H.-R. PATAPIEVICI
Director ICR
Institutul Cultural Romån este o
instituţie a statului român, o instituţie care-şi propune să
exporte cultura română. Diferenţa specifică faţă de modul
tradiţional în care instituţiile statului român
exportau cultura română este următoarea: înainte,
cultură română era denumit ceea ce în mod oficial era
recunoscut de statul român ca fiind cultură română de
valoare. Asta însemna următorul lucru: cînd chiar era
cultură română de valoare, şi nu era ceva oficios ori
oficializat ori de propagandă, cum ar fi – marii noştri
scriitori, marii noştri artişti plastici, marii noştri compozitori
ş.a. – ceea ce se exporta era o cultură de patrimoniu. Era acel
tip de creaţie românească devenită deja, prin confirmare
valorică, patrimoniu naţional. Instituţiile culturale româneşti
se limitau în a exporta patrimoniu cultural şi o făceau
dintr-o perspectivă propagandistică.
Adică noi sîntem
această cultură română naţională. ICR rupe cu această
tradiţie şi se conectează cu ceea ce, de fapt, fac astăzi
institutele culturale ale statelor moderne din Occident. Şi anume,
privesc cultura în dublul ei aspect: o cultură care deja a
fost patrimonializată, pentru că deja a fost confirmată în
valoarea ei şi a devenit un bun naţional, un patrimoniu, şi
creaţia culturală care se produce acum, făcută în forme
foarte diverse, de oameni cu filozofii foarte diferite, cu abordări
extrem de diferite, cu materiale extrem de diferite şi cu plasamente
extrem de diferite. Ceea ce face ICR este să pună-n contact această
cultură română, aşa cum se face ea astăzi de către absolut
toţi, deci creaţie românească pe viu, s-o pună în
legătură cu mediile culturale occidentale. Cum face acest lucru?
Revin la ce v-am spus mai înainte. Înainte, pentru ca
ceva românesc să merite să fie exportat, trebuia recunoscut
de o instituţie oficială a statului, trebuia să fie oficializat
într-un fel, trebuia „naţionalizat“ în prealabil.
Or, ceea ce face ICR, printr-o deplină neutralitate valorică –
ceea ce nu înseamnă că nu are judecăţi de valoare, că nu
ţine seama de valoare, ci înseamnă exact contrariul, că nu
îmbrăţişează anume formule estetice în defavoarea
altora –, nu este propagandismul unui tip de artă în
defavoarea altuia. ICR nu ia partea unei formule estetice. ICR pune
în legătură fără să mai oficializeze în vreun fel
aceste formule artistice, le pune în legătură cu mediile
culturale occidentale. Asta facem noi şi asta a stîrnit
indignarea celor pentru care cultura română înseamnă
numai patrimoniu românesc. Unii, dacă nu văd Blaga, cred că
este un atac la cultura română, dacă nu văd mănăstirile
din Moldova, cred că este un atac la cultura română.
Aceasta este declaraţia privind modul
în care funcţionează ICR. Atît ICR central, cît
şi cele de acum 17 institute culturale româneşti din
străinătate funcţionează după această filozofie care, pe de-o
parte, îmbrăţişează neutralitatea, ceea ce înseamnă
abţinerea de a fi partizan faţă de o formulă estetică ori faţă
de o abordare filozofică sau ideologică, cît şi ideea de a
pune creaţia vie românească, aşa cum se face astăzi, în
toate formulele ei, în contact cu spaţiul cultural occidental.
Partea a doua a intervenţiei mele
priveşte acuzaţia de nazism, antisemitism şi sexismo-rasism adusă
expoziţiei cu titlul Freedom for lazy people, pe care Corina Şuteu
a avut remarcabila inspiraţie şi flerul de a o duce la New York,
unde a avut un succes despre care vă va şi vorbi. A avut şi un
succes invers, şi de aceea sîntem aici, pentru că s-a creat o
mistificare de proporţii care a pornit de la o judecată estetică
contrariată, a celor care au pornit scandalul – pentru că nu poţi
să spui: „Expoziţia asta e nasoală pentru că nu-mi place mie“,
te faci de rîs, spui „Expoziţia asta e nasoală pentru că
este, de fapt, nazistă, antisemită, sexistă şi rasistă“. Nu
există absolut nici o bază pentru asta.
