OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cezar Petrescu este acel autor care a reuşit să fascineze, cu o singură carte, cea mai importantă lume a unui cititor: lumea copilăriei sale. Generaţii după generaţii de copii din România au fost fermecati de Fram, ursul polar. Toată arta acestei cărţi minunate constă în faptul că niciodată nu pune în gura lui Fram cuvinte, gîndire şi limbaj uman. Fram rămîne urs, în pielea lui de urs, un urs special şi drag, care ne-a înduioşat atît de mult pe noi, puii de om. Cezar Petrescu ne-a făcut să întrezărim – prin forma genială a scrierii acestui roman unic – că nu există zîne puse în priză. Or, tocmai de zîne puse în priză ar fi avut nevoie, acum, sărmanul Fram, pentru ca să recîştige o binemeritată înviere în alte limbi, pentru ca şi copiii de pe alte meleaguri să îl poarte în geamantanul inimii şi să afle de „Cezar Petrescu, scriitor român“.

Poate că numai aterizarea vreunei zîne cu bagheta plină de baterii încărcate – fie şi o zînă preşedinte de Stat, fie şi o zînă prim-ministru sau, Doamne milostiveşte-ne!, fie ea o zînă ministru al Culturii –, l-ar mai putea salva pe bietul Fram, rătăcit de luni de zile printre gheţarii neclintiţi, înţepeniţi ai ţării numite Copyro.

Realitatea este că doi ani de zile, benevol, împreună cu Ella Blass, am dedicat fiecare clipă liberă traducerii cărţii Fram, ursul polar în ebraică. Fiecare clipă liberă timp de doi ani! Ce să fac? Îl iubesc pe acest urs şi credeam că acesta ar fi şi un început de a-l face cunoscut pe Cezar Petrescu în toată lumea, cum, fără îndoială, ar fi fost cunoscut, dacă s-ar fi născut în Anglia, Franţa, Germania sau America.

Naivitate condamnabilă

Prietenii, auzind că traduc cartea, mi-au spus să mă interesez de drepturi la Copyro. Nu va fi nici o problemă – am spus cu o naivitate condamnabilă. Auzisem, de fapt, că la Copyro se fac toate greutăţile posibile şi imposibile, dar realitatea e că nu am crezut. Mi-am zis, că dacă mă duc personal şi îi expun doamnei directoare Nicoleta Cofcinski necesitatea răspîndirii comorii culturale româneşti în afara graniţelor României, atunci dînsa va da aprobarea pe loc – după plata obişnuită în toate ţările europene. Şi va fi un Happy Fast End. Am luat-o cu mine pe Any Shilon care, întîmplător, se afla la un curs în România şi am venit în urmă cu un an la DOAMNA DIRECTOARE, lăsînd din acea clipă toate speranţele la poartă, noi, cele care am intrat.

Acum, documentîndu-mă din articolul Iuliei Popovici, „Pe cine apără Copyro“ (Observator cultural, nr. 514, 25 februarie 2010), am citit că unei părţi dintre membrii USR, în număr de 847, li s-a cerut – ca şi nouă – completarea unor fişe personale. Şi, aşa cum scrie Iulia Popovici, „uneori fără să fie pe deplin conştienţi de implicaţiile mandatării, o parte (847) dintre membrii USR au devenit şi membri ai Fondului, ocazie cu care acesta a şi fost botezat COPYRO“.

Dar să ne întoarcem la vizita noastră la Copyro. A doua oră a întîlnirii s-a desfăşurat cu încercări – deşi cred că e oprit de lege să se facă public ceva în litigiu sau judecată – de a ni se arăta (parcă eram în România anilor şaizeci) ce putere are în mînă DOAMNA DIRECTOARE. Ni s-a povestit de procesul moştenitoarelor lui Sebastian – cînd o fi apucat să semneze formularele sărmanul Sebastian??! –, de ce moştenitoarele nu sînt moştenitoare, cîte procese face dînsa ziua şi noaptea şi că ea şi numai ea salvează economia României. Toţi vor să o înşele, sa o fure pe Ea şi pe Statul român. Şi ca să ne arate că nu e de glumit, DOAMNA DIRECTOARE a chemat un avocat tînăr, cu un dosar mai mare decît el, pe care l-a îndemnat să fîlfîie paginile procesului „Sebastian contra Sebastian“ prin faţa ochilor noştri uluiţi.

Am ieşit în stradă împreună cu Any, ca nişte evadate dintr-o piesă de teatru incredibilă şi penibilă, cu replicile luate parcă din altă epocă. Am căutat să nu mă las paralizată în eforturile mele de a traduce Fram în ebraică, am terminat traducerea cărţii şi am avut ambiţia ca Fram să fie aprobat pentru publicare de către una dintre cele mai prestigioase edituri israeliene. Nu e greu de imaginat cît de complicat devine acum procesul de a convinge o editură să accepte o nouă carte, cînd ne găsim în plină criză economică şi, mai ales, cînd e vorba de un scriitor complet necunoscut în Israel.

