OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ea imi cuprinde talia cu bratele si, fara sa ne clintim, urmarim jocul flacarilor, care va deveni al nostru, in curind. Ziua de miine e departe, dincolo de acest jaratic si de focul acesta care nu trebuie sa se stinga, nu trebuie sa-si potoleasca vilvataia, caci imi incalzeste inima si oasele inghetate de frigul anilor, de singuratate si de prostiile mele nejustificate si atit de incarcate de ghinion, ca arsicele tigancilor. Sa privim focul si sa faurim din zumzetul acesta intim un scut impotriva a ceea ce se va sfirsi. Nu vreau sa se istoveasca momentul de-acum, inlantuirea asta nu trebuie sa aiba sfirsit, vreau sa-mi recapat, in fine, impreuna cu aceasta femeie, linistea si sa uit si sa nu mai pronunt nicicind numele lui Eulalio, temnicerul falsei mele nenorociri.

Femeie, salveaza-ma, caci niciodata Dumnezeu n-a avut mila de prabusirile mele, intrucit n-a fost mai mult de-o ureche surda, ascunsa dupa biserici. intind un brat, apuc un scaunel si ma asez cu Blanca pe genunchi, bratele ei inlantuindu-mi gitul, bratele mele cuprinzind-o, stringind-o cu furie si duiosie, fara macar s-o ating cu buzele, doar cu parul – dar nu-i vina mea – si in fata acestui foc ce ne mistuie pe amindoi, atit de aproape de flacara purificatoare, de aceasta miscare ce ne anihileaza toate prefacerile, simt cum ma imboldesc vechile mele nebunii de alchimist si, framintind cu puteri nevazute acest trup de femeie ce poate n-a fost intinat, traiesc iluzia Marii Lucrari. Ne vom reduce la un singur element, ne vom preschimba intr-un fel de aur fara pete de constiinta, topit pentru totdeauna in beatitudinea echilibrului care se afla in acest moment prizonier in noi doi, condamnat la separare, si care, restabilit in forta sa, va deveni o unica imobilitate, scinteietoare ca Piatra cautata. Nu te teme. N-o sa-ti fac nici un rau. Te maruntesc si nu conteni nici tu sa ma maruntesti, de la frunte si pina la genunchi, pentru ca temerile noastre sa devina nepasare si iubirile noastre o curgere domoala in fulgerul astral, dincolo de arsite si de ingheturi. Stringe-te linga mine, lasa-te sa te raspindesti in mine ca roua si ca plumbul, ca praful de broasca si ca arama si, cind din aceasta imbratisare corpurile noastre nu vor mai fi decit unul, nu va mai exista, pe fundul acestui creuzet, decit un singur suflet, aidoma unui firicel de aur, care nu se va mai numi, caci nu va mai fi de aici. Ba nu, e mai nimerit, in aceasta retopire, sa te-ntorci si sa bei din strafundurile izvoarelor. Parfumul acestei femei nu e din lumea asta si ceea ce beau dintre buzele ei este sufletul ei, este eternitatea sa.

Ma ridic, purtindu-i trupul in brate, in vreme ce gura ei m-adapa cu stele-ndepartate, bijbii ca beat urcind scara ce scirtiie sub povara unirii noastre si va urma, deasupra focului arzind in vatra, sub pintecele noastre chiar, o noua izvodire a Marii Lucrari, a Transmutatiei, o alchimie vie, ce pentru prima oara va deveni constienta de propriul sau miracol, in asa fel incit din trupurile noastre, macinate si amestecate deasupra flacarii, sa prinda viata din nou, prin noi, spectrul Unitatii primordiale. in asa fel incit sa se piarda pentru totdeauna tot ceea ce in mine, in ea, o fi fost cistigat pe nedrept la jocul de prisos si meschin al zilelor si al noptilor, din ceea ce s-a aflat separat, in urma noastra.
Scirtiie roti pe drumul cu gropi, cele doua carute coboara spre castel, vor traversa Consuegra sub luna galbuie si vor apuca drumul spre Toledo, dincolo de piriiasul Amarguillo, printre vii si printre rarii maslini. Dar el nu le aude. A plecat; foarte departe in mine, ii percep cautarea si prezenta, il urmez cind pot in aceasta cavalcada disperata, scrisnetul carelor se pierde pe drum, ca si cum amenintarea ar fi disparut pentru totdeauna si il ajung din urma pe Manuel, in noaptea sa razletita, chemindu-l, ascultindu-i pasul indepartat si fugar, strigatele-i de suflet indurerat, bucuria lui de a exista in mine si de a se cauta in noaptea mea, deasupra flacarilor care ne pirjolesc si ne amalgameaza. Doamne, ajuta-ma sa supravietuiesc si sa stiu, nu ma mai parasi, vom fi numai unul spre a te strabate, in lung si-n lat, cum strabati o cale regasita. Iarta-ma…