„Bagă-mi poneiul!“
Acesta este poneiul. Dimensiunea lui
este cît a unei palme. Ce are el? Pe crupa lui, acolo unde se
însemnau vitele pe vremuri, este un fel de svastică. S-a
afirmat că ăsta este un simbol nazist şi ceea ce face ICR este să
exporte simboluri naziste în Statele Unite. S-a afirmat că-n
Statele Unite afişarea simbolului svasticii este interzisă.
Consultaţi legislaţia. America continuă să fie o ţară liberală,
slavă Domnului. Acolo nici un simbol nu este interzis. În
schimb, este interzisă producerea în public a svasticii atunci
cînd ea ştampilează o sinagogă sau o casă în care
locuieşte o familie evreiască. Raţionamentul este simplu. Dacă
pentru ei şpentru acuzatori – n.red.ţ este interzis acest lucru
în SUA (întrucît simbolul ca atare nu este interzis
în public), înseamnă că pentru ei poneiul este fie o
sinagogă, fie o casă în care locuieşte un evreu. Ca să ne
menţinem în zona strictei logici, vă propun un experiment, un
test. Dacă acest obiect artistic reprezintă o propagandă în
favoarea simbolului svasticii, vă invit să vă transpuneţi în
1936, în Germania nazistă, în al Treilea Reich, să
faceţi o expoziţie cu aşa ceva. Duceţi-vă sub nasul lui Goebbels
cu aşa ceva, cu poneiul şi cu svastica pe crupa poneiului. Ce-o să
vă facă? O să vă trimită la zdup sau o să vă laude în
Academia Nazistă de Ştiinţe şi de Arte? Vă asigur că nu vă va
lăuda nimeni.
Atît despre acuzaţia de nazism
pentru această producţie.
Moise şi David
Am să vă citesc textul care
tălmăceşte pentru noi conţinutul acestei imagini, postat pe
site-ul lui Andrei Bădin:
„În lucrarea aceasta se vede
cum Moise (identificaţi-l, vă rog) îi dăruieşte lui David
(identificaţi-l) un falus încîrligat. În timp ce
David (identificaţi-l) îi dă la schimb steaua, sub un
acoperiş roşu, aluzie la un bordel.“ E clar. Acoperişul roşu e
aluzie univocă la un bordel. „Falusul – şi-acum vine tălmăcirea
subtilă – e, de fapt, o cheie care caută să deschidă –
atenţie! –, să penetreze o poartă sub formă de organ sexual
feminin. Deasupra porţii scrie smart workout. Asta, în sens
mai larg, sugerează activitatea sexuală.“ Mai pe româneşte,
Moise îi spune lui David că vor să facă sex. Iată
tălmăcirea ce ni se dă.
Sîntem în zona
patologicului. Nu are legătură nimic cu nimic. Şi din asta s-a
pornit un scandal care a trecut prin Antena 3, unde timp de două
zile, pe spaţii largi, s-a practicat un hate speech faţă de mine.
Am fost identificat ca antiromân, nazist, exportator de
securişti, cu citate din Politice, scoase din context, cu o figură
de monstru. Pe site-ul lui Bădin am apărut cu mustaţă de Hitler,
pe un falus cu svastică. O chestie clară de denigrare. S-a ajuns
şi-n Parlament, se pune de-o comisie parlamentară care să
analizeze activitatea nazistă a ICR, şi se trece la mai mult,
trebuie analizată în fond activitatea ICR-ului, despre care
şeful comisiei menite să ne analizeze, Adrian Păunescu, a declarat
următoarele: „Trebuie, în fine, ca ICR să fie supus
oprobriului public“. A pornit din nimic, cu poneiul şi cu acea
imagine decriptată aberant ca fiind antisemită, şi s-a ajuns la o
chestie îngrozitoare, în care activitatea unor oameni de
o exemplară onestitate profesională, cum este Corina Şuteu,
directoarea de la ICR New York, a fost pusă sub semnul îndoielii,
iar ea a fost caracterizată în ziarul care a declanşat
scandalul drept „căţeaua de la Buchenwald“.
Fac rezumatul: acuzaţia de
antisemitism – falsă. Acuzaţia de propagandă în favoarea
unor simboluri naziste – falsă. Afirmaţia că poliţia newyorkeză
a descins şi s-a autosesizat – falsă. Poliţia a fost sesizată,
a venit, cum se-ntîmplă în astfel de cazuri, a văzut, a
dat rezoluţia „alarmă falsă“, a dat numărul de înregistrare
al rezoluţiei „alarmă falsă“ directorului adjunct, Oana Radu,
şi a plecat. Prezentarea ulterioară situaţiei a fost de genul: în
aclamaţiile publicului new-yorkez, cu susţinerea unor diplomaţi
care întîmplător treceau pe stradă atunci, a fost
demascat focarul nazist şi antisemit de la Institutul Cultural
Român. Aceste afirmaţii sînt false. Absolut tot
scandalul a pornit de la nimic. Dacă era o dezbatere de făcut, era
una privitoare la valoarea acestei expoziţii şi a tipului de artă
pe care aceşti artişti îl propun. Dincolo de această
judecată, din punctul de vedere al menirii ICR – care este să
pună în legătură arta românească, aşa cum se face
acum, cu mediile culturale din ţara în care avem un institut
cultural –, această sarcină a fost îndeplinită cu brio. Se
vede din comenzile pe care artiştii le-au primit imediat, din
menţiunile în presa new-yorkeză, unde nu se pătrunde deloc
uşor. Iar Corina Şuteu este o performeră în privinţa asta.
ICRNY este institutul cultural cu cele mai numeroase menţionări
favorabile în presa de cea mai bună calitate. Corina Şuteu ar
merita să fie menţionată pentru activitatea eminentă pe care o
depune şi pentru serviciile extraordinare de imagine aduse României
la New York.
Scandalul a devenit politic, pentru că
este implicat şi Parlamentul. Într-un sens filozofic, el a
devenit politic în momentul în care o judecată de gust –
care este indiscutabilă şi la latitudinea oricui – a fost
transformată într-o judecată de stigmatizare politică şi
ideologică. Iar aceasta face parte din scandalul pe care am încercat
să-l demontăm astăzi.
Corina ŞUTEU
Director ICR, New York
[...] Programarea pe care o facem la
Institut nu este întîmplătoare. [...] Am trasat o linie
de conduită acestei galerii pentru că am considerat că trebuie
modernizată imaginea pe care o prezintă artele din România,
că trebuie să arătăm că, din acest punct de vedere, ele sînt
conectate în mod direct la ceea ce se face pe plan
internaţional. [...] M-am gîndit la un moment dat, atunci cînd
mi-am dat seama că există artişti foarte tineri, că există o
adevărată emergenţă la nivelul street art-ului acum în
România. De ce şi cum se întîmplă acest lucru
face parte dintr-un întreg demers de creativitate care a
devenit probabil mai puternic în ultimii cinci ani. Mi-am zis
să mă informez în legătură cu ce se întîmplă
cu aceşti foarte tineri artişti. Unde sînt de fapt locurile
în care începe să pulseze un nou tip de creativitate? Am
considerat că ar fi o idee extrem de interesantă, mai ales că ea
poate fi, din nou, foarte bine conectată cu zonele underground din
New York. În primul rînd, am făcut un exerciţiu de
documentare. Am produs o broşură care conţine zece fotografii ale
lucrărilor lui IRLO, Omar şi Nuclear Fairy, pe de o parte, şi, pe
de altă parte, traducerea unui poet român în engleză.
Această broşură care se prezintă sub formă de cartolină a avut
un asemenea succes pe lîngă colegii mei din celelalte
institute culturale, încît austriecii, germanii şi
francezii ne-au dat telefon să ne felicite, ne-au spus că n-au
văzut niciodată o asemenea broşură extrem de interesantă. [...]
Dacă vreţi, opţiunea de a-i invita pe aceşti trei artişti mi-a
fost confirmată de faptul că a existat o reacţie imediată la
imaginile pe care noi le-am produs şi m-am gîndit că
într-adevăr se deschide o cale de intrare în contact cu
alte comunităţi artistice din New York. În momentul în
care am intenţionat să realizăm expoziţia, am venit la Bucureşti
pentru zece zile numai ca să contextualizez modul în care
aceşti artişti trăiesc şi care sînt de fapt reţelele lor
participative, din ce se hrănesc intelectual, cum funcţionează ei
în spaţiul urban în care de fapt creează. [...] În
general, în programarea pe care o facem, există o muncă
invizibilă de cercetare, de informare în privinţa zonelor
celor mai noi şi cred că asta este important de ştiut. Nu o facem
în nici un caz în mod întîmplător.
Au fost, de fapt, trei vernisaje în
expoziţie şi trebuie spus că nimeni dintre cei care au scris în
New York Magazin n-a venit la vreunul dintre aceste vernisaje, unde
au fost cam 150 de vizitatori, nici unul n-a avut curajul să se
confrunte cu publicul adevărat, care e compus din galerişti,
curatori, colecţionari, ziarişti, public românesc şi
american.