Am convins o editură din Israel

Am adus capitole traduse, le-am citit, am pledat, am convins. M-am bucurat. Mi-am zis că Ben Gurion a avut dreptate: „Cine nu crede în vise nu e realist“. Avram Kantor, directorul editurii, după ce a aprobat cartea, i-a scris pe data de 14 septembrie 2009 doamnei Cofcinski la Copyro şi a oferit condiţii foarte bune, asemănătoare cu cele pe care le oferă, după acceptarea publicării, celor mai renumiţi scriitori din Europa şi din America. I s-a răspuns abia după trei săptămîni, la 6 noiembrie, Avram Kantor i-a răspuns la 16 noiembrie, dînsa i-a răspuns la 21 decembrie, Avram la 22 decembrie, dînsa la 23 decembrie, Avram la 23 decembrie, Nicoleta în 12 ianuarie 2010, dînsul în 12 ianuarie, dînsa în 15 ianuarie. De fiecare dată, sacrosancta DOAMNĂ DIRECTOARE îneca în pretenţii, în cuvinte seci şi goale de conţinut şi într-o păcură de birocraţie orice posibilitate de tipărire a cărţii. I s-a oferit 6% la primele 3000 de exemplare vîndute, 8% dacă se vînd între 3.000 şi 6.000 de exemplare şi apoi 10%, la toate exemplarele ce s-ar vinde pe timp de cinci ani ai contractului, dar nu a acceptat decît un contract pe o perioadă de un an. Toate editurile fac contracte pe cinci ani, doamna Cofcinschi dorea un singur an!

Ştiind că exista un Consiliu de scriitori, care are funcţia de a supraveghea activitatea DOAMNEI DIRECTOARE, m-am adresat, în repetate rînduri, la doi membri. Dar, minune!, de fiecare dată, ei – şi mai naivi decît fusesem eu în trecut – veneau cu cîte o poveste brodită de directoarea Cofcinski şi care nu avea nimic în comun cu scrisorile reale dintre editura israeliană şi Copyro. Ultimul exemplu e de-a dreptul comic: le spune Nicoleta Cofcinski că lucrurile sînt aproape terminate, într-un mod pozitiv. Singurul lucru pe care îl aşteaptă pentru a da aprobarea finală la negocierile începute din septembrie 2009 e ca eu să dau un răspuns la nişte întrebări clarificatoare pe care ea mi le-a trimis mie. Cum îi răspund la întrebări, ea va da aprobare! – le-a spus, în februarie 2010, celor din comitet. Mica problemă este că nu mi-a pus nici o întrebare clarificatoare!!! Şi de ce mi-ar fi pus? Nu sînt editură. Eu doar bocesc după Fram, cel care nu va apărea în ebraică, cel pe care l-am tradus gratis şi zadarnic timp de doi ani.

„Sîntem cu mîinile legate“

De la cineva foarte apreciat în întreaga Românie şi care, de asemenea, e neputincios-neputincioasă în faţa paralizantului Copyro, am primit o scrisoare în care scrie textual: „Uite aşa se duce orice şansă de a publica literatură română la o editură serioasă din Israel. Iar noi sîntem cu mîinile legate, indignaţi şi cu mîinile legate“. I-am scris şi Nicoletei Cofcinski personal. Atunci am primit o scrisorică de la DOAMNA DIRECTOARE în care scrie că nu a mai pomenit ca o traducătoare să intervină la negocierile cu o editură. I-am explicat că nu sînt numai traducătoare, conduc o organizaţie nonprofit de strîngere a legăturilor între scriitorii români şi cei israelieni şi că mi se pare într-adevăr anormal să ceară, între altele, după atîtea chinuri, ca dreptul de copyright să i se dea editurii israeliene numai pentru un an! Ce editură ar accepta ca – după ce a muncit şi a investit în lansarea şi în popularizarea cărţii – să vină după un an (tocmai cînd se pot culege roadelor eforturilor depuse) DOAMNA DIRECTOARE CHINUITOARE şi să reînceapă calvarul pretenţiilor sau să dea cartea altcuiva?

Editorul israelian, sătul de pretenţiile Copyro, renunţă

În tot cazul, în momentul de faţă, traducerea cărţii e terminată de aproape un an şi stă paralizată. I-am scris directoarei Cofcinski că, dacă lucrurile continuă, îmi retrag traducerea. Directorul editurii, Avram Kantor, după tratative care ar fi istovit elefanţi, a fost nevoit să scrie o ultimă scrisoare, în care preciza că nu poate lua cartea pentru un singur an, ci pentru cinci. Pentru că directoarea Cofcinski, de la Copyro, nu acceptă acest lucru, editura renunţă la proiect. Avram Kantor mi-a mărturisit că, în vasta lui activitate internaţională, nu a întîlnit niciodată o astfel de persoană ca Nicoleta Cofcinski.