imping pina la capat, cu toate puterile, pina se aude zgomotul limpede si sec al zavorului ce pare ca loveste ceva metalic dincolo de lacasul verigii, zgomotul placut al tihnei mele nocturne. Si ma sprijin, asa cum fac in fiecare noapte la aceeasi ora, de canatul moale si aspir mireasma lemnului familiar, ce-mi umple narile cu parfumul insusi al vietii mele. Si vad, cu privirea gindului, interiorul morii si pe Manuel vorbind cu morarul acela inspaimintator, si percep mirosul straniu pe care-l emanau acei saci cu peste, care nu erau decit neinsufletite trupuri pentru vinzare. Cinci ani intrupati din patrunderi asemanatoare in spaima noptii, in virtejul amintirii coplesit de imaginea lui si de tot ceea ce atingerea lui a trezit in mine. Acea zbatere disperata, acel prelung hohot de plins al unui barbat, acea calatorie in interiorul unei lumi infinite. Am pastrat toate astea in cele mai ascunse fibre ale trupului meu si mai departe inca, in tot ceea ce ating cu degetele mele atotvazatoare. Mai traieste, oare? Daca am salvat satul de la un nou dezastru, si poate si castelul, daca maurii au cazut in propria lor capcana, la mijirea acelei zile de toamna, pe el n-am putut sa-l salvez, nici sa-l regasesc, mort ori in viata. Manuel n-a ajuns niciodata la Toledo, unde l-am cautat, casa cu casa, aidoma unei cersetoare care bate la toate usile. Vrei piine? Apa? Un pahar cu vin? Ti-e sete sau foame?

Esti obosita? Eram. L-ati vazut cumva pe Manuel? Cel care locuieste dupa colt? Pantofarul? Negustorul de carti? Nu, doctorul, cavalerul cu bidiviul negru. N-am auzit de el. Si tot asa, poarta dupa poarta. Dar nici urma de el. De-ar fi trait, ar fi venit dupa mine. De-ar fi murit, mi-ar fi bintuit noptile, dar nu in felul acesta. M-ar fi inspaimintat, de asta sint sigura, or, ceea ce port in mine este obsesia unuia aflat in viata si nici macar nu vreau sa ma gindesc c-ar fi murit. Hohotele acelea de plins, pe umarul meu, nu erau sortite pieirii. Trupul acela nu putea primi taisul unei sabii, caci era al meu si noaptea aceea n-a fost decit inceputul a ceva ce trebuie sa dainuie in amindoi in acelasi timp. Nu numai in mine. Nu pling, sint o femeie singura, si de aceea nu-mi este ingaduit sa pling, altminteri nu m-as mai trezi, as sfirsi prin a ma ineca in propriile-mi lacrimi, si numai in vis pling, cu fata cufundata in tunica lui, in pieptul sau dezgolit, daca ma aflu in sa, strins lipita de suflarea lui de razboinic sau de pielea dezvelita, inmiresmata de dragoste, in drum spre noaptea noastra ori in plina infruntare a trupurilor noastre cautindu-se, recunoscindu-se, printre stelele carora noi le dadeam nastere. Ma dezlipesc de usa. in afara luminarii care imi tremura intre degete, toate luminile s-au stins inauntrul hanului, unde mai duhneste inca a vin si a vorbe urite, si unde se simte prima ploaie de noiembrie.

Traversez incaperea, printre mese, urc scara ce geme usor sub pasi. Miine va trebui sa ma scol la crapatul zilei, sa astept carutele incarcate cu butoaie, sa-i supraveghez pe oameni, sa ma tocmesc, sa platesc, sa rid, sa fac fata hidoasei larme a zilei. Vinul pentru un an intreg fara el, caci anii mei incep toamna, cind imi umplu pivnita cu butoaie ce se vor goli unul cite unul, la flacara pilpiitoare a luminarilor care palpita si se sfarima in mii de bucatele de lumina in cascada clocotitoare a vinului rosu care va umple ulcioarele, care va cinta in cani, cu glasul sau din ce in ce mai inveselit pe masura ce va urca pe gitul strimt ca un fluier. Si doar eu il voi asculta, cintec de toamna, de iarna, de primavara si de arsita, de vin rosu de Yepes, cel oferit mereu la hanul meu. Sint vaduva aspra, cea a unui barbat ucis de mauri, in urma cu cinci ani, dar nu sint vaduva cu-adevarat, caci eu traiesc cu el, de vreme ce Manuel salasluieste-n mine si noaptea de la moara nu are liman. Dac-ar muri-ntr-o zi, atunci as fi vaduva lui. M-a incatusat in mine insami, unde-mi duc zilele ca intr-o manastire. O sa adorm de-ndata, sint in odaia mea, inconjurata de lucrurile ce-mi insotesc noptile, cele ce nu cunosc raul, o sa adorm in curind in asternutul neprihanit si scortos, suflu in luminare, inchid ochii, imi mai vad de treburi, nu mai e nimic de facut pe-aici, incerc sa inteleg ce insemn eu in mijlocul casei mele si al hanului meu de linga podul peste Amarguillo, in piata din Consuegra, unde oamenii care merg la Toledo se opresc sa bea un paharel si s-o admire pe cea mai frumoasa vaduva din cele doua Castilii.

As fi fost, oare, fara el, mai implinita? M-as fi maritat cu vreun alt hangiu, la fel de sec si badaran ca primul, n-as fi stiut, poate, ce inseamna un negustor de trupuri neinsufletite, un doctor ratat, o constiinta incarcata cu absurd, un hohot mintuitor, o imbratisare disperata, incinsa cum e focu-n vilvataie, o dorinta patimasa de-a pune capat jocului zadarnic si de-a patrunde prin iubire in drumul ratacit si regasit. Noi am intruchipat aceasta cautare si aceasta regasire. Daca e viu, el e cu gindu-acum la mine, iar femeile pe care le-o fi cunoscut, pe-acolo pe unde se afla, i-or fi parut imagini sterse de-ale mele, papusi umplute cu tarite putrezite. Dac-ar fi viu, ar fi aici, la capatul miinii mele, m-ar fi cautat, chiar in agonie, ar fi venit sa se sfirseasca in bratele mele. Am batut toate dealurile intre Consuegra si Almonacid, si chiar mai departe, in ziua urmatoare, in partea unde s-a pierdut in neguri, am intrebat la castel, m-am dus la Eulalio, dar nici el nu mai revenise niciodata la moara. L-am cautat printre morti, in ziua blestemata cind maurii s-au intors la atac. Am oferit recompense. Nimeni, nici in sat, nici la castel, nu m-a ajutat sa aflu ceva, citusi de putin, despre viata ori despre moartea lui. Parca l-ar fi inghitit ceata, cu bidiviu si cu spada cu tot, cu urma imbratisarilor mele pe tunica, pe trupul de adolescent fericit. Poate va reveni la noapte, in visul pe care-l astept, in care e la fel de plin de viata ca atunci, luindu-ma pe calul negru, trecind amindoi printr-o uriasa padure de cimbru, unde tufele devin copaci tot asa de inalti ca stejarii. O luam pe drumul morii, unde salasluim de veacuri. Simt parfumul raspindit de ramurile plapinde, vad moara la capatul cararii, in poienita, si bratul sau drept inconjurindu-mi mijlocul.

Deodata, flacari izbucnesc din acoperisul care e inca departe, dar destul de aproape ca sa simt mirosul fumului si sa aud tipetele. Sint singura in sa, strig: Manuel! Oameni se agita, trec pe linga mine cai nechezind, mauri albi ca fantomele; duhoarea fumului devine inecacioasa, dau pinteni calului ce nu mai poate inainta, aproape ca nu mai misca, de parca s-ar impotmoli in noroi, si-n timpul asta moara noastra arde, cuprinsa de flacari, de fum si de tipete sfisietoare care strabat vazduhul aidoma unor scintei turbate. Manuel! in clipa asta ma trezesc, uda leoarca de sudoare, si ma ridic, tipind cu glasul meu adevarat. Caci arde casa mea si ard si alte case imprejur, si cai trec in galop pe ulita, si tipete sfisie scinteierea noptii. M-avint pe scari. Grajdarul o fi dat drumul la cai, caci ii aud in curte, apoi coborind spre piata, cufundindu-se in invalmaseala nenorocirii. Maria del Carmen! Chem servitoarea, care nu raspunde, care a sters-o deja, fara sa ma trezeasca, innebunita de spaima, rapita poate. Cobor si ies pe usa din dos, cautindu-mi drumul in fumul care a invaluit totul si vad, odata afara, flacarile impodobind acoperisurile ca niste gulerase vii, din ce in ce mai dantuitoare pe cer. Ma aflu in spatele casei, pe malul riului Amarguillo, care duce jocul flacarilor de-a lungul apelor sale crescute in urma ploilor. Alerg numai in camasa de noapte, desculta prin iarba uda, peste pietrele taioase. Aud de partea cealalta a caselor zgomotul luptei, strigatele de razboi, cei de la castel sint poate deja acolo si i-or fi pus pe fuga pe pradatori. Satul e in intregime ravasit de flacari.

Ar fi trebuit sa iau ceva pe umeri, incepe sa-mi fie frig. Unde sa merg sa ma ascund? Zaresc alte femei si copii alergind de-a lungul malului, cautind un refugiu. Si iata-ma trecind riul, mai rece decit aerul de afara. Unde sa merg? La ce bun sa merg undeva? La ce bun, Doamne? Ma asez usurel pe malul apei, in fata pirjolului care copleseste satul si ma incalzesc la flacarile lui, ce-mi vor usca in curind picioarele ude, imi vor adaposti, aidoma unui sal, pieptul si umerii. Chiar trebuie sa dau citiva pasi inapoi si sa ma asez sub un maslin, ale carui frunze par de arama si argint vechi, de lacas sfint, in lumina calda si tremuratoare care urca din casa mea, din grajdurile mele, din vinul pivnitelor mele, putinul vin ramas de anul trecut. Butoaiele cu tuica vor inteti puterea vilvataii. Nu regret nimic, privesc spectacolul ca pe ceva indepartat si strain, care n-ar fi legat de mine. Femei isi continua goana si se destrama in bezna. Hai, Blanca! Fugi! Eu nici nu ma clintesc. Mi-asa de bine linga focul ce-mi pilpiie pe brate si pe piept, patrunzind pina-n strafundurile misterioase ale oaselor si incepind un fel de dragoste, caldura asta neasteptata ii reda trupului meu atipit tineretea si il confunda cu memoria si cu tot ceea ce am devenit multumita lui Manuel.

Ar trebui sa pling si sa alerg dar, pentru prima data in cinci ani, ma simt fericita, caci voi pieri poate chiar la noapte si voi fi cu el, daca e adevarat ca nu mai e pe lumea asta. Oricum, nu mai pot astepta si trebuie sa se sfirseasca, azi ori miine. De ce nu azi? Mi-a iesit cineva in cale. Nu-i destul? Putine femei au avut ca mine norocul asta nebanuit. Daca ma uit in trupul miscator al flacarilor, vad deslusit gesturile sufletului sau si chiar surisul sau stralucitor, ironic in lumina disperarii care-i fusese fara de scapare pina in clipa cind m-a intilnit. Pacat, poate-am fi putut gasi mai stiu eu ce, poate un raspuns, in strafundurile cautarii noastre. Ce s-o fi-ntimplat cu tipetele si cu zdranganitul armelor? in afara de flacari, mai domoale deja, nimic nu lasa sa se intrevada macelul care se stinge, se indeparteaza, urmind pilda focului, pe panta uitarii. Satul e numai jar si mi-e mai putin cald. Timpul trece repede in jurul ori in fata focului, ca in sezatorile de altadata. Se vor putea coace castane, in cenusa fierbinte, si nuci si se va putea povesti intimplarea care tocmai s-a ispravit aici, acum citeva ore sau acum cinci ani, caci totul se aseamana prin ura si cruzimea de neinteles a oamenilor. Nimeni nu m-a vrut in noaptea care s-a dus, nici o spada nu s-a ridicat deasupra capului meu, asadar nici un brat salvator nu i-a raspuns. Va trebui luat totul de la capat.