[...] Artiştii au avut o foarte mare
libertate să reconfigureze spaţiul după realizarea structurii de
bază şi să îl readapteze: au stat o lună şi jumătate la
New York. Obiectele fotografiate şi care au reprezentat subiectul
acestor articole calomnioase au apărut în momentul în
care a fost realizată cea de-a treia galerie deschisă pe care a
prezentat-o Andra Matzal, care a documentat lucrările acestor trei
artişti. Obiectele au apărut ca un soi de habitat, ei le-au adus,
ei le-au scos, ei le-au manipulat. Am permis ca lucrurile să se
întîmple în acest fel, pentru că aceasta a fost
una dintre cheile acestei expoziţii. Important de spus, vernisajul
s-a făcut cu participarea Wooster collective, cel mai important site
de street art din America şi unul dintre cele mai cunoscute pe plan
internaţional. Ei au fost atît de impresionaţi că un
institut cultural face ceva atît de modern, încît
ne-au făcut o publicitate nemaipomenită şi în celelalte
organizaţii culturale, considerînd că ceea ce facem noi este
unic. Nici unul dintre celelalte institute culturale din New York nu
s-a gîndit vreodată să facă ceva atît de, să-i zicem,
riscant din punct de vedere artistic.
[...] Amploarea politică pe care
scandalul a luat-o dovedeşte că artele în România sînt
cu adevărat decontaminate de ideologic. Este primul simptom că de
fapt reconstrucţia unui spaţiu social, politic şi mental diferit a
început. Şi ca de obicei, artiştii sînt cei care merg
înainte şi ei sînt cei care s-au decontaminat. Şi
acestor artişti trebuie să le dăm spaţiu pentru ca societatea să
îi urmeze.
Ce era diplomaţia culturală acum 50
de ani? Era susţinut de către stat cu precădere ceea ce era
considerat a fi artă tradiţională şi ceea ce era patrimoniu. Acum
am trecut de la faza culturii colective care trebuie exportată la o
cultură conectivă care e reprezentată de alte generaţii, de un
alt mod de a te raporta la lume. În fond, la această oră
ICR-ul are şi vocaţia unui institut care, propune o concepţie
despre diplomaţia culturală extrem de modernă în Europa, de
care de pildă, state precum Franţa au avut mare greutate să se
desprindă. Statele nordice au reuşit acest lucru pentru că ele au
o cu totul altă filozofie fondatoare şi toate aceste concepte
trebuie înţelese şi analizate fiecare, în propriul lor
cadru. [...] Confuzia conceptuală care pluteşte în toată
această dezbatere face ca anumite lucruri înţelese pe
jumătate şi neaprofundate să fie instrumentate în scopuri
care n-au nici un fel de legătură cu cadrele diferite ale
dezbaterii.
DAN PERJOVSCHI
Artist plastic
Vreau întîi să remarc
interesul domnului Văcăroiu pentru arta contemporană. Mă bucur
extrem de mult şi-i dau şi-o temă de cercetare. În acest
oraş de 2,5 milioane de locuitori nu sînt destule galerii,
spaţii pentru artă, nu sînt ateliere, nu sînt burse
pentru artişti, Uniunea Artiştilor Plastici a fost evacuată de
curînd. Iată că artiştii tineri îşi găsesc spaţii
de expresie pe stradă sau în galerii, la New York.
Ce înseamnă graffiti sau ce
înseamnă street art? Înseamnă recuperarea unui spaţiu
public care-a fost privatizat, înseamnă un loc în care
te exprimi fără să mai ceri voie. Înseamnă un loc în
care-ţi poţi impune propriile concepte. Este el reprezentativ
pentru România? Ieşiţi pe stradă şi vedeţi singuri.
Uitaţi-vă ce tricouri poartă copilul dumneavoastră, pe ce
skateboard se dă. Este acesta un limbaj pentru România anului
2008? Este oare rap-ul reprezentativ pentru Institutul Cultural
Francez, care a făcut workshopuri despre rap, este oare
reprezentativ acelaşi tip de limbaj pentru Centrul Cultural Ceh din
Bucureşti?
N-am să vorbesc despre expoziţie.
N-am văzut-o, nu o cunosc, nu pot să apăr poneiul roz. Am să
vorbesc despre ICR. E una dintre puţinele instituţii din ţara asta
care funcţionează bine şi, din cîte am văzut, funcţionează
din ce în ce mai bine. Este o instituţie emergentă. Am avut
privilegiul, datorită expoziţiilor pe care le-am făcut în
ultima vreme, să văd impactul pe care o instituţie românească
de acest calibru îl are în locurile respective. Să nu
credeţi că e ceva extrem de uşor să schimbi felul în care
lumea te-a privit timp de atîţia ani, şi te-a privit prost.
Să nu credeţi că asta se poate schimba în 2-3 ani sau că
aventura asta este extrem de la îndemîna tuturor. Am
văzut felul în care instituţiile occidentale se uită la o
instituţie românească şi am fost de puţine ori în
viaţa mea mîndru. ICR New York e unul dintre cele mai
puternice ICR-uri din acest moment. Acţionează într-un oraş
enorm, cu o piaţă artistică greu de imaginat sau de cuprins. Numai
cartierul Chelsea din New York are 300 de galerii. Am fost implicat
într-un proiect la cel mai mare muzeu de artă contemporană
din lume şeste vorba despre MOMA – Museum of Modern Art din New
York, unde Dan Perjovschi a expus în cursul acestui an –
n.red.ţ, şi ICR-ul a fost partenerul acestui proiect. Cred că asta
spune destul de mult.
Despre ideea de scandal. Nu cred că e
nici un scandal. Acolo a fost un articol al unui om căruia nu i-a
plăcut expoziţia. Foarte bine. E dreptul oricărui om să nu-i
placă o expoziţie. Ceea ce, din punctul meu de vedere, consider a
fi o problemă, e felul în care acest articol a fost preluat şi
a fost prezentat în presa din România. După cum vedeţi,
media e foarte importantă, ea face evenimentul. Deci nu ce s-a
întîmplat în galerie e important, ci ce s-a
întîmplat în presă.
Sînt un artist care foloseşte un
limbaj aproximativ asemănător cu limbajul celor trei artişti
tineri, dar vin dintr-un mediu diferit. Ce discutăm în clipa
de faţă este felul în care noi ne privim pe noi şi felul în
care lumea ne priveşte pe noi. Sîntem la un moment de cotitură
şi de ruptură şi asta creează crize şi tensiuni. România
nu mai este ce-a fost, România se exprimă pe foarte multe
voci, multe dintre ele nu ne plac şi n-o să ne placă niciodată.
Dar asta e. Aici am ajuns şi asta am cîştigat. Foarte bine!
Subiectul şi discuţia reală este cum
ne reprezentăm. Este posibilă reprezentarea unei ţări? Eu am
reprezentat-o la Bienala de la Veneţia, ca artist, şi nu am fost în
stare. Nu pot să-mi asum toată România.
Despre libertatea de expresie. Să nu
uităm că acest lucru se petrece în SUA, să nu uităm că are
loc după scandalul caricaturilor cu Mahomed, cînd toată presa
din Europa s-a bătut cu cărămida-n piept că apără libertatea de
expresie.
Atmosfera este a unui anume tip de
cenzură. Cum poţi să lucrezi, cînd eşti permanent ţinta
unor atacuri groaznice? Cum poţi să acţionezi într-o
atmosferă de ură, cînd ai de făcut faţă – o ştim cu
toţii – unui sistem financiar românesc complicat, unor
structuri legislative româneşti complicate, care teoretic te
strîng de gît ele însele, darămite să te mai
strîngă şi altcineva. Acest tip de cenzură se aplică
oarecum informal în clipa de faţă, ca şi orice cenzură
reală din orice dictatură. Niciodată cenzura n-a învins. Cea
mai importantă expoziţie din lumea asta, Documenta de la Kassel,
este pornită de un artist care a expus în prima ediţie
considerată degenerată. Arta degenerată a învins.
Am făcut o expoziţie la Muzeul de
Artă din Köln şi, pentru că desenez ca ei, dar alb-negru, am
avut două tipuri de reacţii ale românilor care trăiesc în
diasporă. Supraveghetoarea din sala gigantică a acelui muzeu în
care expuneam era din România, de unde fugise prin 1988. Era
extrem de fericită pentru că, la muzeul în care lucra de 22
de ani, în sfîrşit expunea un român. N-o interesa
ce fac. Prezenţa mea în acel muzeu îi schimbase
statutul. La un moment dat apare cineva, o doamnă în vîrstă,
tot din România, care începe să ţipe direct la mine,
spunînd: „Ce-s prostiile-astea? Asta nu e artă românească.
