OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Îmi vine greu să-l văd pe Theodor Stolojan ca pe o canalie politică. Le fel, îmi vine greu să-l pun în aceeaşi barcă cu şleahta de politicieni fără principii, însetaţi de putere, pentru care contează doar accesul la resurse şi menţinerea puterii, odată ce aceasta a fost cucerită. Asta nu înseamnă că Theodor Stolojan nu şi-a dorit enorm să revină ca prim-ministru al României. Doar această reuşită – de a reveni în acea funcţie foarte înaltă – l-ar fi trecut în rîndul puţinelor figuri politice onorabile din România. În afară de Ion Iliescu, caz aparte şi fără comparaţie în politica românească (însă nu foarte onorabil), Theodor Stolojan ar fi fost singurul care să fi putut reuşi această performanţă. Dar doar dacă ar fi fost un om de paie, o marionetă, pentru aceia care doreau să-i alcătuiască guvernul fără ca el să fie de faţă, dictîndu-i, mai tîrziu, ca unei dactilografe, programul de guvernare, înţesat de populisme şi de pomeni electorale. Doar mai avem nişte alegeri în care trebuie pompaţi, în ciuda bunului-simţ şi a crizei financiare globale!

 

Oamenii nu vorbesc doar prin cuvinte. În ziua în care Theodor Stolojan i-a dat înapoi mandatul de premier desemnat lui Traian Băsescu, el nu părea un om mulţumit, uşurat, nici un laş care fuge de frica răspunderii. Din contră, era nervos, nemulţumit şi cu aerul că i s-a făcut o mare nedreptate, şi nu pentru prima dată. Limbajul său nonverbal, tonul vocii, accentul, pendularea surescitată stînga-dreapta şi chiar cuvintele alese au contrazis în mod vădit cuvintele rostite de el. Accentul declaraţiei sale a căzut pe „cei doi preşedinţi de partid“ care „au semnat acest parteneriat pentru România“ şi care au inaugurat „un început de viaţă politică nouă pentru România“, în timp ce „preşedintele este cel care va lua decizia cui să-i desemneze din nou mandatul de prim-ministru“. Enumerarea i-a demascat, fără voia sa, pe actorii mazilirii sale. Am revizionat de şase ori declaraţia lui Theodor Stolojan, iar impresia pe care mi-a lăsat-o a fost aceea a unui om care nu spune tot adevărul, dar care rămîne consecvent principiilor sale. Declaraţia lui Stolojan conţine şi un avertisment: „cei doi preşedinţi de partid [...] trebuie să-şi asume garanţia realizării acestui parteneriat“. Ceea ce nu continuă să spună, dar transmite fără să lase loc speculaţiilor, este că cei doi trebuie să-şi asume un guvern împotriva firii, pus pe căpătuială şi care va fi la dispoziţia hazardului crizei economice mondiale.

 

În realitate, în contextul parteneriatului PSD-PDL, un om ca Theodor Stolojan, un simbol al idealurilor neatinse ale Alianţei Dreptate şi Adevăr din 2004, nu mai avea ce căuta în fruntea unui astfel de guvern, care este rezultatul unui tip de viaţă politică nouă. Cu toate că poate să ducă multe – iar modul civilizat şi loial în care şi-a făcut şi cea de-a doua ieşire a dovedit-o –, Stolojan nu ar fi fost premierul docil şi ascultător pe care şi l-ar fi dorit preşedintele. Cum a arătat-o şi comportamentul său din campania electorală, în care nu s-a raliat declaraţiilor politicianist-populiste ale PDL cu privire la salariile profesorilor şi la alte măsuri similare, Theodor Stolojan ar fi fost un premier incomod, o voce a raţiunii, într-un nou an electoral. Complet străin de interesele financiare ale PSD-ului şi chiar de cele ale democraţilor de gardă veche, el nu ar fi avut cum să-şi găsească locul în fruntea unui guvern format din cele două partide. În acest context, pretenţiile lui – şi anume că şi-ar dori în propriul guvern oameni pregătiţi, dar fără mare spate politic, cum ar fi Ionuţ Popescu – au părut neavenite. Ce să mai vorbim de cooptarea tovarăşilor dezertaţi din PNL şi neintegraţi în PDL, faţă de care se simţea dator, dar care, fatalitate, sunt dispensabili acum, după alegeri?