Sa curat cenusa, sa scotocesc printre birnele prabusite, sa construiesc un han nou, al treilea deja de-a lungul vietii mele de hangita, e tot ce stiu sa fac, in asteptarea urmatoarei pustiiri, singura destindere in monotonia mea. in speranta ca vreo sageata ori alta furie taioasa va avea mila de zilele mele prea lungi si le va aduna dintr-odata, in buna intelegere. Poate, cine stie, din moment ce noaptea inca nu s-a sfirsit, voi avea chiar azi o cale de scapare. Un cal inainteaza printre maslini, chiar in spatele meu, un cal obosit, un fugar la capatul puterilor, un ranit in cautarea vreunei ultime sanse de razbunare, inainte de a-si da sfirsitul. Nu intorc capul. Mi-l las pe genunchi si, cu amindoua bratele, imi cuprind picioarele reci. Caldura jarului nu mai ajunge la mine. Se simte un fel de mireasma de cimbru ars, flacarile or fi cuprins cimpul. Calul se apropie. Se opreste, caci nu-i mai aud pasii. Cel ce se afla-n sa m-a si zarit, sint sigura, poate chiar acum isi scoate sabia sau pune ultima sageata in coarda arcului obosit, de prisos de azi incolo, numai bun sa mintuiasca o femeie. Calul, indemnat usor de pinteni, inainteaza din nou. E deja prea aproape pentru sageata si banuiesc c-or fi sabia ori pumnalul armele a caror lovitura nu va da gres. imi intind gitul, sa-i arat locul cel mai potrivit; si astept.

Calul s-a oprit iar. Lumea a devenit o poiana de un rosu intunecat, luminata doar de soarele de pe urma al jaratecului. Barbatul a sarit din sa, ii aud pasii si zanganitul pintenilor pe pamintul jilav de la ploaia de ieri. E chiar in spatele meu, la doi sau trei pasi. Loveste, omule, loveste degraba si fara gres. Tremur, nu de teama, ci de frig si nerabdare. Asteptarea mea a ajuns la capat. Briza serii, suflind dinspre partea racoroasa inspre cea cu caldura, mi-aduce mirosul maurului care sta la pinda, un miros de lupta si pe care-l recunosc asa de bine, amestecat cu ceva straniu, ce mi-e necunoscut. il adulmec, cum ar face o salbaticiune cu alta, mai puternica. Asadar nu m-am inselat. Da’ loveste odata, dusmanul meu asteptat! Pasii barbatului si ai calului s-au oprit, ca inghititi de propria lor nemiscare. Nu mai sint zgomote pe lume. Poate c-a inaltat bratul. Lovitura e suava si am tresarit cu fiece fibra. inteleg, si ma intorc. Si ma arunc la pieptul sau, ca o lupoaica, si-mi infig degetele si unghiile in tunica lui neagra si moale, care miroase a maur, si pling cum plingea el, acum cinci ani, pe umarul meu. Si bratele lui ma cuprind din nou si bucuria pe care mi-o daruieste este mult mai suava decit moartea.


Ma trezesc si nici macar nu stiu daca am vegheat, daca am visat, o oboseala imensa mi-a napadit trupul si nu reusesc sa adorm din nou. Ideea de a evada a pus stapinire pe mine si ma aflu deja in mijlocul acestei realitati de miine, ca si cum proiectul meu ar fi o actiune pe cale de desfasurare. Nu va fi greu sa parasesc aceasta casa, dificultatile vor veni mai apoi si fiecare pas in cealalta zona va implica un pericol in plus, o capcana ce se cere ocolita, un om ce trebuie omorit, caci trecerea liniei de foc nu este un joc de copii, ci o urgie, un complicat joc al oamenilor mari. Si-apoi voi fi, sint, cu Blanca, strabat strazile intunecate, ne indreptam spre munte, printre pinii luminati poate de luna. Stiu asa de bine cararile astea. Am locuit pe vremuri in vila cea mica de sus, cu parintii mei si cu fratele meu, in timpul lungilor vacante de vara din copilarie, cind ma jucam de-a razboiul si cind ma distram aruncind conuri de pin in capul adversarilor mei. Escorialul a fost mereu pentru mine un loc de tihna, unde inventam razboaie ca sa ma amuz. Acum e un loc de razboi si va trebui sa-l parasesc pentru a merge sa caut pace aiurea, departe de tot ce-a fost copilaria mea. Ea va fi nevoita sa-mi dea mina, ii voi simti degetele inlantuite cu ale mele, se va sprijini de mine cind va fi ostenita, va trebui sa-i spun intr-una din zile: – Stii, nu sint nebun, ma cheama asa, si simulez nebunia, ca sa nu ma afund in sminteala altora.

Toti au innebunit, in afara de dumneata si de mine, noi o sa refacem sufletul lumii, e destul sa trecem de muntii astia si sa nu ne mai temem. Vom pleca foarte departe, odata ajunsi dincolo, intr-o insula de care mi s-a vorbit, unde nu sint serpi, nici scorpioni, nici frig iarna, unde traiesti de parc-ai fi cufundat in primele amintiri ale omenirii, la adapost de furtunile nebuniei. intelegi? intr-o zi va trebui categoric sa ne tutuim. Vom fi nevoiti sa trecem muntii intr-o singura noapte si nu va fi lesne toamna. Dar eu stiu bine cararile si voi avea chiar o pusca de vinatoare incarcata si alice pentru a ucide mistreti si oameni. Odata trecuti dincolo, va trebui sa continuam sa ne prefacem si Blanca va fi infirmiera mea, care ma va insoti pina la tarm, unde un vapor ne va sluji sa parasim pe vecie aceste vai insingerate si aceasta teama pe care o respir odata cu aerul, de cind a izbucnit razboiul. Urasc razboiul. Traiesc poate in ceea ce va fi si prin oameni ca mine e posibil viitorul, iar trecutul se indeparteaza si se estompeaza cu amintirile sale de atrocitati si de napastuire. Sint aidoma unei promisiuni si sint nerabdator sa ma implinesc.


N-oi fi tras bine perdeaua? Lumina lunii cade chiar pe fata mea, de aceea m-am si trezit, in pofida istovirii care-mi toropeste inca trupul. Ma ridic si trag perdeaua cu o miscare a miinii care zdrangane perdelele pe vergea, ca o zbatere de aripa metalica. Si ma intind la loc in patul cald inca de somnul de-adineaori. inainte de a adormi, il intilnesc, in pragul de imagini ce despart visul de realitate, pe Manuel, si-i aud vocea si ochii sai se cuibaresc intr-ai mei ca niste obiecte vii, vorbind, exprimind drama acestei fiinte care ar vrea sa mi se dezvaluie si nu indrazneste sa o faca, dar care nu traieste decit cu aceasta speranta. Ce spune? Cum? N-aud, rosteste-un pic mai tare. Nu se mai poate sa pastram distanta...
Este ceva schimbat in el si nu doar anii i-au modificat infatisarea si comportamentul, ci si evenimentele insele, ce l-au tinut indepartat de mine. O fi fost poate umbra alei nopti. E mai precis si mai domol in gesturi, mai nesovaielnic si ca limpezit de orisice cainta. Cinci ani intre mauri. A petrecut intreg acest rastimp gindindu-se la mine. Dar nu-i destul sa umpli viata unui barbat. Ce-ai facut, in afara de-atit?

Cum sa i-o spun? in ce fel s-o pot face sa-nteleaga? Fi-va in stare, oare, sa cuprinda limanurile-acestei uriase sfere, tot mai largita-n jurul meu, in cei cinci ani care s-au perindat intre noi? in fond, vezi, totul a-nceput in noaptea aceea, la moara, si linga tine doar luat-am cunostinta de tot ce-ntruchipez. Ai fost deodat’ o usa, infipta in trupul unui zid ce se-arata fara deschidere, menit sa nu fie in veci strapuns. De partea cealalta era viata mea si-acum sintem aicea, amindoi. Cita vreme irosita departe de tine! Dar am invatat sa te iubesc intr-un fel pe care-l vei deslusi mai bine dupa tot ce-ti voi povesti, dupa, mai ales, ceea ce-ti voi dezvalui in zilele ce vor urma. Unele chiar le stii de pe acum. „intinde-te, daca esti ostenita. Prietenul meu Santiago, fostul meu camarad din Salamanca m-asteapta si voi lipsi o vreme. Abia astept sa fiu din nou cu tine. Esti la fel de frumoasa ca si acum cinci ani, ba nu, mult mai frumoasa. Mi-au facut pat in camera de-alaturi, dar un singur culcus e prea mult, deja, pentru noi doi. Ar fi fost de ajuns si o blana de oaie, aruncata pe dusumea in vreo moara de demult, deasupra focului ce stie sa-si strecoare uitatura prin crapaturile din podele. Te iubesc. Ti-am spus-o, vreodata? Blanca, te iubesc.“



ii aud pasii indepartindu-se in graba pe dalele coridorului si va mai trece mult pina sa vina iar. Nu mai aud zvon de pasi. Doar izbitura unei usi grele care se-nchide-n urma lui. in caminul de piatra cenusie arde focul, in mijloc, acolo unde limbilor in vilvataie le place sa atinga centrul rocii, acolo unde ele-ar vrea sa scape din vatra si sa cotropeasca un spatiu care nu li se cuvine. Nu am petrecut niciodata noaptea intr-un castel, iar asta-i mare cit un urias, si tot atit de-ntunecat si rece sub mingiierile si biciuirile vintului de toamna ce trece fluierind printre creneluri. in ciuda pieilor de capra burdusite in fereastra strimta de pe partea morilor, inspre miazazi, orga subtila a vintului ajunge pina la urechile mele, iar in incapere e tare frig. Arunc un lemn peste jar si dau fuguta sa ma ascund sub paturile groase de lina, invesmintata in contesa de noapte, cu camasa pe care sotia contelui Santiago a binevoit sa mi-o imprumute.

De doua ori am salvat-o pe femeia aceasta, le-a spus Manuel. Au zimbit, intelegind, pare-se, totul. Ce serviciu de neplatit le-o fi facut Manuel, ca ei sa gazduiasca o femeie din popor in aceasta aripa a castelului, destinata oaspetilor de vaza si sa nu-i dea ordin sa se duca sa doarma la grajduri, ori cel mult cu valetii si cu servitoarele, in pod? Cu Manuel, orice e posibil. Dar ce rost are intrevederea asta in miez de noapte? Am sa aflu curind. intre crucifixul de deasupra patului si piatra zidului e-o ramura de cimbru si-i destul sa ridic capul ca sa-i simt din plin parfumul sfios si staruitor, aidoma rasuflarii unui adolescent, aidoma amintirii unui sfint care abia ce-a trecut in alta lume. Asteptarea de-acum imi aduce aminte de o alta asteptare. Manuel, stind de vorba cu morarul Eulalio, si sacii uriasi legati cu sfoara, pe care-i luam drept caltabosi, apoi drept pesti, si care nu erau decit cadavre, alese de privirea formata a lui Manuel, transformate in marfa de miinile experte ale morarului ce n-avea morarita.

Priveam ca naucita, si mai era si femeia in negru care a coborit pe scara si care putea fi o stafie in adincul noptii, ca acum, tirind afara din moara trupul neinsufletit al barbatului ei. Si Manuel contemplindu-ma in lumina zorilor ce mijeau, de pe treptele de sus, de parca m-ar fi vazut pentru prima oara, de parca m-ar fi descoperit din nou, cea care eram intr-adevar in limpezimea fericirii depline a zilei ce-mi poarta numele. Totul incepuse atit de bine, ca inscris pe o tablita din argila moale cu un bastonas iscusit, pe a carui urma paseam amindoi asemenea firului de apa ce accepta si se supune. Iar apoi, pe neasteptate, scoarta unui maslin si ceata ne-au despartit timp de cinci ani. Fusese prins, ranit, luat de mauri. Cum de nu l-au ucis pe loc? Pai sigur, pentru ca, de fapt, bastonasul continua sa ne inscrie calea pe pamintul reavan, dar intr-un sens ratacitor, deloc pe placul recentei noastre uniri care se destrama din nou. Si iata-ne iar laolalta, ca prin minune, numai asta conteaza. Miine il voi urma la drum, pina la capatul puterilor mele. Mai pastrez inca, in strafundul ochilor, pirjolul napustit peste sat, sfiriiala flacarilor grotesti pe acoperisuri, dar nu mi-e somn, in ciuda suferintelor din ziua ce-a trecut, si trupul meu e una cu sufletul in asteptare. in cei cinci ani, aceasta unire a devenit un obicei.

in curind, vom fi departe, imbarcati pentru calatoria vertiginoasa inspre propriul nostru inalt si inspre cel al lumii, acolo unde incearca sa zboare toti cei ce se iubesc. E ca si cum ar exista un centru in noi, in cautarea altui centru, unde am fi nemuritori. Din toate aceste elanuri intrerupte, unul din noi va reusi, pina la urma, sa sara dincolo de limita, facind sa dureze acest zbor macar atit cit sa prelungim cursa, daca nu sa ajungem pina la capatul ei. Visez cu ochii deschisi si spun cuvinte pe care abia le pricep pe jumatate, de parca o alta fiinta le-ar imagina, aflata pe alt plan al acestui zbor, intr-un timp mai indepartat sau mai apropiat, dupa cum ne-am situa, in perspectiva mea ori a lui, raportat la tinta urmarita. A fost destul sa vina inapoi, sa imi impartaseasca viata si gindurile sale, cuprinsul acestor ani profunzi, ca sa ma pomenesc luata parca de un alt noroc, ce nu-i al meu decit pe jumatate. Si ma simt dezlegata de ce-a fost inainte, cind nimic nu dainuia, dupa cumplitul pirjol, decit noaptea de la moara si necuprinsa lui fagaduinta. A scapat de taisul sabiilor si de virful sagetilor, de foame si cazne, menit numai si numai sa dea navala intr-o buna zi in acest sat pirjolit, sa-mi inconjoare umerii cu sumanul de lina cu iz de maur, patruns adinc de timpul pe care-l petrecuse departe de mine. Simt palpitindu-mi pe pleoape vilvataia lemnelor ce ard si caldura binefacatoare, ce poate infrunta noaptea si frigul.

––––––––––––––––––––––––
Traducerea romanului O femeie pentru Apocalips este realizata de Mihaela Pasat, care semneaza si prefata editiei de la Editura Art.

Vintila Horia (1915, Segarcea – 1992, Madrid) este singurul scriitor roman distins cu Premiul Academiei Goncourt. Acordat in 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a nascut in exil si contestat imediat de oficialitatile de la Bucuresti, cu sprijinul larg al stingii comuniste franceze, premiul (care nu i s-a retras niciodata) atesta creatia unui scriitor si ginditor cu o profunda vibratie crestina si a unui stilist de reputatie mondiala. A scris enorm, in diverse genuri, in romana, franceza, spaniola si italiana. A fost tradus in peste douazeci de tari. Toate cartile sale exprima credinta in renasterea spirituala. „Radacinile noastre – spune el –, fara sa stim, se intind in sus, catre acolo unde nimic nu se schimba“.
Gindirea filozofico-literara a lui Vintila Horia se incadreaza intr-o „dreapta ideala“, unde toate imperiile decad; „nu supravietuieste decit imperiul etern al spiritului“. Cititorii vor descoperi o extraordinara forta moala in fiinta acestui scriitor care n-a incetat nici o clipa sa-si marturiseasca iubirea pentru Tara in care s-a nascut. intoarcerea avea pentru el sensul revenirii in patria binelui, la radacinile credintei. „Mai devreme sau mai tirziu, fiecare lucru si fiecare fiinta se vor intoarce la locul lor, pentru ca ordinea divina sa nu aiba de suferit.“

Dosar de presa

„Un roman de Vintila Horia nu este niciodata ceva gratuit si sintem departe de istorioarele cu intriga fals subtila care nu trec dincolo de o aparenta complexitate. Cu O femeie pentru Apocalips, autorul se lasa-n voia inimii in introspectia unei iubiri care nu poate avea sfirsit.“
Le Figaro littéraire

„intr-un limbaj poetic si navalnic, povestea de iubire dintre Blanca si Manuel sfideaza timpul si infrunta oamenii. Calificata drept «roman al celei de-a patra dimensiuni» de catre autorul sau, scriitor roma stapinind un limbaj somptuos, aceasta naratiune ne cufunda in atmosfera alchimiei si a pasiunii, in inima unei Spanii fara virsta. Legenda si profetie in acelasi timp.“
Valeurs actuelles

„Gasim in O femeie pentru Apocalips accentele sfisietoare ale exilului. Vintila Horia este un vizionar al carui geniu izvoraste din singele propriilor rani si inscrie cu litere rosii pe zidul posteritatii speranta de Iubire si de Viata.“

Éditions du Rocher