Arta românească e colorată.“
Nimeni n-a pus la index nici un fel de
artă. Oricare dintre dumneavoastră are tot dreptul să se simtă
inoportunat sau să nu îi placă şi să aibă şi criterii să
nu îi placă acest fel de expresie. Pe de altă parte, cînd
aceste producţii suportă acuzaţii aberante, n-ar trebui să uităm
că sîntem o ţară al cărei guvern a propus amenajarea unui
Dracula Park. E o enormitate aici. Prim-ministrul bagă bani în
acţiuni să încurajeze poporul să investească şe vorba de
Adrian Năstase, care a dorit să dea un exemplu românilor,
fiind primul investitor în proiectul Dracula Park – n.red.ţ,
iar tu eşti acuzat că nu ştiu ce drăcovenie ai făcut la export.
Acesta e contexul. 8.000 de euro la New York? Preţul expoziţiei
mele, acum un an, în America a fost de 250.000 de dolari.
Cezar Paul-BĂdescu
scriitor şi jurnalist
Ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu,
a declarat că nu i se pare reprezentativă această expoziţie
pentru cultura română sau pentru arta plastică din România.
L-aş întreba pe domnul ministru al Culturii ce i se pare
reprezentativ. Vorbeam acum cîţiva ani cu un ataşat cultural
român la Berlin, de la ambasadă, şi-l întrebam ce
manifestări culturale româneşti au făcut pentru promovarea
culturii române în străinătate. Şi el îmi
povestea foarte mîndru: „Am avut o seară folclorică
extraordinară, unde au venit…“, şi-mi enumera tot felul de
cîntăreţe cu părul permanent, „şi am dat şi sărmăluţe
şi toată lumea s-a simţit bine“. Am întrebat: ce lume, ce
public aveaţi. „Păi, erau români nostalgici şi cu toţii
ne-am simţit bine.“
În cazul de faţă, ICR vine cu o
artă vie, artă care să spună ceva şi străinilor, nu numai
românilor nostalgici care varsă o lacrimă după sărmăluţa
lăsată acasă.
Revenind la acest scandal, care şi-a
pierdut obiectul. Este un scandal politic. Să nu ne mai dăm pe după
deget şi să recunoaştem că este vorba despre un război politic.
Desenele incriminate nici nu contează. Expoziţia este un pretext
pentru lupta lor politică, pentru a-şi face jocurile. Ce facţiuni
sînt implicate în această luptă politică? Pe de o
parte, legionaroizii stabiliţi peste Ocean. Ştim foarte bine că
acolo sînt oameni cu vederi legionare, cu care avea un război
Ioan Petru Culianu, şi, pe de altă parte, facţiunile securiste,
stabilite acolo sau pe malurile Dîmboviţei. Aceste facţiuni
şi-au dat mîna pentru războiul lor, aşa cum şi-au dat mîna
şi altă dată. În cazul lui Ioan Petru Culianu au reuşit
foarte bine, au reuşit să-l şi omoare. Calul de bătaie este
ICR-ul, H.-R. Patapievici şi, pînă la urmă, Băsescu.
Antenele, în special Antena 3, au războiul lor cu Traian,
atunci e foarte bine să lovim în H.-R. Patapievici, că aşa
ajungem şi la Băsescu. Este clar, de ce mai punem în discuţie
dacă asta este sau nu artă? Pe oameni nu-i interesează asta. Orice
motiv este bun pentru a ne face războiul nostru.
Mi se pare periculoasă ideea ca
politicienii să-şi spună părerea despre o expoziţie. Că
analizează activitatea ICR din punct de vedere financiar e normal,
dar ca o comisie parlamentară, comisia Senatului, să spună dacă
această expoziţie este sau nu este artă nu este OK. Ceauşescu
făcea acelaşi lucru, el îi învăţa pe artişti cum să
creeze, ce e bine să scrie, ce e artă şi ce nu e artă.
Dorana CoŞoveanu
Critic de artă,
fost director al MNAR
Doamna Şuteu, aveţi însă şansa
ca nimeni să nu vă umble la dosar. Sper. Şi vă dau un exemplu. Nu
cu mult timp în urmă, cu vreo zece ani înainte de
Revoluţie, în Muzeul Naţional de Artă a venit o delegaţie.
Am avut ghinionul să-i conduc eu şi să-ncerc să le explic ce se
află pe pereţi. În momentul în care au ajuns la
Ţuculescu, a fost un scandal imens, o revoltă îngrozitoare,
despre ce caută acest nepriceput, acest mîzgălitor, pe
pereţii MNAR. Evident că, în nebunia sa, un om care iubeşte
culorile a încercat să le explice că s-au oprit cu
înţelegerea lor, de bine, de rău, la Pallady şi că mai
departe nu pot să meargă. Ceea ce a făcut să fiu propusă spre
dare afară şi să existe în dosar această acuză mizerabilă.
Vă atrag atenţia că mai există încă în România
oameni de tipul acesta care, iată, reacţionează. Sper să n-aveţi
un dosar cum am avut eu toată viaţa şi sper să continuaţi să vă
bateţi pentru un lucru care merită apărat şi arătat. Acum sîntem
mai mulţi care, de bine, de rău, vin să spună ce au de spus.
Pavel ŞuŞarĂ
Critic de artă
Mă simt dator să intervin şi dintr-o
altă pricină. Am fost invitat la TVR Cultural, în condiţiile
în care ştiam mai puţin despre ce s-a întîmplat
acolo, miza o constituiau doar două sau trei imagini, şi am
încercat să răspund mai degrabă pornind de la principii
decît de la fapte, pentru că nu le ştiam. Acum îmi sînt
mult mai clare faptele, dar rămîn la fel de nedumerit şi-n
ceea ce priveşte discuţia pornind de la principii. Fiindcă noi
avem, de fapt, aici, două tabere. O tabără care se găseşte în
umbră şi care a declanşat tot acest scandal şi-o tabără
constituită ca reacţie, care-ncearcă să-şi apere producţia,
prestaţia, poziţia, atitudinea sau cum vreţi să-i spuneţi. Dar,
pînă la urmă, Dan Perjovschi spunea, la un moment dat, că e
un scandal de presă. Poate să fie scandal de presă pentru că şi
presa are aceeaşi libertate pe care o are şi artistul care s-a
manifestat în spaţiul public de-acolo. Cezar Paul-Bădescu
întreba ce este reprezentativ pentru arta românească.
Nu-i reprezentativ nimic secvenţial. Arta românească e
reprezentativă în măsura în care ea este cuprinsă
între coordonatele unui întreg care poate fi într-un
fel sau altul desenat. Astea sînt secvenţe. Dincolo de
intervenţiile politice, dincolo de iubirea lui Văcăroiu pentru
artă contemporană, dincolo de orice altă chestiune de acest tip,
trebuie să avem în vedere şi legitimitatea unui discurs de
acest tip. Pentru că noi trăim într-o lume care şi-a pierdut
dramatic, drastic coordonatele în care funcţiona. Şi lumea
aceasta nu e exclusiv lumea lui Bill Gates. Lumea lui Bill Gates e o
secvenţă de, poate, 2% din lumea de azi.
Dacă e să gîndim
postmodern, dar să ne referim la trasee istorice, noi avem 70% sau
80% din lumea în care trăim în situaţii de primitivism,
de sclavagism, mai mult sau mai puţin voalat, avem un capitalism
sălbatic şi un feudalism care funcţionează foarte bine, avem nu
ştiu cîtă postmodernitate în zona asta şi toate
segmentele au nevoie de reprezentare şi au dreptul la reprezentare.
Şi simbolică, şi expresivă, de toate felurile. Aşa că discuţia,
reacţia faţă de ce s-a întîmplat la ICR e legitimă ca
principiu. Fiindcă o intervenţie de tipul acesta sparge tradiţia
de manifestare a unei instituţii publice, a unei instituţii
finanţate cu bani bugetari, aşa cum ne place să spunem de multe
ori, iar ICR este o instituţie aprioric suspectă de a reprezenta
establishmentul, şi nu avangarda. Toate instituţiile de tip
academic sînt în urma cercetării, şcoala este în
urma cercetării, Academia, ea însăşi, ca structură, este în
urma cercetării, avangarda este în stradă. De fapt, toată
discuţia s-a pornit nu ştiu dacă împotriva lui Patapievici –
pentru că împotriva lui e pornită de cînd există în
spaţiul public, nu avea nevoie de expoziţia asta ca să fie
incriminat. E un pretext în plus, un motiv în plus. Dar o
discuţie despre acest tip de acţiune, despre acest tip de
manifestare e foarte importantă. Şi vreţi să vă spun, să-l
deconspir pe Patapievici? El nu aderă la tipul ăsta de expresie.
Dar a constituit un vehicul de promovare a libertăţii expresiei,
indiferent în ce zonă se găseşte ea. Sînt foarte multe
de discutat. Într-un fel, aceşti copii au fost
recontextualizaţi într-un fel abuziv. Au fost scoşi din
mediul lor natural, din stradă, acolo unde publicul se selectează
spontan. Nu-şi aleg ei receptorii, receptorii îi aleg pe ei.
