremea dictaturii), n-ar trebui sa ne solidarizam cu Neculai Constantin Munteanu si Emil Hurezeanu? E chiar atit de greu?
Eu nu cred in povestea colaborarii lor cu Securitatea. Ce sa ne mai ascundem dupa deget? Povestea pute a facatura, e cusuta cu ata alba. in fiecare seara, cei doi oameni isi riscau viata, isi puneau in primejdie familiile ramase in Romania si vorbeau despre regimul Ceausescu. Am adus in discutie exemplul cu greva de la Brasov pentru a arata ca fiecare firicel de informatie era prezentat. Nu se ascundea nimic, se cautau martori, presa internationala era parcursa rind cu rind, tot ce putea sluji unei bune informari ajungea in emisiunea Actualitatea romaneasca.

Iar acum, aesti doi oameni ajung sa fie acuzati de colaborare cu Securitatea. De ce si mai ales pentru ce? Oamenii acestia, indiferent ce pacate au avut in tara, s-au spalat de o mie de ori la microfonul Europei Libere. Acolo ei vorbeau, in tara noi circoteam, taceam sau glumeam pe la colturi. Mi-e foarte rusine ca am ajuns sa ne indoim de cei doi. Europa Libera a fost, in vremuri de restriste, singura legatura cu lumea, singurul loc de unde ni se ofereau informatii, singura institutie in contrapondere la cenzura comunista. Ei spuneau, zi de zi, povestea noastra, stiau sa se substituie milioanelor de romani carora le aduceau in case o unda de speranta. Vorbeau ei peste tacerea noastra vinovata, absurda. Daca Europa Libera nu iti mai ofera un punct de moralitate, daca Europa Libera nu mai este pretuita, chiar ca am ajuns in zodia securistilor care dicteaza mersul lucrurilor in Romania. in contra vintului iscat de securisti, eu prefer sa le string mina domnilor Neculai Constantin Munteanu si Emil Hurezeanu si sa le urez viata lunga si putere de a indura toate mizeriile.