În ultima lună, tot după intervenţiile mele nenumărate, directoarea Cofcinski a scris o nouă scrisoare, în care accepta cinci ani, dar cu sume exorbitante de bani şi condiţii pe care editura israeliană nu le-a mai auzit în toată lumea. Au răspuns că nu îşi pot permite să accepte condiţiile. Oare Copyro e un stat ca statul papal în statul României? Oare această directoare a fost aleasă pe viaţă, ca Papa de la Roma? Sfătuiesc pe oricine vrea să-şi clarifice aceste întrebări să recitească articolul „Naşterea Copyro din spiritul Fondului Literar“, apărut în Observator cultural, nr. 64, mai 2001, şi va afla amănunte importante despre felul în care s-a născut Copyro din Fondul Literar. Deciziile care s-au luat asupra destinului societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor – Copyro – au avut loc într-o adunare care a întrunit numai 102 persoane din 847 membri ai societatii, „ceea ce înseamnă – se subliniază în articol – că deciziile care s-au luat cu această ocazie asupra destinului societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor s-au votat de către 102 persoane în numele a 847!“

Şi iată ce i-a scris Avram Kantor doamnei directoare: „Dear Nicoleta Cofcinski., Thank you for your long efforts. What I do understand very clearly by now is that we can’t reach any understanding and therefore. I’ll have to give up and leave this project to anybody else that can reach an understanding with you. Thanks again. Avram Kantor“.

În luna iulie a anului 2010, editorul israelian Avram Kanton şi directoarea Copyro, Nicoleta Cofcinski, au avut o ultimă discuţie:

Dear Mr. Kantor,

In the conditions in which you Publishing House wishes to publish and distribute for a 5 years period the Hebrew Language translation of the work Fram, the polar bear by Cezar Petrescu, COPYRO comes back to the e-mail dated January 15th with a new offer:

– for a circulation of 2000 copies the publishing house has to pay the gross amount of  3000 Euro;

– the agreement is for 1 year period;

– at the end of the period of 1 year the publishing house will be obligated to communicate the situation of the stock and to request authorization for a new circulation;

–  for the new circulation requested between the publishing house and COPYRO w il l be concluded a new agreement that w il l  provide that the Publishing House has to pay as royalties 8% net from the distribution price of the book (also at the signing of the agreement). Of course, at the end of the contractual period the Publishing House will have to communicate the situation of the stock.

Your Publishing House can make these requests of agreement for a 5 years period, period in which our society undertakes not to authorize another user from Israel to publish and distribute the work “Fram, the polar bear”.

In the case in which the Publishing House does not respect it’s obligation to communicate at the end of each contractual period (30 days before the finalization of the annual authorization) the situation of the stock, COPYRO w il l understand that the Publishing House does not wish to publish another circulation and w il l be able to authorize any other Publishing House from Israel to publish and distribute the above mentioned work.

Best regards,

General Manager, Nicoleta Cofcinski

Răspunsul domnul Kantor:

Dear  Nicoleta Confcinski,

I’m Sorry, but the terms you offer are far from what we can accept, thank you for trying, but  I don’t see how we can even get closer, underthese circumstances.

Best regards

Avram Kantor

Hakibutz-Hameuchad

Nu am nici o îndoială că domnul Kantor nu e singurul care a renunţat să publice un autor român din cauza acestui fenomen unic, de la Copyro, care practică mecanismul de descurajat şi de chinuit editori. Cineva a scris despre practicile Nicoletei Cofcinski şi le-a numit „rinocerită“. Eu aş spune „comportament de dinozaur“, dar ce mai contează denumirea?

Cuvinte mari, că „se aduc mari servicii şi cîştiguri României“, ar trebui puse în cîntar cu sumele mari de bani, care nu ajung în România. Exact ca în cazul domnului Avram Kantor, foarte mulţi renunţă la contracte şi la ideea de a publica autori români. Cei care vor, pe bună dreptate, să schimbe imaginea Romåniei prin cultură, sînt indignaţi, dar au mîinile legate. Pînă cînd? Să schimbi ceva, să schimbi legile copyright-ului, poate fi un proces traumatic şi incomod, dar ar fi o mărturie pozitivă (şi europeană) a oricărui organism sănătos, viu şi viabil. În tot cazul, dificultatea schimbării nu e o scuză ca să laşi lucrurile să stagneze, iar directori imuni la promovarea literaturii romåne în lume, cum este Nicoleta Cofcinski, îşi fac în continuare veacul într-un post în care obstrucţionează traducerile din literatura română.