La un institut există un public oarecum captiv, un public care are o
aşteptare de tip academic.
Nu sînt implicat în nici o
tabără. Sigur că sînt implicat afectiv, ca atitudine, în
ceea ce face Institutul şi susţin cu toată energia, dar nu sînt
implicat efectiv, ca interese sau din alt punct de vedere. Dar
percepţia este următoarea: noi ne-am obişnuit cu o artă de tip
proiectiv, cu o artă care coagulează, care dă un sens existenţei.
Or, arta de tipul ăsta este una de tip reactiv. E o artă care
sancţionează istoria mică, o artă care îşi manifestă
disponibilitatea pentru disoluţia pe care noi o trăim de fapt. Nu
arta este vinovată pentru acest tip de expresie şi de existenţă,
sîntem vinovaţi noi, cu pierderea reperelor, cu degringolada
în care sîntem. Dar faptul că aceste momente sînt
folosite orientat către ţinte personale, acest fapt este odios. În
rest, putem să discutăm în principiu şi oricum vrem despre
aceste lucruri.
Liviu Papadima
Decanul Facultăţii de Litere, istoric
literar
Nu sînt specialist în arte
plastice, ştiu c-am citit acum o vreme o carte splendidă care se
numea La început a fost scandalul. În artele plastice
şi-n artă, în general, scandalul legitim, e inevitabil, e
benefic. Problema aici este că un scandal de factură estetică a
fost transferat evident în alte zone şi-avem de-a face cu un
caz iarăşi întristător de exportare a propriilor noastre
conflicte identitare în afara graniţelor ţării şi, pe de a
altă parte, de reimportare tendenţioasă a scandalurilor externe în
beneficiu politic. Ce s-a întîmplat acuma ocultează
problema de fond, care vizează opţiunile ICR-ului şi în ce
măsură sînt ele oportune. Este legitim să te-ntrebi, de
pildă, dacă strategia ICR-ului trebuie să fie una de avangardă
sau una mai cuminte. Din păcate, sîntem forţaţi să purtăm
discuţia pe un teren defensiv, deşi n-ar trebui s-o facem. E
oarecum hilar. Îţi vine să rîzi la un moment dat că
trebuie să purtăm aceste discuţii. Pe de altă parte, înţeleg
această reacţie defensivă pentru că, faţă de cît poate
arta, scandalul a fost deplasat în zone mult mai temute şi
mult mai puternice. E vorba de zona politicului, e vorba de poliţie,
e vorba de mass-media cu forţa ei zdrobitoare. Şi-atunci avem cu
siguranţă o problemă, avem nevoie de această solidaritate de a
spune nişte lucruri elementare care n-ar fi trebuit să mai fie
spuse. Din nefericire.
(Transcriere de un cristian)
„Am vrut să construiesc o instituţie
care nu este «instituţia lui Patapievici». Este o
instituţie neutră în raport cu convingerile mele morale,
estetice, filozofice, religioase şi care reflectă fenomenul
cultural românesc în mişcare. Aşa cum se face el
astăzi. Corina a spus un lucru pe care acum îl repet, fără
modestie: ICR este de avangardă prin ceea ce propune şi-n raport cu
alte institute tradiţionale, pentru că am adoptat acest punct de
vedere, care este unul foarte modern. Iar acest lucru se loveşte de
neînţelegerea unora pe care o înţeleg şi-o respect şi
sînt dispus să explic, dar nu cînd mi se spune «faci
un lucru de tipul ăsta, deci eşti nazist, deci eşti antisemit,
deci eşti rasist», asta nu-mi place.“
„Dacă această comisie s-a înfiinţat
să analizeze activitatea ICR-ului din punct de vedere financiar,
n-ar fi trebuit s-o facă ea, pentru asta este Curtea de Conturi.
Dacă s-a înfiinţat să analizeze dacă ICR-ul a respectat
legea, da, despre asta putem să discutăm. Dar, dacă s-a înfiinţat,
cum a declarat Adrian Păunescu pentru ca, «în sfîrşit,
ICR să fie supus oprobriului public», atunci cred că sîntem
într-o zonă pe care opinia publică în primul rînd
trebuie s-o sancţioneze. Şi-anume aspru.
Cînd voi fi întrebat care
este concluzia pe care o trag, aceasta va fi următoarea: propun
Parlamentului să facă o declaraţie publică pentru felicitarea
Corinei Şuteu pentru activitatea ei de la New York.“
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters