După şapte volume de poezie şi două
de teatru, Dumitru Crudu reuşeşte să marcheze împlinirea a
40 de ani prin publicarea unui roman, Măcel în Georgia. Nu ţin
să citesc în această coincidenţă datele unui program
camilpetrescian, ci pur şi simplu o vîrstă a maturităţii
unui scriitor care tatonase, prin viziune şi atmosferă, dar şi
prin poetica explicită din manifestul fracturismului (redactat în
1999, împreună cu Marius Ianuş), proza. Vreau să spun că
acel program de a intensifica viaţa în text prin recursul la
literalitate în dauna literarităţii se preta unei tentative
romaneşti. Riscul major este însă cel de a plusa şi de a
obstrucţiona firescul naraţiunii, condamnînd-o la
artificialitate. Sînt cele două borne (a intenţiei şi a
rezultatului denaturat) între care se înscrie, după cum
îmi rămîne să demonstrez, şi acest recent roman al lui
Dumitru Crudu.
Dumitru Crudu, Măcel în Georgia, Editura Polirom, Colecţia „Ego.
Proză“, Iaşi, 2008, 340 p.
Iadul sovietic, provincia gruzină
Dacă un autor precum Vasile Ernu a
încercat să recupereze experienţa comunismului în
latura sa exotică, pitorească, alţi prozatori basarabeni, precum
Iulian Ciocan, Mitoş Micleuşanu, Ştefan Baştovoi, Pavel Păduraru,
preferă să sondeze o realitate percepută în culori mult mai
sumbre, o lume închisă, cu absurdul ei, care, contemplat
astăzi, poate crea efecte comice, frizînd ridicolul. Dar
aceasta este o simplă consecinţă a receptării, a confruntării
acelei realităţi cu standardele normalităţii, care au devenit
normă; fenomenul nu relativizează însă coordonatele unei
drame colective, care, surprinsă din mărturii sau din reconstituiri
ficţionale, îşi relevă întreaga hidoşenie. Dumitru
Crudu se alătură cu brio acestei linii a prozei de dincolo de Prut.
Romanul său are ceva pitoresc, acordînd credit unor personaje
cu un apetit pentru aventură, cu o nonşalanţă impresionantă de a
lua viaţa în piept, plasate pe o canava, ea însăşi mai
interesantă decît toate tribulaţiile acestora: ultimii ani ai
Uniunii Sovietice, cu lipsa reperelor, naţionalismul acerb, confuzia
şi nostalgiile fireşti într-o epocă aflată la crepuscul.
Romanul debutează ex abrupto, cu o
scenă de o violenţă extremă: cîţiva tineri care participau
la un miting antisovietic sînt ameninţaţi cu moartea de o
trupă de soldaţi. Reflectorul este îndreptat asupra spaimei
care îi cuprinde pe cei condamnaţi, iar insistenţa asupra
acestui aspect îşi are motivele sale bine premeditate. Angelo,
protagonistul romanului, este neputincios, incapabil să-şi
controleze reacţiile: „Creierul îi cedase“; „Angelo se
văicări, avînd impresia că moartea deja îl strîngea
în braţe, iar cînd realiză treaba asta, pur şi simplu
orăcăi neputincios. Lacrimile îi ţîşniră din ochi şi
i se rostogoleau pe obraji, sărind dintr-o zbîrcitură a feţei
în alta şi contopindu-se apoi cu mucii care-i curgeau în
gură şi pe care Angelo nu-i putea şterge. Plîngea pentru că
era sigur că o să moară şi n-o să-şi mai termine poemul despre
motanul Petrache şi n-o s-o vadă niciodată pe Georgiana, după
care-i fugeau ochii, goală, complet goală, fără nimic pe ea“.
Eroismul, demnitatea, onoarea sînt, ca şi în Zidul lui
Sartre, vorbe goale în astfel de situaţii-limită, în
care personalitatea se dizolvă, iar individul este anulat. Faţă de
un personaj care îţi este prezentat într-o asemenea
ipostază, eşti dispus să manifeşti, ulterior, nesfîrşită
înţelegere.
Raţiunea unui astfel de incipit este
de a atrage atenţia cititorului că nu burlescul în care
alunecă unele situaţii ulterioare din roman trebui considerat
fundalul optim pentru întreaga poveste, ci tensiunea la limită
provocată de finalul unui regim criminal. Cei care adoptă beţia ca
metodă de a fugi de realitatea aberantă şi de sine nu sînt
nişte superficiali, înţelegem, ci oameni care, deşi tineri,
au trăit cam tot ce e de trăit, de la experienţa iubirii la aceea,
cutremurătoare, a proximităţii morţii. Prin urmare, revolta lor
nu e de paradă, chiar dacă boema pe care o aleg nu e de cea mai
nobilă speţă.
În capitala Georgiei, Tbilisi,
mai mulţi tineri din Chişinău vin la studiu, dar, de fapt, fug de
propriul trecut: Georgiana încearcă să uite sinuciderea
tatălui său, celebru scriitor oficial, Enrico se ascunde de
imaginea mamei sale, agitatoare comunistă devotată (cam ca în
filmul Goodbye, Lenin!), Che Guevara fuge, dimpotrivă, de disidenţa
mamei, căreia îi opune propria colaborare meschină cu KGB-ul
(la care îşi toarnă amicii), în fine, Angelo încearcă
să scape de păcatul unui benign plagiat comis, din imprudenţă sau
mai curînd din joacă, în adolescenţă. Dacă acasă cu
toţii au păcate care le apasă conştiinţa, aici ei ispăşesc
totul printr-o adevărată coborîre în iad. Tbilisi este
iadul unde se experimentează apocalipsa caraghioasă a prăbuşirii
unui mare imperiu totalitar. Prin sfîrşitul Uniunii Sovietice
se încheie şi adolescenţa personajelor. Că e vorba de o
iniţiere se înţelege limpede din finalul poate puţin cam
tezist în acest sens. Odată cu prăbuşirea sistemului
sovietic se încheie şi marasmul personajelor. Traumele psihice
se vindecă, totul redevine calm, Georgiana face pace cu moartea
părintelui şi învaţă să-şi controleze nimfomania (care ar
fi, pricepem, o urmare a disconfortului ei psihic), Enrico nu îşi
mai vede mama în toate posibilele partenere, Che Guevara ajunge
să se bucure că utopia în care crezuse a ajuns la faliment,
iar Angelo renunţă la toate visele de glorie şi descoperă bucuria
scrisului în sine.
Moment purificator
Lecţia lui Şota, poetul care predică
arderea oricărui manuscris, practicînd, alături de o şleahtă
de discipoli, scrisul ca terapie, poemul virtual, îi prinde
bine. Angelo, cel din final, este un om deja matur, care pricepe că
valorile adevărate nu ţin de acreditarea socială după care
tînjise atîta: „Scriind, mi-am dat seama că fusese o
tîmpenie că fugisem din Chişinău şi că voisem să ascund
de toţi faptul că trăsesem pe mînecă acea epigramă
leşioasă, fără să ştiu ce fac sau ştiind prea bine. Nu mai
voiam să ascund nimic de nimeni. Nu mai voiam să mă dau după
cireş, dar nici să mă las hărţuit pentru nişte lucruri pe care
le făcusem cînd nu eram în toate minţile, acum cinci
sau şapte ani în urmă. nu mai voiam să fug de mine însumi.
(...) Voiam să redevin Angelo, pur şi simplu Angelo, adică un tip
cu bube în cap, un individ imperfect, un om căruia, uneori, îi
put picioarele. Voiam să fiu cel care fusesem acum cîţiva
ani, înainte de a urca în avionul ce mă abandonase în
Tbilisi. Nu mai voiam să public, să am cît mai multe cărţi
şi cît mai multe premii, să fiu citit şi cunoscut de toată
lumea. Voiam să fiu un tip anonim. Un om mărunt. Un individ şters
şi neînsemnat pe care să nu-l ştie absolut nimeni...“.
