OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Două expoziţii au marcat deschiderea Printemps balkanique la Caen, înrudite, ce-i drept, prin complementaritatea lor. Una, găzduită de Artoteca din oraş, îi aparţine lui Dan Perjovschi, cealaltă, vernisată odată cu întregul proiect la Biserica Saint-Georges – Musée de Normandie (în curtea castelului), lui Andrei Pandele. Prima s-a închis deja, cealaltă poate fi încă vizitată pînă pe 29 iunie.

 

Can’t stop drawing you s-a numit expoziţia lui Dan Perjovschi, rezultat al unei rezidenţe de două săptămîni la Artoteca din Caen. Desenele au acoperit toţi cei patru pereţi albi ai galeriei, „forţînd“ privitorul la un marş circular prin istoria mărşăluindă a momentului. Efemere ca şi cronica jurnalistică pe care o substituie, ele se supun cu greu comentariului ulterior. Săptămînile de rezidenţă sînt zile de documentare, de lectură a presei locale, de surprindere în cheia semiaforistică proprie lui Perjovschi a fluxurilor şi refluxurilor ce traversează imediatul, lumea acelui loc şi a acelui timp, perpetua metamorfoză a laitmotivelor relaţiilor sociale şi politice. Frescele caduce ale artistului preiau strategii ale rezistenţei şi reacţiei faţă de putere specifice opoziţiei antisistem în orice regim, democratic sau nu – graffiti, de pildă (în contextul francez, crochiurile de la Artotecă se substituie în limbaj nonverbal sloganurilor care acopereau în ’68 zidurile din centrul Parisului, dintr-o altă perspectivă, ele avînd greutatea apoftegmatică a bancurilor politice din comunism). Aparent inofensive, cu aerul lor înşelător de caricatură de ziar destinat coşului de gunoi de a doua zi, desenele consumă clipa subminînd-o. Dan Perjovschi opune presiunii de granit a manipulării ideologice urma trecătoare a creionului, şi nu imortalitatea artei, subversivitatea gestului artistic caduc, lipsit de gratuitatea frumosului pur. Paradoxal însă (la prima vedere), aceste intervenţii directe pe albul galeriei (canavaua fără memorie a artei) sînt, în esenţă, un permanent reminder al contorsiunilor istoriei, al transformărilor ei repetitive: ce altceva e, de exemplu, un desen ca Alien 1950/Alien 2008 (marţianul versus imigrantul) decît stilizarea pînă la esenţă a modului în care se materializează în acord cu momentul politic funciara şi irepresibila spaimă umană faţă de alteritate?

 

Dacă desenele lui Perjovschi sînt un contrapunct muşcător şi la cald la ideologiile zilei, imaginile lui Pandele (majoritatea în alb şi negru, unele exacerbînd o dominantă de culoare – roşul steagurilor în fotografia de pe stadion) mizează, dimpotrivă, tocmai pe efectul simbolic al privirii de a doua zi.

 

Una dintre fotografii e făcută pe Calea Moşilor, într-o (probabil) dimineaţă de iarnă, cînd zăpada înaltă împiedicase circulaţia oricărui mijloc de transport motorizat. Peisajul e dezolant, strada e lată şi pustie (aproape nu erau maşini parcate pe marginea străzii pe vremea aceea) – singurul semn de viaţă sînt oamenii înaintînd cu greu prin nămeţi, pe linia de tramvai. Douăzeci de ani mai tîrziu, nu (doar) despre vicisitudinile anotimpurilor şi cenuşiul cotidianului socialist vorbeşte o astfel de imagine. În încăpăţînarea înfrigurată a trupurilor firave bătîndu-se cu nămeţii, viitorul revoltei trăieşte deja: adevărata Cîntare a României, manifestaţiile reduse la tenacitatea înfruntării unei noi zile a timpurilor noi, prin zăpezile istoriei în pas forţat. România de azi a pornit din ninsorile deceniilor…