Întoarcerea acasă este acum
posibilă pentru toţi. Ei redevin oameni normali, nu indivizi
bezmetici, risipitori, lipsiţi de discernămînt, satisfăcuţi
doar de exces. Odată cu prăbuşirea URSS-ului, totul redevine la
coordonatele fireşti, iar calmarea traumelor fiecăruia nu e deloc
întîmplătoare. Dispar nu numai convenţiile,
constrîngerile sociale, politice, ci şi cele strict personale.
E un moment purificator, la toate nivelele.
Riscurile exagerării
Dumitru Crudu este, încă din
prima carte, un prozator matur. El jonglează relaxat cu tehnici
narative necesare în context, alternează vocile narative ale
personajelor cu aceea a unui narator omniscient, astfel încît
romanul său are ritm, iar situaţiile, chiar dacă devin
previzibile, nu îşi pierd interesul. Fundalul social îi
iese foarte bine, scrie pagini admirabile despre xenofobia specifică
popoarelor din creuzetul sovietic, despre naţionalismul care, chiar
tratat în cheie burlescă, nu pierde pe drum drama autentică
de presupus în toate aceste răbufniri extremiste. Altul este
păcatul major al acestui roman: autorul nu se îndură să pună
frînă la timp, îi place viteza pe care destinul
personajelor sale o capătă la un moment dat. Dintr-un exces de
realism, el derapează în fabulos, iar verosimilitatea, atît
de viguroasă la început, devine convenţie cusută cu aţă
albă. Prea multe beţii, prea multe scene de sex dezinhibat, prea
multe şarje fac ca acest roman să alunece către senzaţionalul
ieftin.
Din teama de a nu falsa, scriitorul falsifică tocmai ceea ce
ar fi trebuit să reprezinte atuul cărţii: naturaleţea comportării
personajelor. Preocupat să pună excesele acestora în legătură
directă cu dramele lor psihice, autorul abuzează, devine prea
explicit şi transformă totul într-un scenariu care nu mai are
surprize: e limpede că, orice s-ar întîmpla, Angelo şi
prietenii săi se vor îmbăta, vor face sex exact cînd
tensiunea intrigii de fundal (manifestările antisovietice etc.) va
atinge climaxul (simultan cu al protagoniştilor), vor rămîne
fără bani şi vor trăi boem ş.a.m.d. Paradoxul este căutat cu
orice preţ: un profesor de literatură sovietică este susţinătorul
tinerilor disidenţi; un scriitor partinic îşi pregăteşte,
ca un Procopius din Cesareea, şi varianta secretă, neoficială, a
memoriilor din detenţie, după care se sinucide; deşi dispusă să
se acupleze oricînd, oriunde, oricum şi cu oricine (vezi
Doamne, pentru a scăpa de obsesia sinuciderii tatălui), Georgiana
îl sare de la dreapta împărţire a bonificaţiilor
erotice tocmai pe cel obsedat de ea, pe Angelo etc. Altfel spus,
începe să se vadă prea limpede metoda, schema pe care
personajele o confirmă obedient. Deşi au un considerabil potenţial
de viaţă, ele devin, treptat, simple fantoşe, care se îndreaptă
către finalul purificator precum fluturii de noapte către o lumină
despre care nu ştiu dacă e salvatoare sau fatală. Dumitru Crudu a
avut în vedere, mai mult ca sigur, şi o strategie a
succesului; el a simţit nevoia să iasă din limitele
fracturismului, cosmetizîndu-l. Numai că toate aceste
condimente, folosite în exces, trădează reţeta. Un tratament
comic al acestora nu lipseşte, ce e drept, dar nu e suficient de
viguros şi de coerent pentru a salva romanul.
Din păcate, dorind prea mult, Dumitru
Crudu a reuşit mai puţin. Regret această imprudenţă, mai ales că
sînt în carte multe scene memorabile, cinematografice,
care meritau o soartă mai bună. Deocamdată rămînem cu
speranţa că viitorul roman al scriitorului basarabean va confirma
ceea ce e sigur că el are cu prisosinţă încă de acum: un
talent viguros, un ochi de prozator, inteligenţa construcţiei şi
disponibilitate stilistică.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters